Primul meu Temps d’Images a fost şi ultima ediţie a festivalului. După 10 ani în care a adunat la Cluj filme, spectacole şi performance-uri dintre cele mai politice şi mai bune, festivalul şi-a încheiat activitatea destul de zbuciumată. „După zece ediții, suntem la faza <<descurcați-vă cum puteți>>”, spune directorul TdI, Miki Branişte, într-un interviu unde puteți afla mai multe despre problemele administrative din spate. Sub tema de anul acesta, „Discurs şi realitate”, am găsit una dintre cele mai coerent curatoriate selecţii pe care le-am întâlnit. M-am dus mai mult la teatru și fiecare spectacol pe care l-am văzut a fost on subject, n-aveai nevoie de vreo gimnastică argumentativă ca să explici de ce-a fost ales. Am stat la primele cinci zile de festival și-am selectat niște lucruri pe care merită să le vedeți.
Ziua 1 – 05 noiembrie
-
Am început cu S.ocietate cu R.ăspundere L.imitată de Florin Caracala, la Fabrica de Pensule. Un spectacol ale cărui reprezentații nu seamănă între ele - și nu doar pentru că fiecare e diferită față de celelalte, ci pentru că publicul alege traiectoria pe care S.R.L. urmează să o ia. La prima vedere, povestea pare să fie despre o jurnalistă care merge în oraşul Güllen să documenteze o crimă și despre legăturile acelei morţi cu trecutul local. „Fiecare rădăcină”, ne spune sinopsisul, „este o adaptare liberă a textului Vizita bătrânei doamne de Friedrich Dürrenmatt, care pune în prim-plan felul în care un colectiv gestionează o criză morală amânată timp de decenii”: o crimă, o donaţie imensă, o anchetă - iţele dintre vieţile private ale locuitorilor din Güllen se amestecă cu cele ale figurilor mai influente ale oraşului. A fost oraşul lor cumpărat sau banii au fost investiţi? Ce trebuie să ascundă şi ce trebuie să facă?
-
Versiunea pe care am văzut-o eu e bazată pe un documentar care ficţionalizează povestea „reală” din spatele spectacolului – o înşiruire bizară care se joacă cu realitatea și ficţiunea până când devin noţiuni confuze. Caracala foloseşte materiale video, desene, scene dramatice clasice şi momente auto-reflexive în care publicul e implicat direct (una dintre alegerile traseului narativ se întâmplă în plin spectacol). Tema principală e Vina, care se mută între personajele din cadrul acţiunii propriu-zise, apoi e transferată personajelor din trecutul poveştii şi însuși autorului, ca într-un final să ajungă la societate/om/spectator. Pe scurt, se foloseşte această parabolă - naraţiunea propriu-zisă, ca să se discute pe urmă despre cine este vinovat în poveste și cine este vinovat pentru poveste (amestecând cumva şi spectatorul, căci şi noi suntem parte din vocea care a dat formă spectacolului).
-
Acest proces de culpabilizare a publicului face spectacolul destul de incomod ca experienţă, pe lângă faptul că e repetitiv şi că explică prea mult, dar urma să scap de senzația asta la ZUG.zone, unde am văzut 37 minutes of make believe. Am avut timp să schimb câteva locuri, până să mă decid unde vreau să stau, și alte câteva vorbe despre S.R.L. până când a apărut Andreea Novac – autoarea și interpreta unică a spectacolului -, care și-a anunțat intrarea în spațiu. Genul meu preferat de spectacol este femeie – spaţiu – convenţie, şi exact aici se încadrează 37 minutes... Andreea Novac îşi deconstruieşte coregrafiile în momente personale (ex. ea într-un accident, mersul ei preferat pe scenă), înainte să le recompună în dansuri.
-
De când a intrat pe scenă cu colanţii ei galaxy şi tonul undeva între monoton şi cald, Novac a fost fascinantă, iar construcţia spectacolului la fel. Cu foarte puţine obiecte auxiliare, ea devine o grămadă de „personaje”, toate un soi de variaţiuni ale ei, și se foloseşte de imaginaţia noastră, hrănită de convenţie, ca să se pună în fiecare dintre acele situaţii. După ermetismul SRL, un spectacol emoţional şi emoţionant era exact ce-mi trebuia, așa c-am plecat să-mi beau primul pahar de vin complet satisfăcut.
-
Pe drum m-am gândit cât de diferită e experienţa TdI faţă de TIFF ca turism cultural. Dacă la TIFF m-am învârtit numai între cinemauri, restaurante, baruri şi cluburi mega centrale, acum mergeam pe străduţe lăturalnice şi printre blocuri familiar-comuniste. Clujul arăta complet diferit, dar cultural m-a impresionat mai mult de data asta.
Ziua 2
-
Am fost la spectacolul lui David Schwartz despre CARITAS - Miracolul de la Cluj. Deși știam câte ceva despre schema piramidală a lui Ioan Stoica, nu știam nici pe departe ce expune spectacolul ăsta (aici găsiți mai multe info despre fenomen). Spre deosebire de majoritatea producțiilor politice independente, Miracolul de la Cluj e mai puţin tezist şi mai eficient informativ. Sigur, privirea este critică, dar e greu să spui povestea asta fără să înfierezi autorităţile locale, care (şi-)au alimentat propriile buzunare şi speranţele oamenilor timp de trei ani. Miracolul de la Cluj prezintă iţele complicate din spatele asociaţiei CARITAS din Cluj prin „magia teatrului”. Impactul personal (asupra jucătorilor – câştigători şi perdanţi), impactul economic local (şi apariția unor reflexe consumeriste), contextul mai mare european (al altor scheme similare) şi cel politic (legăturile CARITAS – Primăria clujeană – Avram Iancu) sunt dramatizate prin interludii muzicale şi rundele unui joc CARITAS-like, în care actorii strâng banii, iar spectatorii îi livrează. Totul este articulat de câteva laitmotive ale societăţii româneşti autohtone - dintre ele, aura religioasă şi cea naţionalistă figurează cel mai mult. E unul dintre cele mai ludice spectacole ale lui Schwartz şi unul dintre preferatele mele.
-
Partea cea mai interesantă a venit abia după, când am reuşit să ne lipim de-o maşină care să ne ducă la Fabrica de Pensule, la următorul spectacol. Oamenii care ne-au luat erau niște clujeni care-au prins CARITAS în generală. Au fost surprinşi de cât de veridic a reprezentat spectacolul toată povestea şi l-au completat cu amintiri proprii – cum se făceau cozi în faţa sediului CARITAS, de nu mai puteau să intre în blocuri cei care locuiau pe strada aia; cum vânzătorii de pepeni îşi vărsau toate profiturile la CARITAS şi nu se mai puteau întoarce acasă; cum juca toată lumea, chiar dacă cu sume mici, chiar dacă ştiau că n-o să meargă mult.
- Am ajuns la Sclavi, al lui Theodor-Cristian Popescu: un cuplu (o ziaristă-yogină care scrie despre Feng-Shui și un actor netalentat) aduce în casa lor un sclav pentru, basically, a-l exploata (1) într-un spectacol care să-i afirme talentul tânărului actor; (2) ca ziarista să-și rezolve problemele de cuplu cu actorul, prin nişte good old-fashioned manipulare sexuală. Spectacolul nu e neapărat un eşec, dar revine la clişee şi cade în niște tipare narative nu foarte plăcute. Mie mi-a lăsat un gust amar felul în care un spectacol politic plasează femeia – superficială, manipulatoare - sub imperiul sexualităţii şi/sau al maternităţii.
Ziua 3
-
Am fost la spectacolul lui Claudiu Lorand Maxim - Ţuhaus. Un exerciţiu autobiografic după viaţa lui Vlad Bălteanu, un fost deţinut care-a protestat (prin cereri şi sesizări) față de condiţiile infecte din închisori şi a obţinut câteva victorii (transferul într-o cameră mai mare sau compensări în bani). Ţuhaus prezintă întreg contextul vieţii lui Vlad (care se joacă, foarte jovial şi cu un fler pentru improvizaţie, pe sine), nu se opreşte doar asupra perioadei sale de detenție. Spectacolul se învârte cel mai mult în jurul ideii de protest (la 20 de ani de la cele mai mari proteste ale deţinuţilor din România, din 1997) și atinge și alte teme: ideea de graţiere, cine şi cum iese din închisoare, justeţea măsurilor punitive şi tot aşa.
-
Partea vizuală e inventivă (nişte retroproiecţii geometrice), improvizaţiile şi interacţiunile dintre actori (în special cele ale lui Bălteanu) fac spectacolul entertaining, iar la un moment dat implică activ publicul (am fost îndemnați să ne numărăm și am aflat că nu depășim cu mult numărul de deţinuţi dintr-o cameră de închisoare). Ţuhaus e clar foarte bun, dar devine deseori bizar, mai ales când se vorbeşte de a doua condamnare a protagonistului, care e prezentată foarte jovial şi distractiv, deşi e prima pe care Bălteanu o merita. Ok, ok, se critică sistemul penitenciar, responsabilitatea politică şi se vorbeşte emoţionant de impactul personal asupra vieţii lui Bălteanu, dar faptul că el chiar merita să ajungă la închisoare e funny?
-
Am chiulit şi de la filmul de dinainte (FC Roma), şi de la spectacolul de după (Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?, despre care puteţi citi însă aici). Deci am fost liber toată ziua să sparg bani în baruri. Liber de artă politică, am putut să-mi întreţin iubirea faţă de consum.
Ziua 4
-
Am văzut Reacting Chernobyl şi am ratat Familia fără Zahăr (dar e ok, am citit despre spectacol aici). Apropo de „Discurs şi realitate”, Reacting Chernobyl vorbeşte despre ororile accidentului nuclear din 1986 (pus în scenă sub forma unor joculețe) şi despre cât de mult (nu) se ştie încă despre acest fenomen. Echipa Váróterem Projekt, îmbrăcată în blugi gri, tricouri gri şi converşi gri, se joacă preț de două ore - ba leapşa, ba călcata, ba cine ştie ce alt joc inventat de ei - în timp ce livrează discursuri despre dezinteresul actual față de tragedia de la Chernobîl, despre cum a ajuns ea să fie îngropată în istorie, fără să ne folosim de eveniment ca sursă reală de informaţii despre radioactivitate şi efectele sale asupra omenirii.
-
Dacă în prima parte ceea ce vedem şi auzim funcţionează ca nişte contrapuncte pentru subiectele dure discutate, în a doua, jocurile devin, încet-încet, mişcări scenice repetitive, contaminate cu energia negativă a discursurilor ignorante (ale unor oameni de ştiinţă dezinteresaţi de implicaţiile accidentului) sau a scenelor dintre locuitorii din Chernobîl fix de după explozie (unei surori îi e frică să-şi primească sora contaminată în casă, o soţie nu-şi mai găseşte soţul iradiat etc.). Înainte de asta, actorii au luat o pauză de la joc şi-au iniţiat un dialog cu publicul despre ce înseamnă să fii erou şi nevoia noastră de-a avea eroi; totul a pornit de la nişte voluntari care şi-au riscat vieţile deschizând nişte valve și au evitat astfel o a doua explozie, şi mai periculoasă (găsiţi aici o versiune a poveştii). Discuția a lungit spectacolul cu 20 de minute şi n-a dus niciunde, aşa că jocul a continuat fără nicio concluzie. Deşi unele scene mi s-au părut inventive (tensiunea dintre joacă şi problematici serioase funcţionează bine de multe ori), Reacting Chernobyl nu scapă de tezism şi se repetă destul de mult.
ZIua 5
-
A fost singura zi din programul paralel al festivalului, Editing History, la care am ajuns şi am prins doar proiecţia a cinci scurtmetraje found footage. N-am rămas la prezentarea revistei Found Footage Magazine, căci intenționam să merg la Calul Alb, dar n-am reușit să ajung la timp nici acolo (e ok, eu o să-l văd la Piatra Neamţ şi cu toţii putem citi despre el aici).
-
Pot, în schimb, să vă povestesc despre scurtmetrajele found footage selectate de César Ustarroz, editorul Found Footage Magazine: An Ecstatic Experience (Ja’Tovia Gary, 2015), Eût-elle été criminelle (Jean-Gabriel Périot, 2006), Dark Matter (Karel Doing, 2014), Mass for the Dakota Sioux (Bruce Baillie, 1964) şi The Highwater Trilogy (Bill Morrison, 2006). Acest literal editing history, un montaj al unor materiale de arhivă, vorbeşte despre timp şi istorie și readuce în discuţie colţisoare uitate ale istoriei.
- Preferatele mele au fost An Ecstatic Experience şi Eût-elle été criminelle. Primul e un exerciţiu experimental legat de istoria persoanelor afro-americane, cel de-al doilea se opreşte asupra pedepselor aplicate franţuzoiacelor care au „fraternizat” cu naziştii. Ambele se joacă cu materialul original, dincolo de simpla sa remontare. În ...Experience, un monolog inspirat din povestea reală a unei sclave este îmbogăţit cu tot felul de linii, cercuri şi motive geometrice care subliniază cuvinte şi dau un altfel de dinamism acestui simplu prim-plan static (puteţi vedea asta în trailerul de mai sus). În Eût-elle..., avem zoom-in-uri pe persoane care par fericite sau zâmbesc în timp ce niște femei sunt rase în cap sau pălmuite. Aceste mici dovezi de bucurie în faţa suferinţei altor persoane (a căror vinovăţie este oricum incertă) devin punctul focal al filmului (pe care îl puteţi vedea integral mai jos). Celelalte filme sunt ceva mai ermetice, dar merită văzute dacă nu știați până acum de found footage.
-
Am ratat, din păcate, ultimele trei zile TdI, pentru că am plecat la Piatra Neamţ, la cea de-a XXVIII-a ediţie a festivalului de teatru de-acolo, care are (sub)titlul „Pledez pentru tineri”. ‘Twas fun - una dintre cele mai puternice experienţe culturale pe care le-am avut, din păcate fix pe ultima sută de metri. Odată cu festivalul, va dispărea unul dintre puținele eforturi de încurajare a segmentului independent de teatru (aflat încă în dezvoltare) și mai ales unul condus de persoane cu know-how în această zonă. Spectacolele cu miză socio-politică (şi încă unele care experimentează şi estetic) trebuie încurajate în mod susținut, însă asta nu s-a întâmplat, din nefericire, în cazul Temps d’Images.
Foto main: Imagine din spectacolul „37 minutes of make believe”. Foto: Andreea Novac
