Asociația Pro Teatru se încăpățânează de câțiva ani să producă teatru într-un oraș fără teatru, Zalău, unde a deschis Moara Artiștilor — Centru cultural educativ (care va primi un Premiu Special în acest an la Gala Premiilor Uniter). În 2021, un spectacol al lor, Verde tăiat de Alexandra Felseghi, regia Adina Lazăr (pimul episod din Trilogia Nedreptății pe care au creat-o Felseghi și Lazăr) a fost nominalizat la Premiile Uniter. Noul lor spectacol, Rătăcirea, aduce la rampă o echipă creativă redutabilă. Dramaturgul Doru Vatavului, nominalizat cu acest text la Premiile Uniter, categoria Cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută, este unul dintre noile staruri ale dramaturgiei locale (în măsura în care s-ar putea spune că poți fi vedetă ca dramaturg în România), autor de texte diferite ca tematică și stilistică, cu o scriitură sigură, în care ține bine în mână unul sau mai multe fire narative și cu un imaginar care excede realității imediate (basme populare contemporaneizate sau SF, ficțiuni ezoterice etc). Irisz Kovacs este una dintre tinerele regizoare afirmate în ultimii ani, cu o predilecție spre vizual, construind spectacole cu aspecte de bandă desenată sau grafitti, cu universuri fantasy, încărcate de o puternică simbolistică și transformate în alegorii ale prezentului. Adrian Piciorea este unul dintre maeștrii sonorităților contemporane, muzician și sound designer. Rătăcirea i-a adus pe toți împreună într-un spectacol diferit de aproape tot ce se produce la noi.
Rătăcirea recuperează prin reconstrucție un teatru popular (muzică, limbă, narațiuni, elemente folclorice, credințe populare, religie, univers rural) într-o poveste care tratează, de fapt, probleme contemporane, pe care le identifică fără să le numească. Povestea este plasată în mediul rural, la marginea satului cu pădurea, o graniță nu doar fizică, ci și simbolică, căci acolo este și o linie fluidă între real și fantastic, între lumea de aici și cea de dincolo. Spațiul e satul, universul e popular, dar timpul e suspendat, nici acum, nici demult, mai degrabă un prezent continuu, infinit. Narațiunea este plasată la nivelul familiei, micro-universul reprezentativ al comunității, aici în formula un frate și trei surori, toți adulți, rezultată după două tragedii, moartea părinților într-un incendiu și dispariția familiei fratelui, soția și copilul, care l-au părăsit. Spațiul familiei este casa părintească de la marginea satului, dar din centrul scenei, reprezentată de o machetă fără pereți, o vatră familială ce integrează zona domestică a curții, unde se află animalele și grădina. Spațiul pădurii este marcat de un copac ceva mai departe de casă, doar trunchi și crengi cu alură de brațe (m-a trimis cu gândul la copacul din Așteptându-l pe Godot), care în pofida aspectului neecologic (nu are frunze, flori sau fructe, nu e verde), pare viu, mai degrabă o siluetă umană decât un schelet de arbore. Există o dihotomie clară între spațiul domestic, patriarhal, așezat, fie și strâmb, într-un tipar al viețuirii cumsecade, și cel al pădurii, prin excelență fantastic, populat, dacă nu în realitate, atunci măcar în imaginarul sătenilor, de ființe neomenești, poate înfricoșătoare, un tărâm magic, periculos pentru oameni.
În vatra casei, rolurile de gen sunt strict separate. Femeile se află sub conducerea bărbatului, a tatălui și după moartea lui, a fratelui, care le este stăpân absolut. Fetele reprezintă fiecare un stereotip, Paraschiva (Cabiria Morgestern) este credincioasă practicantă, aspirând la călugărie, Lucreția (Nicoleta Moscalenco) este păstrătoarea superstițiilor, credințelor populare și leacurilor pentru descântece, iar Codruța (Ana-Maria Marin) este rebela, băiețoasa casei, aventuriera, cea care vrea să spargă tiparul rigid al viețuirii după legile locului. Despre mamă nu știm prea multe, doar că era victima agresiunilor soțului, iar soția fugită a fratelui Niculae, Mioara (Teona Stavarachi, o voce absolut fabuloasă), apare ca personaj-reflector dintr-o altă dimesniune, dând târcoale casei și imaginației surorilor. Încă un personaj feminin este Fata Pădurii (Pamela Iobaji construiește personajul nonverbal, exclusiv din mișcare), o întrupare fantastică a spiritului copacilor (simte durere când un copac este tăiat), sălbatică, fascinantă și periculoasă, capabilă de vrăji, adusă în lanț de fratele Niculae (Visarion Udatu) după o excursie în pădure. De cealaltă parte, bărbații, tatăl și fiul, sunt desenați în tușe groase, bețivi, violenți, abuzivi, autodeclarați șefii familiei.
Este un univers patriarhal cu o ierarhie clară, cu roluri de gen strict delimitate și cu violență domestică asociată alcoolului ca trăsătură dominantă a familiei rurale. Pe canavaua asta se țese narațiunea, un timp blestemat de secetă, o strâmtorare aproape mitică, tragedii încă proaspete care iau proporții apocaliptice, o lume condusă de credințe și obiceiuri populare care identifică fantasticul în viața cotidiană. Doar că stratul de fantastic este forma de expresie a unei realități prozaice și dezastruoase, abuzuri împotriva femeilor și copiilor, răpiri, sechestrări, violuri, crime (mi-a amintit oarecum de realismul magic sud-american, atât de romanul 100 de ani de singurătate al lui Gabriel Garcia Marquez, cât și de ceva mai întunecatul Sezonul uraganelor de Fernanda Melchor, dar există și o componentă de thriller, atenție la detalii care ajută la dezlegarea misterelor). Mai mult, la baza întregii construcții narative stă un element ecologic, (spoiler alert) căci seria tragicului pare a fi omul, generic vorbind, care taie pădurea.
„Dară codru nu îi uită
Nu îi uită și nu-i iartă
Pă ceia ce or uitat
Că toporu-o fo copac”
Spectacolul recuperează și reconstruiește nu doar elemente de teatru popular, ci și limba, un dialect ardelenesc din zona Sălajului, și muzica (Alexandra Chira și Adrian Piciorea), în special niște doine pe care le cântă Mioara. Este o întreagă țesătură audio aici, formată din pronunția cuvintelor și muzică, care funcționează ca o scenografie sonoră pentru definirea lumii satului. E de remarcat însă este că acest aspect folcloric – teme, credințe, limbaj, muzică – este un construct, recuperarea ruralului ancestral nu se face ca o reproducere, ci ca o reimaginare a lui, cu elemente ce par a fi autentice, dar de fapt, sunt complet inventate. Muzica este compoziție originală, credințele sunt prelucrate și dezvoltate din arsenalul folcloric, dialectul este autentic, dar învățat de actori, care majoritatea nu sunt familiari cu el, ca o limbă nouă (care poate fi pe alocuri mai greu de înțeles de nevorbitori).
Rătăcirea reprezintă un demers creativ de reimaginare a folclorului într-un cadru contemporan care revelează, descurajant, că trăsătura noastră națională pare a fi violența domestică.
Fotografii: Volker Vornehm
Pro Teatru, Zalău
Rătăcirea
De: Doru Vatavului
Regia: Irisz Kovacs
Scenografia : Oláh Réka
Muzica: Alexandra Chira și Adrian Piciorea
Cu: Pamela Iobaji, Ana-Maria Marin, Cabiria Morgenstern, Nicoleta Moscalenco, Teona Stavarachi, Visarion Udatu
