Început de toamnă. Scrollez pe facebook prin verile indiene ale oamenilor din listă - vacanțe, familie, concerte pe-afară, downshifting sau proiecte independente mișto rău cărora n-am avut timp nici să le dau like. Am în stomac senzația aia „de-nceput de școală”, iar la cover photo pe Facebook o poză cu niște copii. Stăteam toți pe podeaua grădiniței din Horodnicu de Sus, Suceava, și citeam dintr-o carte mare. Cam asta a fost vara mea – am fost 2 luni cititor de cărți pentru copiii săraci, probabil cel mai mișto și mai util lucru care m-a consumat anul ăsta. Aventura a început pe la sfârșit de iunie și nu se va termina, cred, niciodată.

„Bine, haideți, veniți, dar să știți că n-o să funcționeze!”

„E dezinteres, doamnă! Nu le pasă!”

„Auziți, dar domnul director vine la ședința noastră? Noi l-am invitat! și pe dumnealui și pe domnul primar.”

„E-n concediu!”

„Părinții nu au școală! N-ai cu cine să te-nțelegi.”

„Diploma s-a devalorizat. La ce le mai trebuie școală?”

„Copiii ar veni, dar nu-i aduc părinții.”

„Vaaai, ce bine că ne mai ajutați și pe noi cu grădinița. Că noi le spunem, da’ degeaba! S-au învățat cu noi, zic da-da, facem și apoi ia-i de unde nu-s.”

Haideți, că ei se bucură tare când mai vine cineva după ei.”

„N-o să-i găsiți, sunt plecați la muncă sau … dorm.”

„Ce le dați? O carte?! …. să fim serioși!”

„Și fructe? Bine, așa mai merge.”

„Auziți, nu ne spuneți dumneavoastră cum să ne faceți treaba. Dar veniți, vedeți dumneavoastră!”

„Marta, care sunteți pe la grădiniță? să le deschideți și doamnelor că vor să facă acțiunea cu copiii! … se joacă, ce fac dumnealor acolo! Citesc, auzi! Da? Bine! … Succes!”

„Băi, ce facem?! Oare nu e prea puțin?”

Cam astea-s vocile care-ți vâjâie prin cap când te pornești să străbați unele dintre cele mai sărace sate ale României cu o caravană de citit în vacanța de vară - Caravana Fiecare Copil la Grădiniță cu lectură, cărți și jocuri educaționale pentru copii și informare pentru părinți.

Despre ce e vorba

Informarea și munca de convingere sunt în special pe subiectul tichetelor sociale pentru grădiniță, care stârniseră praful și discuții aprinse prin comunitățile defavorizate ale României. Fiecare Copil în Grădiniță,  programul central al ONG-ului la care lucrez a devenit, după 6 ani de aplicare in 45 de comunități sărace din țară, program național finanțat de la bugetul de stat (legea nr. 248/2015). Încurajați de faptul că intervenția atât de simplă testată de OvidiuRo a dat rezultate atât de bune, cu bătaie lungă în lupta împotriva abandonului școlar timpuriu (a dublat numărul copii săraci înscriși, a crescut frecvența acestora și a făcut mult mai fluidă tranziția a copiilor din program spre învățământul primar), parlamentarii au decis în toamna anului trecut ca de stimulentul educațional sub formă de tichet social pentru grădiniță în valoare de 50 lei/ lună să poată beneficia toți copiii provenind din familii defavorizate - 284 lei venit lunar maxim /membru - din țară.  Conform estimărilor Ministerului Muncii, cam 110.000 de copii urmau să beneficieze de acest stimulent începând cu 15 februarie.

Ai cam 6200 de cărți de dat și două luni pentru a găsi cât mai mulți dintre cei 50.000 de copii săraci rămași încă neidentificați și neîscriși la grădiniță după primul semestru de program național. Copii care deocamdată nu apar pe nicio listă națională centralizată, la niciun minister sau autoritate publică. Mai aveam de câștigat de partea noastră părinții acestor copii și, în plus, de pregătit pentru implementarea legii în noul an școlar cam 100 de echipe din primării și tot atâtea școli din 15 județe.

Ai pus cititul în capul priorităților – ca mijloc de atragere a copiilor de vârstă preșcolară spre educație. Te-ai pregătit pentru niște sesiuni de lectură care să conteze - ai cărți mari, frumoase, recomandate de experți în educație alternativă -, iar felul în care ai gândit activitățile e menit să transforme cititul într-un dialog pe bune între tine ca cititor și copii, într-un joc cu întrebări și răspunsuri, cu chiote și onomatopee. Citit în gura mare, cum glumeam prin birou încercând să traducem conceptul de Reading Aloud, care n-a ajuns încă decât prin grădinițe și școli mai răsărite din țară, dar care poate fi promovat la liber cu ajutorul inițiativei Citim împreună România.  

De ce e necesar

Dar ce v-a venit, dom‘le, cu grădinița asta? par a te întreba oamenii pentru care nivelul ăsta de școlarizare e fie opțional (că doar acasă îi oferi copilului cei 7 ani) ori de la sine înțeles. Pomenești tuturor de studiul x, y sau z din alea n care au demonstrat importanța educației timpurii, în special în cazul copiilor săraci. Și le mai spui și că în România 2 copii din 3 nu au acces la educație preșcolară datorită sărăciei. James Hackman, profesor la Universitatea din Chicago și cercetător la Centre for the Economics of Human Development – mai clar spus, un laureat Nobel care și-a dedicat munca de cercetare ideii de investiție în capitalul uman - spune că, dacă intervii cu programe educaționale în primii 5 ani de viață ai unui copil, ai cele mai mari șanse să-l abați de la traiectoria sărăcie-abandon școlar-asistat social/infractor pe care o moștenește din tată-n fiu. Și că investiția asta în educație timpurie are, culmea, și cea mai mare rată de recuperare ulterioară.

De de ce ar milita cineva pentru acces la educație timpurie de calitate pentru copiii săraci? Răspunsul ar trebui să fie simplu în țara în care peste 40% din populație trăieşte în sărăcie şi risc de excluziune socială, unde abandonul școlar timpuriu e la cea mai ridicată cotă de când suntem europeni integrați (18,1% în 2014), 42% dintre locuitori sunt analfabeți funcțional iar 70% din populație nu citește nici măcar o carte pe an (cf. EUROSTAT, 2011). Ce să faci dacă nu te distrezi la filmele tip vaxpopuli cu oameni care nu știu pe ce planetă suntem sau în ce țară? Nici cu #csf #ncsf nu prea te împaci. FYI, we’re in this together!

„Și totuși, ce facem?! Oare nu e prea puțin?”

Problema e că ... problema e atât de mare încât dă naștere la resemnare generalizată, uneori chiar și printre cei care ar trebui să se ocupe de găsirea de soluții. Cât poți să faci tu cu o biată sesiune de citit? Te uiți în ochii prietenilor tăi și vezi că, dincolo de admirația și curiozitatea pentru planurile tale de vară, e un soi de neîncredere, privirea aia rezervată parcă din start oricărei picături civice sau caritabile din oceanul de disfuncționalități din țara asta mișto, dar cam grea de cap.

Citești părerile experților sau pe ale celor care au făcut asta prin alte părți ale lumii. Cică cititul ar fi această baghetă „magică aproape, care poate chiar scoate un om din sărăcie” (Miranda McKearney, co-fondator The Reading Agency, UK). 70%  dintre români nu citesc nici măcar o carte pe an.  Nu-i de mirare că suntem așa săraci și de atâta vreme.

Cică întrebarea nu e deloc de ce să citești, nici de ce merită să promovezi lectura în mediile defavorizate, ci cum faci toate astea. Prin 2002, OECD raporta o corelație directă între nivelul lecturilor și realizări (achievements), sugerând că atragerea copiilor către lectură ar fi „unul dintre cele mai eficiente mijloace de a produce schimbare socială”, un fel de „bilet de iertare când ai pornit-o cu stângu-n viață”.

Acest simplu citit, deprins la vârstă fragedă, are un impact atât de mare asupra dezvoltării cognitive a copiilor, încât se reflectă pozitiv și în performanțele lor în științele exacte precum matematica. Se spune chiar că lecturile sunt mai importante pentru performanțele școlare ale unui copil sau tânăr decât însuși mediul socio-economic în care acesta crește.

Păi cum? Că tu știi că sărăcia - mai ales cea multigenerațională - e ceva nasol de tot, care-ți afectează capacitatea de a lua decizii raționale chiar și dintre cele mai simple și… logice (cum să nu-ți trimiți copilul la școală, cum adică ai uitat să-ți cauți un loc de muncă?! cum să uiți să plătești factura la timp, ce ai bani de penalizări?!), pentru că privațiunile materiale și stresul legat de acestea limitează efectiv capacitatea cognitivă, „lungimea benzii”, cum se exprimă autorii de la Science, ba chiar îți pot reduce IQ-ul cu 13 puncte). Nota bene: până și noi, ăștia care nu ne putem plânge de sărăcie, avem, se pare, o capacitate cognitivă redusă în zilele „dinainte de salariu” sau în perioadele în care venitul nu are o regularitate sau nu e chiar suficient și că asta ne afectează deciziile, și nu vorbim de mersul la supermarket pe stomacul gol, când invariabil cumperi mai mult decât îți trebuie (Via The Atlantic).

Deciziile proaste, cele care li se par iraționale și autodestructive celor din clasa de mijloc, sunt în fapt cel mai logic răspuns pe care îl poate da creierul unui om sărac, supus unui haos continuu și lipsei cronice de perspectivă.

Bine, studiile astea îi absolvă parțial pe oameni de responsabilitatea pentru deciziile greșite pe care le iau în condiții de deprivare materială severă, arată că e greșit să credem că săracii sunt de vină pentru starea în care se află, dar nu oferă nicio soluție. Unde se poate rupe cercul ăsta vicios al sărăciei și al resemnării?

Ar fi câteva puncte. Primul ar fi existența unor politici publice care să asigure și să stimuleze accesul la educație al celor mai defavorizați cetățeni, politici sociale cu obiective clare, realizabile și măsurabile, care să aibă efecte în viața imediată a oamenilor, care să dea încredere că spirala descendentă e reversibilă și care să ducă la mobilizare și la o mai bună coeziune în comunitate.

Ajungem în punctul 2, la fel de important: cum îi faci pe săracii înșiși să creadă în propriile posibilități de a se ridica? Cum faci inception pentru dorința de autodepășire? Cât mai devreme, cât mai convingător, cât mai susținut. Că asta trebuie.

În Caravana noastră de citit ne propuseserăm să ajungem la copiii necunoscuți, la cei pe care nu-i așteaptă nimeni la grădiniță ca pe cei conștiincioși, frumos îmbrăcați și gata de oaspeți. Știam că pentru asta va fi nevoie să mergem în fiecare comunitate săracă și s-adunăm copiii chiar de pe ulițe, să batem pe la porți, să convingem părinții să-i lase.

O caravană de citit printre rânduri

Pe 4 iulie porneam, în două echipe a câte patru oameni, Caravana Fiecare Copil la Grădiniță, cu citit și jocuri educaționale pentru copii și informare pentru părinți. Primele opriri: Brașov (da, există sărăcie în Brașov) și Vaslui. Zarvă mare, cititul - un deliciu, mulți copii strânși la grădiniță, mai ales după „recrutarea” făcută prin partea cea mai săracă a comunei, „comunitatea”, „marginea”, „Țigănia”, „la colorați”, „acolo, sus”, cum aveau să ne tot explice unii sau alții în cele două luni de Caravană, fie că erau primari, asistenți sociali, oameni de rând sau marginalii înșiși.

Locurile vizitate de noi fuseseră alese atent, după zile întregi de dispute și contre. Adevărul e că nici nu ne așteptam să putem decide prea ușor care comună e mai săracă și unde-s cei mai mulți copii sărmani de găsit și de atras spre educație. Nu în condițiile în care instituțiile statului nu prea avuseseră obiceiul de a-și pune la comun bazele de date, așa că riscam să comparăm mere cu pere, de la un județ la altul, în căutarea copiilor nevăzuți. Căutam copiii la care nu ajunsese nimeni până atunci, cei mai marginalizați dintre săraci, preșcolarii de care nu știe nici Ministerul Educației, atât cât i se raportează prin platforma informatică integrată a învățământului românesc (SIIIR, ce acronim nobil!).

Iar acești copii, de care nu prea aude și nu se preocupă nimeni, aveau să ne dea niște super-lecții, aveau să ne arate că merită să-i găsim.

Prima lecție e că cea mai importantă șansă pe care o poți da unui copil marginalizat este să-i spui pe nume, să-i confirmi existența. Ai putea fi prima persoană din viața lui care-i oferă asta, în afara părinților lui, sau poate nici măcar. Ar putea fi cea mai înaltă formă de încurajare pe care o primește. N-am crezut că va conta chiar și interacțiunea noastră de câteva ore dar, dacă-i mai dai și ceva de făcut, dacă-l faci parte din micul tău „număr de magie”, atunci reușești chiar să-l scoți din colțul cel mai îndepărtat al sălii, acolo unde se așază singur, din obișnuință.

Apoi, afli destul de curând ce potențial minunat au copiii - toți copiii, indiferent în ce case se nasc. De fapt, te așteptai cumva ca cei care nu prea au cu ce să se joace să fie mai prezenți, mai dornici să prindă orice ocazie, orice interacțiune. Dar parcă nu te așteptai să se bucure așa de o simplă carte colorată, de faptul că-i faci să râdă. Sunt cuceriți când le scrii numele pe cartea aia pe care le-o dăruiești sau pe o simplă bucată de hârtie. Îți urmăresc curioși cu privirea mișcările pixului, nu le vine să creadă că e pentru ei: numele lor, cartea lor. Iar cei mai mari vor musai o carte și să-i lași să încerce să-și scrie singuri numele pe ea. Vin apoi la tine, pe rând, să le mai citești o dată, doar din cartea lor. Aceeași, doar că începe cu „această carte este pentru Alex/ Tita/ Orlando/ Antonia/ Gigi/ Maria”.

Copiii cărora le-am citit vara asta sunt dintre cei care n-au o carte acasă, prea puține cuvinte tipărite în jur și șanse mici să audă mai mult de 13 milioane de cuvinte, în total, până la vârsta de 4 ani – spre comparație, un copil născut într-o familie de condiție bună aude cu 30 de milioane de cuvinte mai mult. Asta-i o aproximare făcută în State, pe populația preșcolară de acolo, dar nu cred că decalajul e mai mic la noi.  Un alt studiu punctează diferențele dintre copiii de intelectuali și cei ai asistaților social la nivel de vocabular (1100 vs 500 cuvinte) și de IQ (117 vs 79) la vârsta de 3 ani. (Hart and Risley, Meaningful Differences via Jim Trelease, The Read-Aloud Handbook, p. 16)

Înapoi la noi. Peste tot în România, copiii din cel mai sărac segment de populație încep școala fără niciun fel de noțiuni de bază (cum ar fi abilitatea de a identifica zece litere ale alfabetului, culorile sau cifrele până la 10). EI nu au cărți acasă, iar părinții săraci nu sunt conștienți nici măcar de cât de important este să vorbească cu copiii lor, cu atât mai puțin să le citească.

În aproape 40% dintre gospodăriile din România - adică fix procentul de populație afectat de sărăcie - găsești între 0 și 10 cărți. Mai mult de o treime dintre acești oameni probabil nu au nicio carte în casă. Și când zic carte nu fac mofturi, mă refer la orice material tipărit. Flyerele electorale și bannerele din PVC cu care se peticesc bordeiele nu se pun la socoteală. Chestia asta explică fascinația – timidă – a celor mici pentru cărți, litere și cuvinte. Ar trebui să fie simplu, nu? Să ai niște cărți, acolo, sau măcar să-ți trimiți copilul la școală sau la bibliotecă.

Dar „38,1% dintre locuinţele din România au toaletă în curte”. Dintre cele aproape 100 de grădinițe vizitate, doar vreo 40 aveau toaleta înăuntru și acces la apă (nu apă curentă, dar măcar un bidon alimentat cu apă din fântână tot de educatoare, că nu-și permit școlile de țară personal auxiliar, mai ales pe preșcolar).  

În maximum 15 grădinițe dintre cele aproape 100 am găsit o bibliotecă – câteva corpuri de rafturi pline fie de broșurele de colorat sau de cărți vechi, rufoase, total neprietenoase, titluri prea puțin potrivite să țină piept conținutul livrat de TV sau internet. Strâmbam din nas și ne notam în chestionarul de evaluare, cu litere mari, nevoia de materiale educaționale potrivite.

Un primar de municipiu reședință de județ care-a ținut să viziteze o comună săracă ne-a mărturisit că orice carte contează, că pe el l-a făcut totuși om o carte care nu mai era în pas cu timpul, salvată de la distrugere când bibliotecile au renunțat la literatura militantistă bolșevică și dusă acasă, unde nu prea existau cărți. „Încă-mi amintesc pasaje din Așa s-a călit oțelul de Nikolai Ostrovski, să nu râdeți! … și ce faceți dumneavoastră e providențial! N-o să ne luminăm nicicând dacă rămânem fără carte, fără cuvânt”.  

Copiilor le plăcea însă la nebunie să le citim din cărțile mari, colorate, cu mai puțin text decât știau ei că are o carte și mai puțină morală servită de-a gata. Părinților le plăcea să asculte și să-și privească micuții cum răspund, cum îndrăznesc, cum „se-mpreietenesc cu doamnele astea care vorbesc frumos”. Pe unii părinți îi lua gura pe dinainte de multe ori și răspundeau înaintea micuților. Se bucurau când citeau pe carte răspunsul, se rușinau când îi susțineam cu câte un „Bravo, mami!”. Pe drumul dinspre București, mă gândisem cu groază la sesiunile de citit copilării din cărți colorate, cu onomatopee și maimuțăreli. Nu eram, la urma urmei, a child-person și nici nu mă știam prea rezistentă la asalt emoțional. Aveam trac. În plus, intrasem în ONG-ul ăsta nu ca să „salvez copiii”, ci din motive pur raționale, dintr-un calcul al impactului potențial într-o cauză cu efecte macro.

Cele aproximativ 4 ore în care citeam au ajuns rapid să-mi fie cele mai frumoase din zi. Mă-ndrăgosteam de conversațiile și exercițiile care se porneau de la o simplă carte despre o găinușă roșie, despre un camion albastru cu mulți prieteni animale sau despre căsuța în care toată lumea doarme, mai puțin un purice. Sunt absolut convinsă că eu am învățat mai mult decât ei. De pildă, cum să nu gafez întrebându-i când au fost ultima oară la mare – majoritatea o văzuseră doar la televizor – sau când e ziua lor (puțini copii săraci și-o serbează).   

Aveam cu noi o carte mare despre diverse legume și fructe desenate aproape în mărime naturală, cu un spread la final în care protagoniștii stăteau la o masă bogată. Prima oară când au văzut-o, copiii au exclamat aproape-n cor – Carne! Plăcinte! Oaaaa! Mâncarea lor curentă sunt cartofii, pâinea și chipsurile sau bomboanele colorate țipător pe care le primesc ca premiu de la părinți când merg la grădiniță/școală. Mi-am amintit instant de copiii din Ponorâta și de scrisorile lor către Moș Crăciun. Toți, dar absolut toți, puseseră în capul listei ceva de mâncare. Carne!

Scriind asta, îmi amintesc de ideea unui profesor din State de a-și ruga elevii  să scrie, anonim, ce-ar vrea ca profesorii lor să știe despre ei și viața lor. Răspunsurile au devenit virale. Intrați un pic aici - What I wish my teacher knew. Ei bine, când le citești atent copiilor din comunitățile sărace, ai ocazia să afli mai multe decât pot ei să spună, uneori mai mult chiar decât ar suporta foaia. Și e foarte important să asculți, să asculți până spun.

Iar cititul ajută. În timpul vacanței de vară, în care nu se ocupă nimeni de ei, copiii săraci uită și ce-au aflat cât au frecventat școala sau grădinița. Nu merg în tabere, nu au cărți și nici adulți care să stea cu ei la povești. Vara e sezon de munci cu ziua și de făcut un ban.

Deși am fost avertizați că n-or să vină la atelierele noastre de vară și că nu-i prea interesează cartea, am reușit să citim pentru 5700 de copii, fără a-i număra pe cei cărora le-am citit pe iarbă, prin sat, sau pe frații mai mari care-au venit să ne ceară câte o carte arătându-ne cum știu ei să-și scrie singuri numele pe ea. Am dat peste 6000 de cărți și alte mii de materiale educative la grădiniță sau pe ulițe. Am stat de vorbă apoi – despre ale lor, dar și despre ce voiam musai să înțeleagă – cu aproape 3100 de părinți. Am strâns primari, asistenți sociali, mediatori școlari, directori de școală, educatori și învățători din 99 de comune pentru a afla care-i baiul cu educația și de unde-ar putea veni schimbarea. Am dat concluziile mai departe către autoritățile județene, am arătat cu cifre care sunt nevoile și unde sunt urgențele. Pe ultimul slide al fiecarui powerpoint erau fotografii ale copiilor ținând strâns în brațe cartea primită cadou. Nu l-am putut înregistra pe băiețelul care a venit să spună mulțumesc împins un pic de la spate de-o mămică rușinată.

„- Pentru ce-mi mulțumești?”
- Pentru că ... sunt fericit, că acum am și eu o carte!”

L-am înregistrat în cap, ca să dau play ori de câte ori îmi mai răsună acel obsedant și poate sănătos „Băi, ce facem?! Oare nu e prea puțin?!”

Va urma

Foto main: Dana van Leeuwen