Jurnalista Venera Dimulescu a mers în Arad, la un castel și la un spital pentru a afla ce spun poveștile lor despre statutul bolnavului psihic în societatea românească? Articolul a fost publicat în Scena9 pe hârtie #4, revistă apărută în 2021.
În pandemie, casele noastre au devenit locuri de refugiu. Dar între patru pereți, lipsiți de oameni apropiați și cu ochii în ecrane, psihicul nostru e în pericol. Problemele de sănătate mintală care pot apărea sau se pot intensifica în perioada asta mi-au amintit de un experiment social din istoria noastră recentă: în anii ‘70, o mână de psihiatri din Banat a încercat să construiască o comunitate în care diferențele între oamenii „sănătoși” și cei „bolnavi” sunt abolite. M-a atras ideea unei societăți în care bolile invizibile nu mai au greutatea prejudecăților, a ierarhiilor și discriminărilor. Așa că vara asta am luat trenul spre vestul țării ca să văd ce a supraviețuit din mica utopie. M-am oprit, mai întâi, la castelul-spital din Căpâlnaș, din județul Arad. Acolo lucrează fotograful și psihologul clinician Ciprian Hord, care își pozează pacienții în fața castelului în speranța că asta le va reda, câtuși de puțin, stima de sine pe care societatea le-a furat-o. La Căpâlnaș, am vorbit cu managera instituției și cu un medic psihiatru, ca să înțeleg mai bine problemele și lipsurile cu care se confruntă. Ciprian mi-a fost ghid prin spital și printre pacienți. Alături de el, am pornit apoi spre spitalul de la Gătaia. După o jumătate de secol, instituția care a găzduit micul episod din istorie despre care citisem încă mai are porțile deschise. Am stat de vorbă cu unul dintre medicii psihiatri ai instituției, cu managera și directoarea de îngrijiri medicale și i-am privit pe pacienți, preț de câteva ore, în atelierele dedicate relației cu viața de dincolo de boală. Un renumit medic și profesor din perioada comunistă, o fostă rezidentă și fiica primului director al spitalului m-au ajutat, cu mărturiile lor, să pun cap la cap fragmentele din trecutul psihiatriei din România și să înțeleg care mai e statutul bolnavului psihic în societatea în care trăim astăzi.
***
Cu spațiile sale verzi, vechiul castel de la Căpâlnaș pare că a fost cuprins de pădurea vecină într-o îmbrățișare largă. Printre copacii bătrâni și-au făcut loc legumele cultivate de cei internați aici: porumbul, cartoful, dovleacul, ceapa verde. Pacienții sunt pe terasa cât o scenă, unde își beau prima cafea a zilei. De la capătul scărilor șerpuite, par cu toții niște boieri mahmuri care au ieșit să înfrunte răcoarea dimineții în halate, vegheați de statuia cerbului regal. Când trecem de porțile masive și îl văd pe Ciprian, își amintesc brusc de propriile dorințe. Unul îi cere o brichetă, altul vrea țigări și un leu jumate pentru următoarea gură de cafea. „Vă ține aici?”, mă întâmpină I., o femeie slabă, abia trecută de 20 de ani, cu un diagnostic greu de dus: tulburare organică de personalitate. „Putem să devenim prietene!”, îmi zâmbește ea. Aflu că I. vrea să se mărite. E a doua oară când un bărbat o vrăjește dincolo de porțile spitalului și îi promite o casă și o familie. Cel care a reușit, o lună mai târziu după ce ne-am cunoscut, să o convingă să se externeze, a dus-o prima oară la bancă și a vrut să-i scoată toată pensia de boală. I. a ajuns din nou la spital. Cu treningul roșu și-a asortat papucii pe care scrie SMILE cu litere mari.
Familia nobiliară Mocioni a ridicat castelul la finalul anilor 1870. Un secol mai târziu, a devenit spital de psihiatrie, iar acum este recunoscut oficial ca monument istoric. Proprietarul lui e atât statul, cât și un moștenitor al familiei Mocioni. Birocrația pune piedici investițiilor cu bani publici și aprobărilor pentru renovări. Singurele transformări pe care angajații le pot face aici sunt reparațiile curente, care doar bandajează problemele unei clădiri atât de vechi. „Noi avem parchet, obloane, uși din lemn vechi, saloane cu trecere din unul în altul, nu avem posibilitatea de a amenaja grupuri sanitare conform normelor”, explică Claudia Hotăran, managera spitalului de la Căpâlnaș.
Atunci când a preluat postul, în iarna lui 2013, spitalul era în pericol de desființare din cauza statutului încâlcit pe care îl are în fața legii. Din 2007 se tot dezbate relocarea spitalului și, într-un final, au obținut finanțarea unui nou spațiu. Acum, la câteva sute de metri depărtare de castel, o clădire în construcție se tot înalță printre tufele sălbatice. Umblă vorba că va fi gata anul viitor.
Până atunci, în fostul castel de la Căpâlnaș se odihnesc, în mod obișnuit, 75 de bolnavi, pe locuri asigurate de stat. Lunar, se golesc în jur de 30, dar niciunul nu rămâne nelocuit mult timp. Cel mai tânăr pacient are 20 de ani, iar cel mai în vârstă — 93. Cei care ajung aici se luptă cu schizofrenia, demența, depresia, iar internarea are loc în perioada potolită a luptei cu boala, după o psihoză sau o fază mai turbulentă, cu care bolnavul ajunge, mai întâi, la urgențe.
După ora prânzului, toată lumea se odihnește în saloanele cu câte șase-opt paturi. La parter stau bărbații, la etaj femeile. Infirmierul trece pe la fiecare pacient cu un cărucior plin cu plicuri semnate și scoate din ele tratamentul. Într-una dintre încăperi e agitație. Un bărbat cu chelie, care tocmai s-a cazat, împarte bomboane cu cocos vecinilor de cameră și își îndeasă hainele sub pernă. În fața lui, un alt bărbat, pe la 40 de ani, plânge silențios. Gândurile lui cu greu îi găsesc vocea, după cele două atacuri cerebrale pe care le-a avut. Comunică, în schimb, cu ochii albaștri și umezi, care te privesc lung și caută înțelegere. Acasă, încă îl mai așteaptă o fetiță de câțiva ani și soția, care vrea să divorțeze în curând.
Pentru mulți dintre bolnavi, internarea la spitalul de psihiatrie e o experiență la care revin toată viața. Bolile grave, precum schizofrenia sau demența, atacă fără speranță conștiința și te îndepărtează gradual de sine, până când devii străin de tine. În ghearele diagnosticului, poți să crezi că ești perfect sănătos și să abandonezi tratamentul. Așa ajungi periodic cu o criză la spital, iar spitalul devine un loc care cuprinde o lume întreagă: acolo mănânci, acolo te odihnești, acolo îți faci prieteni și cauți să aparții.
La Căpâlnaș, locurile în care pacienții luptă cu gândurile negre sunt biblioteca și grădina cu legume. Cititul, efortul fizic și responsabilitatea pentru hrana comună care crește în curte îi ajută să rămână conectați la lumea de dincolo de boală. Legătura dintre natură și bunăstarea noastră mintală e deja un adevăr cunoscut cercetătorilor. Potrivit Asociației Americane de Psihologie, timpul petrecut chiar și în cel mai mic parc ne ajută să fim mai bine echipați în lupta cu stresul și emoțiile negative. În mediul rural însă, unde omul e mai blând cu spațiile verzi și mai obișnuit cu munca agricolă, natura nu are mereu efectul unui medicament. „Mulți dintre pacienți, săracii, sunt sătui de muncă fizică”, explică Ciprian Hord, psihologul clinician al spitalului. „Poate pentru corporatiști grădina ar fi ceva ieșit din comun, dar ei abia au scăpat de o viață plină de așa ceva”.
Cei care nu-și găsesc liniștea în gospodărie o caută în sala de lectură, o cameră în care încap toate obiceiurile lor: aici joacă ping-pong, să uită la televizor sau desenează sub privirile pictate ale domnitorilor de pe pereți. Tot aici, L. se uită la filme porno gay, la unul dintre cele trei calculatoare din sală. L. e un bărbat de 55 de ani, cu părul grizonant și gândul mereu plecat în Italia, o țară pe care a iubit-o în anii studenției. Cu buzele lui pline și cărarea într-o parte, are prezența unui artist pe la jumătatea secolului trecut. Spune că într-o seară l-a atacat Lucifer, unul dintre demonii lui personali. Atunci s-a simțit foarte rău. Spitalul e singura lui casă și așa va fi o vreme. Rudele care i-au mai rămas nu mai vor să aibă grijă de el, din cauza bolii.
La etaj, M., o femeie de 30 de ani cu bucle bogate, desenează la ea în pat. „Fac ce nu trebuie. Fumez și mă tai”, se prezintă ea și scoate un teanc de desene pe care le împrăștie pe saltea. Toate sunt portretele unor femei de sub pielea cărora ies tigri și lupi. Animalele sălbatice sunt furia pe care nu reușește să o îmblânzească în viața reală, măcinată de un diagnostic dificil: borderline. Când se enervează, sare la bătaie sau se taie pe mâini. Alteori, desenează. În ochii personajelor ei pare că au loc cutremure.
Apartenența la o comunitate și dorința de a te simți iubit și acceptat sunt nevoi pe care fiecare dintre noi caută să le împlinească, indiferent de locul pe care-l ocupăm în spectrul tulburărilor psihice. În cazul unui diagnostic, ele devin niște arme necesare. „Boala psihică sapă și subminează valențele de socializare ale omului. Dacă-l lași, el se tot adâncește în izolare”, explică Mircea Lăzărescu, medic psihiatru și fost profesor la Universitatea de Medicină și Farmacie din Timișoara. „Stimularea psiho-socială menține bolnavul deschis către noi experiențe. Nu doar medicamentul, ci și interacțiunea cu ceilalți îl ajută să-și refacă structura psihologică”, mai spune el, la o cafea în casa părintească din Lugoj, unde locuiește de când a ieșit la pensie.
Înainte de Revoluție, Lăzărescu și-a practicat meseria în spitalele improvizate în foste cazarme militare și castele părăsite din regiunea Banatului, departe de ochii partidului unic. După ce Gheorghe Gheorghiu-Dej a preluat puterea, castelele, conacele, cazarmele și grajdurile goale au devenit centre care ofereau servicii de sănătate mintală. Medicul spune că, în câteva dintre ele, legătura cu bolnavul era cultivată în spiritul revoluționar al curentului antipsihiatric care domina gândirea occidentală la acea vreme. Era o scăpare a reprezentanților regimului, pentru care psihiatria era un instrument de reeducare al cetățenilor. În mod surprinzător, psihiatria se dezvolta în comunism.
Spitalele și sanatoriile din Banat, precum Săvârșin, Jebel sau Gătaia au fost date în grija unor medici care și-au făcut meseria, într-o perioadă în care mediul academic se străduia să supraviețuiască. Împrejurările celui de-al Doilea Război Mondial creaseră o situație atipică. Multe facultăți își schimbaseră locațiile: de exemplu, când România a cedat Ardealul, Universitatea din Cluj s-a mutat la Sibiu, povestește Lăzărescu. Tot în perioada aceea, foarte mulți dintre cei înscriși la litere-filosofie au făcut și medicina, ca să nu meargă pe front. Astfel, o generație de medici psihiatri intelectuali legase prietenii cu artiști, scriitori, filosofi. Recitalurile muzicale și cenaclurile literare pe care aceștia le organizau în spitale au atras oameni de cultură din întreaga țară, care luau o pauză de la existența sub dictatură și veneau să creeze și să socializeze.
La fel ca spitalul din castelul Căpâlnaș, cel din Gătaia, județul Timiș, e așezat în inima naturii, la cinci kilometri de orășelul care-i poartă numele. A început să găzduiască pacienți în 1966, iar înainte a fost cazarmă militară. Aici, pădurea nu pare să se sfârșească niciodată. Prin gardul din sârmă, verdele se face beznă ca într-o scenă dintr-un horror. O vizită în curtea spitalului e ca un drum inițiatic din trecut în prezent: până ajungi la pavilioanele cu viață în ele, treci pe lângă clădirile părăsite.
Spitalul se bucură de un loc mai cunoscut în istoria noastră recentă. Aici venea scriitorul Gabriel Liiceanu să traducă filosofie germană, aici se refugiau membrii trupei Phoenix și mulți alții ca ei. „Tu te duceai pentru a te desprinde de lume și a crea, bolnavul era acolo ca să se trateze”, explică profesorul Lăzărescu. „Tu traduceai din Heidegger, dar te întâlneai cu unul care delira. Și stăteai la povești cu el.” Amiciția înfiripată între pacientul vulnerabil și intelectualul retras din lume era o formă de terapie. Pictorul sau muzicianul care ajungea la Gătaia, de pildă, își improviza un atelier de lucru la care avea acces și bolnavul, care fie consuma artă, fie exersa și el, alături de artist. „Toate formele de artă sunt foarte utile atunci când sunt probleme sufletești, psihologice”, mai spune medicul Lăzărescu. „Toată istoria asta de la Săvârșin, de la Gătaia, a făcut ca mulți psihologi și psihiatri să aibă deschiderea de a vedea în om nu doar un mecanism, ci și un subiect deschis spre cultură”. Nu lipseau nici ocupațiile interzise de partid, precum psihanaliza. „Făceai închisoare dacă scoteai pe gură acest cuvânt. Nu se admitea decât cauza determinismului biologic, asta era concepția venită de la sovietici. În afară de tratamentul biologic, nu aveam altceva”, își amintește medicul psihiatru Cătălina Tudose, de la spitalul Obregia, din București. Medicii intelectuali erau la curent cu cele mai proaspete idei ale curentului de gândire occidental. Tudose mai are și acum cărțile trase la xerox ilegal, în biblioteca din cabinetul ei privat.
În fosta cazarmă militară de la Gătaia încăpeau mai multe terenuri de sport, ateliere de artă, săli pentru lectură sau pentru ședințele de terapie în grup. Lângă clădirile de tratament, erau locuințele medicilor și o grădiniță pentru copiii lor. Spitalul avea forma unui oraș în oraș, iar atmosfera comunității restrânse de acolo îl făcea pe bolnavul psihic să se simtă mai puțin singur și judecat. „Era o legătură umană reală”, își amintește Oana Lohan, o artistă de 52 de ani, care a copilărit la Gătaia. Tatăl ei, medicul Traian, a fost primul director al spitalului. Acolo, cea mai bună prietenă i-a fost o adolescentă care lupta cu schizofrenia, internată după o criză în care își omorâse mama. Își amintește că desenau mult împreună și o impresiona mereu lumea abstractă, „ca o apă subterană”, din picturile ei. De-a lungul anilor, a continuat să-și viziteze prietena până la moarte. La 50 de ani, pacienta cu schizofrenie s-a sinucis.
În spitalul-oraș cu greu mai ghicești urmele trecutului. Locuințele medicilor și grădinița sunt niște ruine fără identitate. Printre crăpături, viața și-a făcut loc în felii de verdeață care au acoperit ce a construit omul. „După ce s-a terminat povestea frumoasă [de dinainte de Revoluție], a urmat o perioadă de declin, în care se supraviețuia de azi pe mâine și cu mâncarea, și cu medicamentele, și cu salariile”, explică medicul psihiatru Dana Muțiu, care lucrează la spital din 2003. Rând pe rând, părți din spital au cedat: centrala termică s-a stricat, țevile de sub el s-au spart. Iarna, pacienții erau înfășurați ca niște prunci în pături, iar câte-un calorifer electric pus din loc în loc încerca să lupte cu frigul, își amintește managera instituției, Cornelia Șargan.
Șargan avea 29 de ani când a preluat conducerea spitalului. Spune că, înainte să poată renova pavilioanele care funcționează astăzi, a trebuit să câștige încrederea celor din Ministerului Sănătății, instituția de care aparține spitalul. „Nu eram văzută cu ochi buni. Considerau că responsabilitatea era mult prea mare pentru o persoană tânără”, explică ea, în biroul de la Gătaia, decorat cu obiecte împletite de pacienți. A învățat să depășească obstacolele birocratice, iar asta înseamnă uneori să aștepte, luni de zile, o binecuvântare pe hârtie. „Ambulanța noastră era o Dacie Break. Cred că a durat jumătate de an sau mai bine ca să obținem aprobarea să schimbăm mașina”, își amintește medicul Muțiu. Singurii bani pentru spital care au venit de la Minister susțin programul de ergoterapie, o metodă de tratament bazată pe practicarea unui meșteșug sau activități fizice, o completează managera.
În dimineața de la sfârșitul lui august în care am avut acest dialog, la Gătaia erau internați 317 pacienți. Spitalul are, în total, 445 de paturi înșirate în cinci secții. La secția cinci se sforăie intens după masa de prânz. În stânga mea, e o ușă încuiată cu un gemuleț spre care-mi lungesc gâtul. Dincolo de el e o încăpere văruită în alb peste care s-au imprimat gesturile durerii: pumni în pereți, mesaje scrise cu creionul și o inimă roșie care pare desenată cu ruj sau cu sânge. Aici e izolatorul, locul în care sunt încuiați cei zdruncinați de boală până când se liniștesc. Cu înfățișarea ei de celulă, arată mai degrabă ca un loc în care ești pedepsit să ajungi.
În salonul din dreapta, o bătrână citește o felicitare pe marginea patului. În fața ei stă I., o femeie de 35 de ani cu o formă de dizabilitate mintală care a blocat-o într-un corp de fetiță. Patul ei e cel mai colorat. O coloană de animale din pluș o protejează de coșmaruri noaptea. În prietenia lor, I. a găsit o mamă pe care n-a avut-o, iar bătrâna a redevenit bunică. Aici, colegii de cameră se potrivesc în funcție de diagnostic, dar și de nevoile emoționale. „Dacă avem un pacient cu manie, îl punem lângă un pacient cu depresie. Se temperează unul pe altul”, spune medicul Muțiu, care e și șefa acestei secții.
După ploaie, curtea devine un labirint în care ghicești potecile acoperite de noroi. În drum spre ateliere, trecem pe lângă biblioteca unde se țineau odată cenaclurile literare. Acum stă mai tot timpul încuiată, ca un altar ce trebuie protejat. Spre deosebire de Căpâlnaș, în bibliotecă nu au voie pacienții, aici ajung doar nostalgicii care își comemorează anual relația cu locul. În atelierele funcționale și astăzi, picturile pacienților agățate pe pereți și sala de sport cu mingea care plesnește parchetul îmi amintesc de liceu. Găsim toate încăperile pline. Bărbați și femei pictează, fac sport la aparate sau lucrează la mașina de cusut. O mână de băieți joacă baschet în sala de sport, ghidați de un preot tânăr din orășel, care face voluntariat la spital. La finalul jocului, I. strigă bucuroasă că i-a bătut pe toți. Într-o altă încăpere, un pensionar, singurul om care știe să lucreze la războiul de țesut, face covoare pufoase. Îl găsești în fiecare zi la datorie unde, în loc de vorbă, scoate un șuierat melodios, ca și când ar fredona timid o doină.
Bolnavii nu apucă să-și vândă lucrările și să se simtă din nou utili societății, așa cum se întâmplă în multe țări europene precum Olanda, Danemarca, Suedia, unde sunt cultivate adevărate rețele de sprijin pentru cei care se confruntă cu tulburări mintale. În perioada comunistă, însă, la Gătaia și în mai multe spitale din regiunea Banatului, medicii luptau ca pacienții lor să aibă această șansă.
În anii ‘70 și ‘80, pacienții de la Gătaia care-și luau tratamentul erau angajați în fabrici și întreprinderi, unde practicau o meserie și primeau un salariu. Personalul medical întorcea relațiile cu persoanele influente în favoarea propriilor pacienți. Uneori convingeau rudele celor internați, alteori băteau la ușa fabricilor și galeriilor de artă și se interesau de locuri de muncă. „Era un fel de implicare socială prin care atrăgeau diverși parteneri, diverse personalități”, își amintește medicul Lăzărescu. „Oamenii erau mulțumiți, în general, că nu stau în pat. Alții își descopereau talente”, își amintește fosta rezidentă din acea perioadă, psihiatra Cătălina Tudose. Dincolo de fișa postului și de nepăsarea autorităților, oamenii și-au construit propria rețea de solidaritate.
Legăturile care încep aici nu se încheie toate între porțile spitalului. O infirmieră care veghează bolnavii povestește că din comunism s-a păstrat o tradiție a pachetelor. Oamenii „cu studii superioare, care aveau nevoie să se pună pe picioare", se apropiau de „pacienții mai gravi, care căutau o mamă, un prieten". Când unul pleca, celălalt primea pachete, la fel ca acum. De multe ori, aceste prietenii țin locul familiei. „Unii s-au mai văzut cu rudele la gard, pentru alții, noi suntem familia”, o completează Maria Sas, asistentă medicală și directoarea de îngrijiri, care lucrează la spital de 15 ani. Gara din oraș e la cinci km distanță, adică o oră de mers pe jos sau opt minute cu mașina. Dacă nu au o mașină personală, familiile ajung greu la cei internați.
Iulie, 2014. Un bărbat de 27 de ani primește un pumn în gură de la un infirmier, în secția de psihiatrie din spitalul municipal în care e internat. Lovitura îi lasă o dublă fractură de mandibulă. Șapte ani mai târziu, prima instanță nu găsește niciun vinovat.
Martie, 2015. O infirmieră lovește o pacientă de 62 de ani cu capul de marginea metalică a patului și o târăște prin salon. Prinsă de camerele de supraveghere, judecătorul o găsește vinovată, după șase ani. Primește o pedeapsă de doi ani cu suspendare și e concediată.
Ianuarie, 2019. Un bărbat de 51 de ani e bătut de doi brancardieri și un supraveghetor în secția de psihiatrie dintr-un spital județean. Are nevoie de „23-25 de zile de îngrijiri medicale”, scrie ziarul Libertatea, care a relatat pe larg cazurile de mai sus. Acest proces e încă în curs.
După mai bine de trei decenii de democrație și capitalism, în România, bolnavul psihic e departe de a fi văzut drept un om demn și util societății. Neînțelegerea și frica în fața bolii atrag nu numai stigma colectivă, dar și abuzul fizic. Cazurile din istoria recentă arată cum corpurile bolnavilor sunt manipulate ca niște obiecte care încurcă, enervează și trebuie înlăturate din drum. Sunt bruscați, loviți, sechestrați uneori chiar de către propriile rude și de personalul medical care trebuie să-i protejeze. Cătălina Tudose, medic psihiatru la spitalul Obregia, din București, spune că la oraș, familia ține mai des legătura cu pacientul decât în instituțiile izolate în natură. Dar dincolo de locul simbolic asigurat într-un trib, cel vulnerabil are nevoie de empatie și înțelegere. „Unii [membri ai familiei] vin des în vizită, dar sunt abuzivi și agresivi. Nu înțeleg boala, sunt foarte pisălogi și nemulțumiți, îi enervează simptomele”, povestește psihiatra. Boala devine o povară pentru rude atunci când statul nu vine în ajutor cu servicii medicale potrivite pentru suferința care trebuie tratată. „Dacă ți se îmbolnăvește fratele, o parte din viața ta se schimbă. Iese din spital, după care ești singur cu el”, mai spune medicul de la Obregia. Alții pur și simplu se descotorosesc de bolnav la ușa spitalului. „Țineți-o doamnă, vreau să rămână la dumneavoastră. Închideți-o într-o cameră”, își amintește Tudose reacția unui politician care a ajuns la ea în birou, cu mama bolnavă de demență vasculară. „Oameni importanți care gândesc pentru noi reacționează așa față de o persoană apropiată. Asta e mentalitatea”.
Suferința continuă în spitalele generale, unde pacienții cu boli psihice sunt refuzați când au nevoie de îngrijiri medicale. „Medicii se feresc să consulte pacientul care vine cu eticheta de bolnav psihic”, povestește psihiatrul Radu Grumeza, de la Căpâlnaș. „De pildă, trimit înapoi pacienții cu un tratament scris repede, fără să-i consulte cum trebuie; refuză internarea lor în alte secții. Vedeam la colegii psihiatri că trimiteau câte-un pacient la alte secții unde căutau un anumit medic, ca să fie siguri că pacientul respectiv este consultat. Ei știau problema asta. Pe mine m-a șocat”, mai spune el. Directoarea de îngrijiri medicale de la Gătaia, Maria Sas, spune că pacienții pleacă de la un spital la altul cu o asistentă după ei, ca să fie siguri că sunt consultați. La fel se întâmplă și la Obregia, în București, îmi confirmă medicul Cătălina Tudose.
***
În pandemie, Organizația Mondială a Sănătății a avertizat că depresia și anxietatea s-au răspândit, cu viteza virusului, peste tot în lume. Medicii cu care am vorbit la Căpâlnaș, Gătaia și Obregia sunt copleșiți de numărul cazurilor. În ultimii ani, au ajuns în aceste spitale tot mai mulți oameni cu depresie, anxietate, și dependențe de droguri - alcoolismul e cea mai frecventă dintre ele. Vin cu stresul din viața de zi cu zi, cu probleme de adaptare care s-au acutizat în pandemie. Dincolo de porțile spitalelor, despre sănătatea mintală se vorbește mai mult în cercuri restrânse pe Facebook. Doar 1% dintre români au recunoscut, în cel mai recent studiu Eurostat, că se luptă cu depresia. Oficial, suntem cea mai puțin deprimată țară de pe continent. Neoficial, suntem campioni ai negării.
