Când vine vorba de conflicte între oameni și animale, soluțiile propuse sunt adesea brutale: animalele trebuie să dispară. Sacrificiile sunt mereu de partea lor, decid oamenii. Dincolo de argumentele care fac apel la securitate sau la avantajele economice, aceste decizii implică o convingere înrădăcinată și foarte rar discutată critic – ideea că omul este, pur și simplu, mai important decât celelalte viețuitoare. Dar are sens să privim lucrurile așa?
Deschidem această discuție în preambulul discuției despre oameni, animale sălbatice și drepturile lor, care va avea loc în seara aceasta, de la ora 19, la Rezidența9. Invitați sunt regizorul Mihai Gavril Dragolea și jurnalista Anca Iosif, autori ai unei ample documentări despre situația lupilor din România și a dilemelor pe care le presupune conservarea biodiversității. Dialogul va fi moderat de Ioana Pelehatăi, editor Sceana9, și va fi însoțit de proiecția video-reportajului „Când ai lup, pădurea crește”.
Arhetipul superiorității umane
Mai 2021. Un prinț austriac pleacă din România cu un trofeu considerabil - cel mai mare urs observat în țara noastră, ursul Arthur. La acea vreme, opinia publică de la noi condamna vehement uciderea lui Arthur.
Iulie 2024. Mulți oameni cer uciderea urșilor din România. Reacția survine după incidentul tragic din Munții Bucegi, unde o tânără a murit în urma întâlnirii cu o ursoaică. Autoritățile scot din sertar o lege prin care, practic, permit vânătoarea de trofee.
Contrastul dintre cele două reacții ne arată că pentru mulți oameni, animalele contează din punct de vedere moral, dar numai în măsura în care nu ne încurcă. Atunci când interesele lor intră în conflict cu interesele noastre, devenim intransigenți, iar superioritatea omului devine un argument decisiv.
În ultimii ani, atât Uniunea Europeană, cât și România au luat decizii care slăbesc protecția unor specii de carnivore mari, marcând un regres în eforturile de conservare a faunei sălbatice. Comisia Europeană a propus slăbirea statutului de protecție a lupilor, ceea ce înseamnă că nu doar lupii-problemă pot fi uciși, ci și alte exemplare. Motivația invocată a fost că lupii provoacă pagube fermierilor. Nu a contat prea mult faptul că restabilirea populațiilor de lupi a necesitat decenii de eforturi de conservare, că aceste animale joacă un rol esențial în echilibrul ecosistemului și nici că reducerea numărului lor nu garantează eliminarea atacurilor asupra animalelor domestice. La finalul anului 2024, Comitetul permanent al Convenției de la Berna a admis propunerea Comisiei Europene, iar modificările legate de statutul de protecție a lupului vor intra în vigoare din martie, anul acesta.
În vara anului trecut, România a legalizat, practic, vânătoarea de trofee a ursului brun, pe fondul incidentului din Munții Bucegi. Noua lege a fost prezentată drept o soluție la problema tensiunilor dintre oameni și urși.
Deciziile legate de gestionarea faunei sălbatice și a animalelor în genere, ascund această mentalitate, potrivit căreia oamenii sunt mai importanți decât animalele. În unele situații, această mentalitate se prezintă ca un principiu nerostit. Alteori apare explicit și țin minte cum vara trecută, o mantră recurentă în dezbaterile publice din România era tocmai că oamenii contează mai mult decât urșii. Cei care invocau acest lucru îl considerau un adevăr absolut, care nu necesită nicio dezbatere. Statutul superior al omului a devenit un tabu, iar cei care reacționează critic sunt demonizați.
Să ne amintim, însă, că multe idei care erau socotite cândva indiscutabile sunt acum aspru criticate - faptul că bărbații le sunt superiori femeilor sau că o rasă umană este superioară altora, de exemplu. De ce nu am supune discuției și importanța superioară a omului față de alte animale cu care împarte planeta?
Omul a insistat mereu asupra poziției sale superioare în lumea naturală, dar în acest demers de autoafirmare, a acționat de parcă, pentru a afirma valoarea ființei umane, ar fi nevoie să devalorizăm celelalte forme de viață. Diminuarea importanței animalelor este o tehnică des folosită pentru a justifica practici de exploatare a lor, de la experimentarea pe animale, utilizarea lor pentru testarea produselor cosmetice, până la creșterea animalelor pentru consum și divertisment. De fapt, schema devalorizării a fost utilizată pentru motivarea exploatării în genere. Colonialismul, rasismul, clasismul, toate au la bază ideea că un grup este superior altuia și contează mai mult.
Bărbații sunt mai raționali decât femeile. Sună familiar? La un moment dat, această concepție avea pretenția că este o teorie științifică, iar ecourile ei încă persistă. În mod similar, se spune că oamenii sunt înzestrați cu rațiune, pe când celelalte animale sunt ființe instinctuale. Acesta este raționamentul standard din spatele unor tendințe și tradiții istorice de dominare. În această logică, rațiunea ne face oameni, ne conferă un statut superior. Dar dacă rațiunea ne-a făcut să nu mai fim animale, atunci de ce reacționăm cu ferocitate în relație cu celelalte animale?
Etologii consideră că rațiunea nu este o trăsătură exclusiv umană, deși la oameni este cel mai dezvoltată. Eu nu disput că oamenii pot avea o complexitate cognitivă superioară. Dar superioritatea cognitivă nu implică superioritate valorică - cu alte cuvinte, nu înseamnă că noi contăm mai mult. Deși se consideră că Einstein a avut unul dintre cele mai ridicate IQ-uri dintre cele măsurate vreodată, acest lucru nu i-a dat dreptul să-i subjuge pe alții. Cum folosim capacitățile noastre cognitive și morale este mai relevant decât faptul că dispunem de ele. Aristotel sesizase că, deși în potență omul este un animal moral, tot omul poate fi cel mai sălbatic dintre toate animalele: „Nedreptatea cel mai greu de îndurat este cea care poartă arme. Pe de altă parte,[...] omul este înzestrat natural cu arme în slujba înțelepciunii practice și a virtuții, dar ele se pot foarte bine folosi și pentru contrariile acestora. De aceea, fără virtute, el este făptura cea mai nelegiuită și mai sălbatică” (Aristotel, Politica, 1253a 32-38). Din păcate, capacitățile noastre cognitive nu ne fac neapărat oameni buni. Deși rațiunea ar trebui să ne ghideze spre responsabilitate morală, de-a lungul timpului ne-am comportat ca și cum poziția în care suntem ne conferă doar mai multe privilegii. Când, de fapt, puterea rațiunii ar trebui să funcționeze ca o coroană regală – nu este într-atât un privilegiu, cât mai ales o povară. Cum ar fi dacă nu am invoca natura rațională pentru a ne situa deasupra tuturor?
Cum am ajuns să credem că oamenii sunt superiori animalelor
Religiile moderne sunt cele care au conferit acestei idei o aură de necontestat. Perspectiva religioasă ne prezintă un lanț ierarhic al creației în care ființa umană este cea mai importantă. Omul este cel care încununează creația, deoarece el este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
„Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Geneza 1:26-27).
Popularitatea acestei viziuni nu trebuie să ne mire. În fond, funcționează în avantajul oamenilor. Există atât pasaje biblice, cât și personalități creștine, precum Sfântul Francisc de Assisi, care încurajează compasiunea față de restul creației. Și totuși, povestea biblică creionează un model piramidal al importanței și situează ființa umană în vârful piramidei. Promovarea acestui model ierarhic este parțial responsabilă pentru narcisismul speciei umane.
Desigur, nu doar religia a contribuit la statutul necontroversat al importanței superioare a omului. Cultura umanistă a pus și ea umărul la împământenirea acestei viziuni prin faptul că a promovat excepționalismul uman. Umaniștii din Renaștere (secolele XIV - XVI) urmăreau să readucă în atenție textele clasice din perioada Greciei și Romei antice, considerând că studiul înțelepciunii antice este esențial pentru dezvoltarea umană. Ei elogiau potențialul și valoarea unică a ființei umane (demnitatea). Mișcarea a continuat să evolueze și după perioada Renașterii, astfel că umanismul s-a dezvoltat ca un curent variat. Prin secolul XIX, umanismul este influențat de gândirea seculară, ceea ce face să ia mai multă distanță de doctrinele religioase. Însă indiferent de variațiile sale, rămâne un numitor comun: glorificarea ființei umane.
În anii 2000, Asociația Umanistă din America l-a invitat pe filosoful Peter Singer să fie semnatar la Manifestul Umanist III. Singer a refuzat, cu toate că se consideră un umanist. Manifestul ne spune că „valorile etice derivă din nevoia și interesul uman așa cum a fost testat prin experiență. Umaniștii fundamentează valorile în bunăstarea umană modelată de circumstanțele, interesele și preocupările omului și extinse la ecosistemul global și dincolo de el”. Chiar dacă se menționează preocuparea pentru natură și sustenabilitate, umaniștii rămân tributari ideii că omul este în centrul universului moral. Singer sesizează eșecul umaniștilor de a depăși prejudecățile antropocentriste.
Până la urmă, ce înseamnă să fii mai important?
Înainte de toate, să clarificăm ce spunem atunci când afirmăm că omul este mai important decât animalele. Formulând astfel, transmitem că omul este mai important decât celelalte animale în mod absolut. Adică importanța mai mare a omului este valabilă indiferent de context, circumstanțe ori de perspectiva din care am privi lucrurile. Cu alte cuvinte, omul ca atare este mai important și mai valoros decât toate celelalte ființe.
Dar ce face ca un lucru să fie important? Cum se întâmplă ca ceva să fie valoros? Răspunsul îl găsim la cercetătorii din filosofia morală, care au teoretizat despre natura valorii și a importanței. Importanța și valoarea sunt legate între ele, așa că le voi folosi interșanjabil. Christine Korsgaard, filosoafă contemporană și profesoară de filosofie morală la Harvard, dezvoltă viziunea valorilor priponite. Conform acestei viziuni, importanța este „priponită” de un agent pentru care lucrurile pot fi importante. Pe scurt, ca să existe lucruri valoroase, trebuie să existe cineva pentru care lucrurile să conteze.
„Orice este important este important pentru cineva. Cu alte cuvinte, orice este bun sau rău, trebuie să fie bun sau rău pentru cineva.” (Fellow Creatures: Our Obligations to the Other Animals, 2018)
Imaginați-vă o lume posibilă în care oamenii și restul animalelor dispar, dar rămân diamante, cărți, parfumuri, munți maiestuoși, fructele de pădure și habitatele în care-și duceau viața animalele. Mai există valoare în această lume?
Există valoare în lume în măsura în care există entități pentru care lucrurile pot fi valoroase, pentru care lucrurile sunt bune sau rele, iar aceste entități sunt ființele capabile să simtă durere și plăcere (sentient beings). Pe lângă oameni, multe alte animale se încadrează în categoria acestor ființe, inclusiv lupii și urșii. E important de înțeles că valoarea are rădăcini în constituția noastră biologică de ființe care caută să trăiască și să evite durerea. Așadar, lucrurile nu sunt valoroase doar pentru că suntem oameni, ci, în primul rând, pentru că suntem ființe capabile de durere și plăcere. Faptul că doar noi dăm valorilor o denumire și le integrăm conștient în viața noastră, nu ne face să fim singurele animale pentru care lucrurile pot fi valoroase. Viziunea valorilor priponite ne spune că importanța unei ființe sau a unui lucru este ancorată în nevoile și perspectivele animalelor (umane și non-umane). În lipsa noastră și a celorlalte animale, cel mai probabil nu ar mai exista importanță. Lucrurile doar ar fi, pur și simplu.
Dacă admitem că tot ceea ce este important este important pentru cineva, atunci trebuie să ne întrebăm pentru cine este mai important omul. Pentru sine? Pentru univers? Și din ce perspectivă este omul mai important? Dintr-o perspectivă morală? Ecologistă? Religioasă?
O încercare onestă de a răspunde la aceste întrebări ne-ar putea duce la concluzii inconfortabile. Spre exemplu, dintr-o perspectivă ecologistă, care ia în calcul rolul fiecărei specii în menținerea unui ecosistem echilibrat, ar putea fi situații în care un individ uman să fie chiar mai puțin important decât indivizii dintr-o altă specie de mamifere. Apoi, dintr- punct de vedere personal, un om poate considera că el este mai important pentru sine decât altcineva sau că propriul copil este mai important pentru el decât alți copii din lumea asta. Multe persoane declară că, pentru ele, propria familie are o importanță mai mare decât ceilalți oameni. La fel de bine pot fi oameni care simt că animalul lor de companie este mai important pentru ei decât alți indivizi umani. Greșește cu ceva un om care spune asta? Îmi amintesc de o persoană care povestea cum câinele său a ajutat-o să iasă din depresie, ceea ce o face să considere că animalul său de companie are o importanță mai mare în viața sa decât alți oameni.
Totuși, aceste situații nu justifică o importanță absolută a oamenilor față de animale și nici invers. Este o diferență între a spune „copiii mei sunt mai importanți decât alți copii pentru mine” și a spune „copiii mei sunt mai importanți în mod absolut”. Prima formulare pare rezonabilă. În schimb, a doua formulare este problematică.
Problema cu afirmația „omul este mai important decât animalele” nu este valoarea ei de adevăr. Nu e nici falsă, nici adevărată, ci doar lipsită de sens. Christine Korsgaard explică de ce nu putem compara importanța oamenilor și a animalelor la modul absolut: „Dacă tot ceea ce este important trebuie să fie important pentru cineva, pentru o anumită creatură, atunci nu există niciun loc din care să putem întreba în mod coerent care creaturi sau ce fel de creaturi sunt mai importante în mod absolut. Lucrurile sunt importante pentru creaturi. Creaturile în sine nu se află într-o ordine absolută a importanței” (Fellow Creatures: Our Obligations to the Other Animals, 2018). Teoretic, nici oamenii nu sunt mai importanți decât celelalte animale, așa cum nici animalele nu sunt mai importante decât oamenii. Nu e vorba că nu putem face comparații de niciun fel, dar este esențial să distingem între comparații relative (care iau în considerare contextul și perspectiva fiecărei specii) și comparații absolute (care sugerează o ierarhie fixă a importanței între specii). Ierarhiile absolute ale importanței unor specii sunt cele pe care trebuie să le evităm.
În definitiv, Korsgaard ne spune că nu doar perspectiva noastră este tot ceea ce contează. Pentru o femeie, copiii ei au o valoare semnificativă. Oarecum similar stau lucrurile și pentru o ursoaică cu pui. Chiar dacă putem discuta despre cine are mai multă importanță din perspectiva fiecărei mame, nu are sens să ne întrebăm care dintre aceste perspective este mai importantă – cea a mamei om sau a mamei urs. Odată ce înțelegem că nu suntem singurii pentru care lucrurile pot fi importante, realizăm că o ordine absolută a importanței între specii nu ar putea fi susținută.
Desigur, am putea spune că specia umană este cea mai importantă pentru noi, oamenii. Însă din părtinire față de specia umană nu decurge importanța absolută a omului. De fapt, când spunem că oamenii sunt cei mai importanți, noi nu afirmăm un adevăr despre importanța omului în univers comparativ cu alte specii, ci ne exprimăm o atitudine tribală de tipul ținem cu ai noștri.
Nu vreau să sugerez că importanța este pe deplin subiectivă. Ce e important pentru mine poate să nu fie important pentru tine, dar în continuare vor exista unele lucruri importante pentru noi toți, în calitate de ființe care simt durere și plăcere. Fie că suntem animale umane sau non-umane, propria viață și bunăstarea ei sunt importante pentru noi toți.
Cum depășim arhetipul superiorității
Este reconfortant să știm că nu este necesar să reducem valoarea animalelor pentru a sublinia că specia umană este prețioasă. Nu e nevoie ca alții să fie mai puțin, pentru ca noi să fim destul de importanți. Ar fi de dorit să abandonăm contrastele care încearcă să discrediteze animalele, întrucât insistența asupra superiorității speciei umane poate conduce la orbire morală.
Ne putem lecui de narcisismul speciei, dar trebuie să fim dispuși să facem mici schimbări în limbajul moral. Dacă am înlocui termenul „superior” cu termenul „special”, de exemplu, am putea aprecia atât importanța oamenilor, cât și pe cea a animalelor. Ar fi, într-adevăr, o schimbare de optică; una pe care, din perspectiva mea, ar merita să o facem deoarece ar duce la o apreciere mai profundă a diversității formelor de viață. Limbajul nostru moral funcționează asemenea unor lentile prin care vedem lumea. Cu lentilele potrivite, am putea vedea mai mult și mai departe. În loc să ne concentrăm doar pe demonstrarea superiorității, ne-am dezvolta și dorința de a explora și de a înțelege unicitatea fiecărei specii. Aroganța speciei umane ne îngreunează înțelegerea altor forme de viață, în vreme ce uimirea și curiozitatea ne deschid un orizont mai larg. Așa cum spunea una dintre cele mai cunoscute filosoafe în viață, Martha Nussbaum: „toate animalele sunt obiecte de uimire pentru cei care își doresc să înțeleagă" (Frontiers of Justice: Disability, Nationality, Species Membership).
Dacă nu ne-am mai considera cei mai importanți din univers, poate că nu am mai trata animalele doar ca pe o resursă, ci și ca pe un partener. Urșii nu ar mai fi niște trofee. Lupii nu ar mai fi priviți doar ca dușmani care trebuie eliminați. Politicile publice ar integra o etică a interdependenței între oameni și natură. Ne-am strădui mai mult să căutăm soluții etice și durabile de gestionare a faunei sălbatice. Am susține cercetarea și investițiile în inovații tehnologice care sprijină coexistența între oameni și animale. Dincolo de tot, oamenii ar câștiga în umanitate.
Foto: Lup fotografiat de Asociația pentru Conservarea Diversității Biologice
