În O viață imposibilă, de Matt Haig, descoperi povestea lui Grace Winters, o profesoară de matematică ieșită la pensie, care primește moștenire o casă dărăpănată pe o insulă mediteraneană de la o prietenă cu care n-a mai ținut legătura. Grace ajunge în Ibiza cu un bilet doar pentru dus, fără întoarcere, fără ghid și fără plan. Acolo caută răspunsuri despre viața și moartea prietenei sale, iar ce descoperă este mai straniu decât și-ar fi imaginat.
Matt Haig este autorul mai multor volume foarte bine primite de către public, precum bestsellerul Biblioteca de la Miezul Nopții (Nemira, 2022), Cartea alinării (Nemira, 2021), Gânduri de pe o planetă nervoasă (Nemira, 2019), Câteva motive să iubești viața (Nemira, 2018), Cum să oprești timpul (Nemira, 2018, 2023) sau Umanii (Nemira, 2016, 2021).
Ca autor de cărți pentru copii și adolescenți, a câștigat Blue Peter Book Award, Smarties Book Prize și a fost nominalizat de trei ori la Medalia Carnegie.
În România au mai apărut, la Editura Nemi, volumele pentru copii Un băiat numit Crăciun (2016), Fetița care a salvat Crăciunul (2017) și Eu și Moș Crăciun (2018).
Cărțile lui au fost traduse în peste 40 de limbi.
Spuneai în e-mailul tău că te simți în întuneric și ai nevoie de lumină. Ei bine, nu te grăbi. Va veni. Uneori lumina este acolo și nu ne dăm seama. Oamenii navighează în fiecare zi peste La Presencia și forțele sale fotonice și nu-și dau niciodată seama. Ceea ce pare imposibil acum nu va rămâne așa pentru totdeauna. Dar nu te gândi la vremurile rele ca neavând vreo legătură cu cele bune. Întunericul este cel care ne ajută să vedem lumina. Avem nevoie de acest contrast. Nu vedem toate stelele în timpul zilei, nu-i așa?
Apropo de stele, am avut ieri o conversație interesantă cu Marta. A venit să mă ajute în grădină. E doar un mic petic de pământ, dar începe să arate minunat. Florile cândva dispărute au fost doar punctul de plecare. Marta a vrut să mă ajute. Mi-a spus că nu există nimic mai vindecător decât grădinăritul și cred că are dreptate. Este ceva unic în a-ți băga mâinile în pământ și a încerca să cultivi viața, care te face să te simți fundamental conectat cu totul. Marta a adus cu ea câteva plante. Un tufiș mic de hibiscus plin de flori rozalii-roșiatice pe care le cumpărase de la magazinul de grădinărit, împreună cu niște levănțică și niște ierburi în ghivece –pătrunjel, mentă, busuioc, rozmarin. Toate arată de minune, cu puțin ajutor de la apa din borcanul de măsline. Miros divin.
În orice caz, vorbeam despre matematică. Despre succesiunea Fibonacci și despre modul în care spiralele acesteia sunt vizibile în frunzele și petalele plantelor și florilor. Mi-a spus că și ea, asemenea mie, găsise întotdeauna confort în matematică – unul dintre lucrurile care o conduseseră către o carieră în astrofizică, dar abia recent a înțeles de ce subiectul e atât de terapeutic pentru ea. Datorită faptului că în matematică îți dai seama că echilibrul și simetria sunt, de fapt, în orice, chiar și atunci când se simte ca haos ori durere. Grecii antici venerau matematica pentru că o vedeau ca reprezentarea unor idealuri, a spus ea, aproximativ cu aceste cuvinte. A fost întotdeauna legată de religie fiindcă era considerată mai pură decât viața obișnuită. De aceea și Pitagora a fost un fel de conducător spiritual. Dar cred că La Presencia ne-a ajutat să înțelegem că puritatea matematică este peste tot. Suntem înăuntrul ei. Nimic nu e întâmplător. Nici viața, nici moartea. Nu e nici măcar aleatoriu. Nici măcar noi două, aici, transformând pământul ăsta într-o grădină. Toate se leagă. Totul face parte dintr-un întreg. O superbă urzeală. Raiul nu este altundeva. Nici toți cei pe care i-am pierdut. Suntem legați de ei. Legăturile sunt în noi. Are sens ce spun?
— Da, i-am răspuns. Are sens în totalitate.
Și am spus-o cu convingere, pentru că în fața ei trebuia să spun ce gândesc, altfel mi-ar fi citit mintea, la fel cum și eu o puteam citi pe a ei. Oricum, chiar și după ce a plecat, m-am uitat la grădina asta modestă, dar minunată, și am simțit – mai mult decât oricare dintre lucrurile ciudate care se întâmplaseră – că aceasta e adevărata schimbare care avusese loc. Grădinăream din nou.
Și nu era doar asta. Era și interiorul. Am reparat casa. M-am întors la piața hippy de la Las Dalias și am cumpărat de la Sabine tabloul cu Es Vedrà. Și un tablou cu un fruct. Acum am o portocală uriașă atârnată în dormitor. Am cumpărat și alte flecuștețe – niște haine în culori mai vii – din banii câștigați dintr-o a doua excursie la cazinou.
Totuși, nu am vrut să elimin complet amintirea Christinei, așa că m-am gândit cum să o prețuiesc mai degrabă. M-am dus la spălătoria din Ibiza Town și am dat la curățat covorul boem și cuvertura Christinei. Au ieșit frumoase, iar eu am șters praful de pe ventilatorul mare din sufragerie și am spălat gresia. Pianul vechi de lângă fereastră încă umplea jumătate din cameră, dar nu am vrut să scap de el, așa că am făcut altceva. Am început să cânt la el.
Da, știu să cânt la pian acum. Îmi vine ușor. Iar cel mai mult îmi place Blackbird. Totuși, voce încă n-am. La Presencia este puternică, dar nu într-atât. Și să-ți mai spun ceva. Cândva mi se păreau de prost-gust tatuajele. Dar mi-am schimbat părerea. Am fost recent la salonul de tatuaje din Playa d’en Bossa. Am luat cu mine desenul lui Daniel cu mierla albastră, pe care mi-l dăruise de Ziua Mamei, și am cerut o versiune a ei pe încheietura mâinii.
Așa că acum, de câte ori văd o bicicletă roșie, doar mă uit la încheietura mâinii și îmi amintesc ceea ce a fost bun. Este cu adevărat drăguță. Zboară cu mine peste tot.
Fotografie principală realizată de Cátia Matos preluată via Pexels.
