Duminică seară am făcut un experiment. Ne-am adunat toți la redacție, am chemat niște prieteni, am luat popcorn, cola, salată-boeuf-de-la-Huși, vin și bere, și ne-am pregătit să facem noapte albă și să ne uităm la Oscaruri. Unii dintre noi mai făcuseră asta prin gimnaziu (alții, nu dau nume, ținuseră chiar discursuri de mulțumire pentru Oscarul pentru cea mai bună actriță în sufrageria de-acasă, cu un tub de Rexona în loc de microfon), alții nu se uitaseră niciodată și nici nu-i interesa prea mult. Am pornit de la niște întrebări: Cât de relevante mai sunt Oscarurile în 2017?; Care-i statement-ul pe care-l face Hollywood-ul anul ăsta, când elefantul din Dolby Theatre e Mister President Elect, iar unii dintre nominalizați sunt victime directe ale „Muslim ban”-ului?; Ce rost mai are să pierzi o noapte ca să te uiți la ceremonie, când oricum ai toate lucrurile cele mai importante gata alese și mestecate a doua zi? Am comentat live-ul din L.A. până la 5 dimineața, când am spart gașca și ne-am urat un an nou fericit. Prea mult, prea lung, prea târziu. Dormeam deja când PricewaterhouseCoopers au încurcat plicurile pentru Best Picture. Oricum, și dacă am fi rămas treji, tot le-ar fi încurcat.
Sorina Vazelina a adunat în trei ilustrații fraze din conversațiile noastre, observații, exclamații. Am fi ilustrat și textul ăsta al lui Jim Rutenberg din New York Times, dar rămâne pe data viitoare: „Assailing the White House From Hollywood’s Glass House”. Concluzia serii: nu consuma întregul, consumă firimiturile sclipitoare. În rest, să vedeți neapărat Moonlight (intră în cinemaurile de la noi pe 10 martie) și Manchester by the Sea.
