Creativitatea artistică este liberă câtă vreme conținutul lucrărilor nu contravine principiilor Revoluției. (Constituția Cubaneză din 1976)
Era trecut de miezul nopții când, după multe zile de amânări și șovăieli, m-am decis să apăs pe tasta care finaliza plata zborului. Mi s-a părut că aud un clinchet în clipa în care cei 580 de euro au trecut în tabăra cealaltă. Mi-a luat ceva timp să adorm. Pe cerul minții, un avion tot făcea ture trăgând un banner cu Am să merg în Cuba! Până la urmă am ațipit și, ca să vezi, dimineață am primit un e-mail care îmi confirma că voi merge în Cuba. Urma să prezint performance-ul meu, A Dog Day Afternoon, la #ooBienal de la Habana, prima bienală de artă organizată de artiști independenți (și nu de către Ministerul Culturii ca în anii precedenți). Bienala urma să se desfășoare în apartamente și studiouri, ceea ce o făcea să fie terenul perfect pentru teza de doctorat pe care o începusem în 2016 și care tratează manifestări artistice desfășurate în spațiul domestic.
Pregătiri, dezamăgiri, nedumeriri
În ziua următoare, am început să mă documentez. După cîteva ore petrecute pe site-uri de călătorie, bloguri & vloguri, eram convins că mă aflu foarte aproape de cea mai mare prostie făcută în ultimii ani. Nimic din ceea ce aflam nu părea să favorizeze un călător pe cont propriu. Costurile pentru cazare, mâncare și transport erau exorbitante. Spre exemplu, între aeroport și oraș nu există transport public. Ești obligat să iei taxiul, iar tariful minimum este 25 de euro. Mai toate review-urile descriau bucătăria locală drept execrabilă. Sistemul monetar, unic în lume, presupune două monede: moneda nacional, pesos, și CUC, pesos-ul convertibil, pe care-l accesează turiștii pentru a cumpăra aceleași produse ca localnicii, dar la prețuri mult mai mari. De la mare distanță, Cuba părea o imensă capcană pentru vizitatori. Când am mai aflat și despre acei jineteras care-și duc traiul înșelând turiștii, am vrut să renunț. Nu-mi activasem însă opțiunea de returnare a banilor care ar fi făcut ca biletele să fie și mai scumpe. Apoi m-am întâlnit și am corespondat cu niște oameni care au descris Cuba în termeni foarte elogioși. I-am crezut sau am vrut să-i cred.
Grupul de artiști independenți care organizau evenimentul nu asigurau cazare, transport și nici măcar o comunicare normală. După ce am descoperit că, din fericire, în Cuba funcționează Airbnb, mi-am rezervat o cameră în Vedado, cartier despre care mi s-a spus că e un fel de Cotroceni al Havanei. Nu a costat mai mult ca o chirie în București. Am citit Hotel Ambos Mundos, cartea lui Vintilă Mihăilescu (ocazie cu care i-am scris unei studente pe care o pomenise în carte și care locuise pentru câteva luni în Havana) și m-am uitat la Before Night Falls, un film bazat pe biografia unui cunoscut scriitor cubanez disident, Reinaldo Arenas. Mi-am făcut o listă cu toate locurile ieftine de unde se putea procura mâncare. Și cam atât. Cu o lună înainte, am plecat într-o rezidență artistică dubioasă în Zagreb, unde am locuit într-un squat, ceea ce m-a pregătit și pentru gălăgie, și pentru mizerie.
M-am urcat într-un avion, apoi în altul și, după multe ore de contorsionism aplicat, m-am trezit într-un aeroport care arăta ca o autogară. Am fost singurul care a fost scos de la coada de la pașapoarte de către un polițist tânăr și destul de binevoitor și care voia să-mi pună câteva întrebări suplimentare. Tocmai pentru a evita situații de genul ăsta (adică de a fi chestionați de biroul de emigrări), organizatorii ne ceruseră să nu spunem care este motivul pentru care venim la Havana. Am zâmbit parșiv și am zis că sunt turist. Mai tot personalul era format din tinere cu uniforme sexy care pălăvrăgeau ca niște vrăbiuțe. N-am văzut niciodată angajați mai relaxați ca în aeroportul José Marti. Afară, un omuleț chel și burtos flutura o coală pe care era scris „Lorin”. Se însera și un vânticel blând unduia frunzele palmierilor. Am tras adânc în piept aerul plin de noxe al Caraibelor. Ne-am urcat într-o Lada veche, care mirosea a benzină arsă, și în jumătate de oră am ajuns la destinație, undeva lângă bulevardul Linea. Pe drum, viitoarea mea gazdă, Orlando, mi-a arătat cu entuziasm câteva obiective turistice, printre celebra Plaza de la Revolucion și, nu știu de ce, o sală mare de box.
Splendoare și duhoare în Havana
În cameră mă aștepta huruind un aparat vechi de aer condiționat, acompaniat de zbaterile unui ventilator de tavan. Ca să adorm, mi-am pus dopurile de urechi de care nu mă despart în călătorii. Când m-am trezit, mi-am dat seama că sunt cu adevărat în Cuba. Entuziasmul din noaptea în care îmi rezervasem biletul revenise și uitasem chiar și de jet lag. Cu ajutorul lui Orlando (sau Landi, cum îi zic prietenii) pentru prieteni, am schimbat 100 de euro la bancă, după care am ieșit la plimbare. Încercam să suprapun Havana simțurilor cu Havana romanticizată din literatură și filme, cât și cu cea pragmatică din review-urile turiștilor. Vedado e un cartier de vile cu străzi largi, punctate de vegetație luxuriantă în spatele căreia se ascund clădiri fabuloase, printre care și cîteva ambasade.
Nu sunt genul care să scoată sunete nearticulate când dă peste ceva frumos, dar de data asta am cedat. Am mormăit de plăcere la fiecare zece metri, indiferent dacă mă aflam în Vedado, Habana Vieja, Miraflor sau Central Havana. Construcțiile spaniolilor spun totul despre grandoarea fostului lor imperiu. Coloane, multe coloane, porticuri baroce, ogive maure, ornamente exterioare pline de fantezie, texturi, scări interioare fabuloase, acoperișuri eclectice, culori ce te împresoară într-o feerie arhitecturală. Printre ele se ițesc ca niște negi și blocuri comuniste, la fel de urâte ca suratele lor din Europa de Est. În afară de un tur al principalelor piețe istorice, n-am petrecut prea mult timp în zonele turistice. Locul de promenadă al localnicilor, dar și al vizitatorilor e Malecon, esplanada întinsă pe 8 kilometri, între ocean și oraș. E loc de agățat, pescuit, plimbat, ascultat muzică și de unde poți privi melancolic spre Miami, orașul în care locuiesc aproape 1.5 milioane de emigranți cubanezi.
Îmi plăcea faptul că cele mai multe case din Vedado aveau un aer decadent, asta le dădea șarm. În schimb, mirosul nu avea avea același efect asupra mea. E dureros să te afli lângă o clădire superbă și să fii nevoit să o admiri de la distanță, în condițiile în care în fața ei se află un morman de gunoaie din vârful căruia te privesc niște pisici înfometate. Pe străzile centrale, unde se află construcții mai înalte, se aruncă resturi menajere de la ferestre, așa că e indicat să eviți trotuarele și să mergi pe carosabil. În ultimii ani se renovează masiv în Havana, deși nu am întâlnit o stradă curată și renovată în întregime. Vizavi de clădirea Capitoliului, în legătură cu care cubanezii se mândresc că este cu câțiva centimetri mai înalt decât cel american, se află niște ruine care apar „fotoșopate” în fotografiile oficiale.
Pe unele dintre străzile mai lăturalnice, sărăcia e atât de obscenă, încât simțeam cum puținii bani pe care-i aveam mă ardeau în buzunar. Dacă ai venit însă în Cuba ca să bei Mojito la La Bodeguita de Medio sau Daiquiri la Floridita, locuri celebre unde să făcea muci Hemingway, n-ai nevoie de prea mult photoshop emoțional. Turismul e principala sursă de venit a statului cubanez și, în mod paradoxal, banii vizitatorilor prezervă existența statului comunist. Fiecare CUC cheltuit de străini ajută la menținerea unui sistem de guvernământ nedemocratic, care nu tolerează libertatea de exprimare și în care există prizonieri politici.
„Casa este singurul loc în care ei nu pot intra fără un mandat. Guvernul cubanez se teme cel mai tare de străzi. Acum suntem în casa mea și organizăm un eveniment care este ilegal în ochii guvernului. Dar este în interiorul casei. Pot să am un eveniment aici, pot să țin o petrecere, îmi pot expune lucrările pe pereți. Dar chiar acum, pe măsură ce facem acest interviu, dacă noi decidem să ieșim pe străzi, pur și simplu să mergem, ne-ar putea lua pe sus. Și asta pentru că nu vor ca oamenii de pe străzi să facă ceva care nu este organizat de guvern.” (Tania Bruguera, artistă, Cuba)
După retragerea lui Fidel Castro, fratele său, Raul a devenit președintele Consiliului de Stat cât și Prim secretar al Partidului Comunist Cubanez, funcția cea mai înaltă în stat. În 2018, Raul a demisionat din funcția de președinte al Consiliului de Stat, însă tot el este cel care conduce, de fapt, Cuba spre noi culmi de dezvoltare și belșug. După întâlnirea istorică dintre acesta și Obama din 21 martie 2016 (precedată de negocieri secrete), în Cuba au înmugurit primele mlădițe ale capitalismului. Însă e e greu de înțeles din afară, chiar și de către cubanezi, ce se întâmplă acum în țara lor. Trăiesc o perioadă efervescentă, în care se bucură, după mai bine de 50 de ani, de drepturi cetățenești firești, precum proprietatea privată, posibilitatea de a avea inițiative economice particulare sau deținerea unui pașaport. În ochii unui român, Cuba pare că se află, în același timp, în anii ‘80 și începutul anilor ‘90.
Spune-mi ce crezi despre Fidel ca să-ți spun ce fel de om ești
Până în 1959, anul în care Fidel Castro l-a detronat pe Fulgencio Batista prin binecunoscuta revoluție armată, Cuba a fost un fel de anexă a Statelor Unite, având printre cele mai ridicate standarde de viață din America Latină. Dar era în același timp un stat corupt și mafiot, în care afacerile cu droguri, alcool și prostituție făceau parte din politicile oficiale. Nu-i de mirare că Revoluția fost îmbrățișată cu entuziasm. Entuziasm care a durat cam zece ani, timp în care Castro și-a lichidat toți adversarii, urmând modelul stalinist. A instaurat economia planificată ale cărei consecințe dezastruoase aveau să se vadă în timpul crizei din anii ’90 și pe care cubanezii le resimt din plin și astăzi. Ca revoluționar a fost adorat, ca șef de stat a fost adesea detestat de către cei care cunoscuseră (sau care își doreau vremuri mai bune). Imaginea lui Castro în Cuba e foarte diferită de cea de pe plan internațional, unde, alături de Che Guevara, a devenit un simbol al stângii și al solidarității sociale. Acum doi ani, am avut ocazia să asist la o dezbatere violentă între Yania, o scriitoare cubaneză care fusese persecutată politic în timpul lui Fidel, și un jurnalist din Togo (țară în care guvernul cubanez a trimis medici și ajutoare), și care vorbea despre Castro ca despre o figură legendară.
Întâmplarea face că de la Yania am aflat de call-ul pentru bienală și deși ne-am împrietenit destul de bine în timpul șederii mele în Havana, n-a vrut să-mi spună niciodată ce i s-a întâmplat. Au fost câteva momente hilare în discuția dintre cei doi: jurnalistul african îi explica Yaniei cum e viața în Cuba, așa cum o cunoștea prin materialele propagandistice, în același timp, ea refuza să iasă din colivia propriei sale experiențe și să accepte posibilitatea oricărui alt punct de vedere. Discuția a inflamat pe loc audiența formată din artiști din toată lumea și care se înțeleseseră minunat până în acel moment. Puține subiecte au această capacitate de polarizare ca dezbaterile despre Fidel Castro și despre Cuba în general. După moartea lui Castro, doliul oficial a durat nouă zile, timp în care casetofoanele au amuțit. S-a plâns mult și sincer în martie 2016. În ziua morții lui Fidel, artistul Danilo Maldonaldo, cunoscut drept El Sexto a transmis live pe Facebook un discurs prin care-și manifesta bucuria față de dispariția dictatorului. A lăsat un graffiti pe una dintre clădirile emblematice ale orașului, motiv pentru care a fost ridicat de poliție. L-au ținut ținut după gratii timp de câteva luni. Acum trăiește în America, ca mulți alții.
Cel mai cunoscut artist cubanez, Tania Bruguera, sursă de inspirație și de finanțe pentru organizatorii #00Bienal și fondatoarea INSTAR, Institutul de Artivism Hannah Arendt. Tania, fiica unui demnitar comunist, a fost închisă la sfârșitul anului în 2014, în timp ce pregătea reluarea performance-ului Taitlin’s Whisper ce urma să aibă loc în Plaza de la Revolucion. Taitlin’s Whisper devenise faimos după ediția din 2009 a bienalei oficiale de la Havana. Participanților li s-a oferit o tribună, un microfon și au avut la dipoziție un minut ca să vorbească despre ce vor ei. În 2009, pe vremea lui Fidel, libertatea de exprimare era și mai redusă decât în prezent. Lucrarea a avut un impact uriaș prin faptul că a creat un cadru ce a permis multor oponenți ai regimului să-și exprime liber opiniile. INSTAR l-a avut invitat, printre alții și pe Dan Perjovschi, care venise să predea în cadrul unui proiect de educație artistică și civică inițiat tot de Tania. În timpul cursurilor, casa ei a fost atât gazda unor expoziții și dezbateri, cât și gazdă pentru studenții și profesorii care rămâneau peste noapte.
„Mulți au considerat că nu ar trebui să folosim cuvântul bienală, ci mai bine să-i spunem experiență alternativă. Am preferat însă să potrivim toate aspectele imaginare și simbolice care stau la baza acestui tip de practică curatorială, pentru a discuta posibilitățile sale și potențialul său ca eveniment instituționalizat.”
(Manuel Luis Otero Alcantara & Yanelys Nunez Leyva, organizatori principali ai #00Bienal de la Habana)
În septembrie 2017, uraganul Irma a distrus peste 100.000 de locuințe cubaneze. Din cauza problemelor economice, guvernul a anunțat anularea Havana Biennial, care fusese lansată în 1984. Un grup de artiști și curatori, reprezentați de Luis Manuel Otero Alcantara și Yanelis Nunez Leyva au propus o alternativă independentă. Inițial plănuiseră un eveniment mic, local, însă după ce Manuel a fost arestat pentru tulburarea ordinii publice și presa internațională a reacționat, au realizat că un eveniment de anvergură ar avea mai mult sens (și impact).
Au cerut permisiunea oficială, au făcut un call public pentru artiști și au demarat o campanie de crowdfunding. Cei doi fondaseră Dissidence Museum și Museum of Politically Unconfortable Art și erau cunoscuți pentru acțiunile lor protestatare, dar chiar și așa, au obținut aprobare din partea Ministerului Culturii, cu condiția să nu transforme bienala într-una politică. Însă simpla existență a #00Bienal a devenit o acțiune politică. Deși au solicitat spații, au fost refuzați, astfel că au mutat evenimentele în apartamente și studiouri. Așa a apărut sloganul En cada studio un bienal/În fiecare studio, o bienală, o referință la un cântec revoluționar faimos în care se spunea In Every Block, a Committee.
N-am înțeles cum de guvernul a permis desfășurarea bienalei. Aproape toți invitații străini au primit un telefon prin care au fost convocați la biroul de emigrări. Unii s-au prezentat, alții nu. Mini interogatoriul la care fusesem supus în aeroport nu fusese chiar întâmplător. O altă artistă cubaneză cunoscută, Coco Fusco, a fost oprită la vamă și trimisă înapoi în SUA. Lista participanților a fost publicată pe Facebook în ultima clipă. Un eveniment desfășurat într-o galerie dintr-o casă particulară a fost întrerupt de poliție. Din perspectiva unui străin, relația dintre organizatori și regim părea un fel de joacă de-a hoții și vardiștii.
La fiecare expoziție, amica mea Yania mi-a tot arătat posibili informatori strecurați în public, cât și artiști care făcuseră închisoare pe motive politice. „Tipul ăla a făcut doi ani, tipa aia trei luni…” Și tot așa. Iris, artista în casa căreia mi-am prezentat performance-ul, mamă a șase copii, trecuse și ea prin binecuvântata închisoare. Acuzațiile sunt, de regulă: tulburarea ordinii publice, incitare la dezordine, refuzul de a se supune autorităților, huliganism. Uneori am avut impresia că artiștii, în special Luis Manuel, se simțeau ca peștele în apă în acest climat de guerilla artistică, în care întindeau coarda cât puteau de mult în relația cu autoritățile. Grupul lor, extrem de activ pe rețelele sociale, e alcătuit din artiști vizuali, actori, hip-hop-eri, poeți, fotografi. De câte ori intru pe Facebook, găsesc notificări cu protestele lor, performance-uri, petiții, videoclipuri, scrisori deschise adresate Ministerului Culturii și Președintelui.
„În istoria artei și în studiile curatoriale, edițiile timpurii ale Bienalei Havana sunt considerate ca fiind printre bienalele esențiale. În parte, aceasta se datorează strategiei sale fără precedent de promovare a artei non-Euromericană, care rezultă din presupunerea că producția artistică era eterogenă. #00Bienal de La Habana a adoptat această ambiție curatorială, reunind artiști pentru a explora pluralitatea artei contemporane. În acest sens, bienala a pus la îndoială nu numai noțiunile hegemonice despre ce poate fi arta, cine poate crea și de unde vine arta importantă, dar și formatul unui asemenea tip de manifestare artistică.” (Amy Bruce, PhD candidate în Cultural Mediations at Carleton University Ottawa, Canada)
Un peso, un beso
Vedado e un cartier liniștit, însă liniștit e un cuvânt care nu are exact același înțeles în Havana ca la București. Orașul pulsează de viață, și asta înseamnă vânzoleală, gălăgie și mirosuri. Se aude muzică peste tot, tinerii cară după ei boxe din care se curg ritmuri reggaeton. Omul și boxa. Shaorma muzicală e prezentă și în autobuz, unde cântecele din telefoane și boxe se suprapun cu playlist-ul șoferului. Dacă n-ar fi bătrânii care moțăie pe scaune cu cioturi de trabuc stins în gură și muncitorii obosiți și zdrențuiți ce privesc în gol insensibili la hituri, ai crede că se merge în excursie cu clasa la Mamaia. La Playa.
P5 e autobuzul care mi-a salvat bugetul studențesc. Pentru numai un peso m-a dus de câte ori am avut nevoie în Habana Centro sau Viejo Habana. Cel mai adesea eram singurul străin care transpira împreună cu cei care nu-și permiteau taxi colectivo (10 pesos). Nu mi-a luat multă vreme până am început să identific locurile unde se putea mânca ieftin. Ieftin și prost. Pentru cubanezi, pizza este un blat încălzit cu urme de brînză și ketch-up, iar sandwich-ul e alcătuit dintr-o pâine moale, în care se află bucăți de salam cum aveam noi în perioada comunistă. Principalul fel care ți se oferă în restaurante e cotletul de porc sau pui, cu garnitură de orez și fasole neagră. După câteva zile, visam la o merdenea cu iaurt. Dacă n-ar fi existat fructele, fresh-urile și gazdele mele generoase, m-aș fi întors în țară ca după o dietă Oshawa.
Când am intrat pentru prima oară într-un fel de magazin universal, amintirile au început să mă chinuiască. Întrucît mi-am petrecut copilăria în comunism, coada la raioanele cu un singur produs mi-e familiară. Într-o zi se aduce lapte, în alta iaurt, în alta brânză. Pungile de plastic, deși ar fi trebuit să fie gratuite, se vând pe sub mână. Magazinele de stat sunt o sursă de moneda nacional pentru că, dacă plătești în CUC, primești, cel mai adesea, restul în pesos. Având pesos, poți plăti prețul corect, și nu de zece ori mai mult cum li se cere adesea străinilor. Deși un procent important din societatea cubaneză e formată din albi, n-ai nicio șansă să treci drept localnic. Străinilor li se spune Yuma, termen folosit inițial pentru americani, apoi extins pentru toți non-cubanezii. Spre deosebire de occidentali, care n-au nicio problemă să umble cu blugi obosiți și tricouri zdrențuite, cubanezii, în special cei tineri, arată impecabil. E un mare contrast între clădirile degradate și locuitorii lor ferechezuiți. Lanțurile la gât, ceasurile mari și dinții de aur înseamnă prestigiu. Am remarcat efortul depus de femei în „construcția” unor unghii complicate. Chiar și persoanele care nu sînt neapărat atrăgătoare se comportă ca și cum ar fi. Havana mustește de senzualitate.
Cubanezii nu obișnuiesc să se întâlnească la cafea și să pălăvrăgească în tihnă. N-au nevoie de pretexte pentru a pălăvrăgi, pentru că o fac tot timpul. Deși beau cafeaua rapid, în picioare, ca italienii, nu se grăbesc nicăieri. Până și Yania, care-l urăște atât de tare pe Fidel Castro, a recunoscut că unul dintre aspectele pozitive ale socialismului este excesul de timp liber. Abia aici am înțeles ce înseamnă expresia „a omorî timpul“. Orele de întâlnire sunt relative. La una dintre întâlnirile bienalei, organizatorii au venit după o oră, iar restul invitaților după două. Până și trenurile, puținele pe care le au, au un orar incert, ceea ce nu pare să deranjeze pe nimeni.
Având o relație relaxată cu timpul, nimic li se mai pare grav. Tocmai relaxarea lor te face să-i iei mai greu în serios, indiferent dacă sunt susținători ai sau oponenți ai regimului. Nici revoluționarii nu par să se fi grăbit. De la debarcarea lui Castro pînă la victoria finală au trecut trei ani, iar Cuba nu e o insulă de mari dimensiuni. În Che, filmul lui Soderbergh, e o scenă în care luptătorii de gherilă se odihnesc în pădure. Unul dintre ei se plimbă printre ceilalți cu un termos în mână: cafecito?
„Performance-ul We Live in the Times of Once and for All vorbește despre memorie și adaptabilitatea noastră la diferite timpuri. L-am prezentat de 24 de ori la #00Bienal, de fiecare data în fața unui singur spectator. Mai întâi am curațat camera unui pod și am înțeles cât de mult este vorba despre adaptabilitate în acest loc. În ceea ce priveste arta independentă din Cuba, organizarea acestui eveniment, în ciudat opresiunii, s-a petrecut mereu cu zâmbetul pe buze.”
(Lala Misosniky, performer, România)
Omul nou și omul post-nou
Familia la care am locuit m-a tratat ca pe o rudă, fără să ceară nici un pesos în plus. Ne-am plăcut unii pe alții și asta a fost suficient. În drum spre internet-café l-am întâlnit pe Bruno, un nene la vreo 60 de ani care vindea cafea, sandvișuri și suc într-o tonetă improvizată. Aprovizionarea se făcea printr-un coș de plastic legat de sfoară ce urca și cobora pînă la etajul trei. Când a aflat că locuiesc în casa lui Landi, mi-a zis să-i transmit salutări. E om bun, a adăugat. Fuseseră colegi și obișnuiau să meargă la pescuit împreună. Avea două fiice, însă niciuna nu mai locuia în Cuba. Cea din Italia îi spusese că acolo e plin de români. Și în Cuba erau români înainte de anii 90. Și chinezi, și ruși. După căderea URSS-ului, au dispărut cu toții. După căderea URSS-ului, care susținuse artificial economia cubaneză, a dispărut totul: marfa din magazine, benzina din rezervoare, medicamentele din spitale, încrederea populației în regimul comunist. Pentru a supraviețui, oamenii au fost nevoiți să apeleze aproape exclusiv la piața neagră și de atunci nimic n-a mai fost la fel, din punct de vedere economic și moral.
Conform lui Marit Lehmann, care a scris recent o teză de doctorat despre jineteros, statutul de om bun e important în societatea cubaneză post-revoluționară. Chiar și cei care trăiesc din în înșelarea străinilor își doresc cu candoare să fie percepuți drept oameni buni. Jineteros e un termen care a apărut prin anii ‘70 și înseamnă jockey. Există și în limba română o expresie echivalentă: a trăi pe spinarea cuiva. Jineteros sunt cei care, contra unui comision, oferă servicii turiștilor. Te duc într-un bar ieftin, dar le plătești intrarea și băutura. Te duc la concerte în locuri pe care nu le-ai descoperi vreodată, îți fac rost de trabucuri (contrafăcute), droguri (de proastă calitate), taxiuri (scumpe), informații (utile), și, cel mai important, oferă servicii sexuale. Mi s-a spus că sexul cu un jineteros merită toți banii. Unii dintre ei se specializează în mujeres viejas y gordas (femei grase și urâte) care plătesc cel mai bine pentru sex. În ultimii ani, Cuba a devenit una dintre destinațiile cele mai cunoscute pentru turismul sexual feminin. Cel masculin a fost dintotdeauna una dintre atracțiile insulei. Domnișoarelor străzii, jinateras, n-au nicio jenă să te agațe chiar sub nasul poliției. Îți oferă sex, dar și posibilitatea imediată a unei relații, ceea ce duce la crearea unei zone tulburi, în care interesele și sentimentele se pot amesteca. Am fost întrebat, de exemplu, de trei fete diferite, dacă vreau: 1. o lady 2. o chica 3. o girlfriend. În toate cazurile, relația începea printr-o partidă sexuală contra-cost . Există nenumărate cazuri de străini care s-au căsătorit cu femeile cubaneze care i-au agățat. Pentru ele, toți străinii sunt „frumoși”. Cei ca mine, veniți în Cuba fără prea mulți bani sunt numiți fritura.
Ca peste tot în lume unde a izbândit, comunismul a încercat să creeze omul nou. Adică individul solidar, moral, demn, o furnică muncitoare și modestă care se sacrifică pentru interesele societății. Che Guevara, parte esențială a Cubei mitice, este cel care a trasat conturul lui Nuevo Hombre: „Nu este vorba despre numărul de kilograme de carne pe care trebuie să le mănânci, și nici de numărul de lucruri drăguțe pe care vrei să le cumperi din străinătate. Este ceva care îl face pe om să fie complet, cu mult mai multă bogăție interioară și mult mai multă responsabilitate. Cetățeanul țării noastre știe că perioada glorioasă în care trăiește el este o perioadă de sacrificiu; el este familiarizat cu sacrificiul.” (Che Guevara and the Cuban revolution: writings and speeches of Ernesto Che Guevara). La 60 de ani de la intrarea camarilei în Havana, generația actuală de cubanezi nu mai are niciun chef să se sacrifice. Vor să fie bine îmbrăcați, să aibă ultimele modele de tablete și telefoane, să mănânce ciocolată (aproape de negăsit), să bea bere rece și să facă bani. E suficient să te duci într-unul dintre parcurile în care statul a instalat routere și în care zeci, chiar sute de tineri stau cu ochii în ecranele mobilelor, conectați la restul lumii, ca să realizezi că nu există cale de întoarcere în trecut. Dacă aceste internet cafe-uri în aer liber ar dispărea, s-ar ajunge, probabil, la revolte masive. Adolescenților nu le pasă de politică, ei vor să fie ca vecinii lor de peste ocean.
„#00Bienal a fost un eveniment mic și intim care a permis accesul publicului la artiști și organizatori, lucru pe care nu l-am experimentat la nici una dintre celelalte bienale la care am fost. Pot spune, dincolo de orice îndoieli, că #00Bienal a fost o experiență unică. Am fost întâmpinați cu brațele deschise de toți cei implicați în acest eveniment. Îmi voi aminti întotdeauna oamenii și evenimentele care au avut loc în acea săptămână, deoarece nu cred că o să mai trăiesc vreodată așa ceva.”
(Dan Desnoyers, spectator)
Prima zi de bienală, ultima zi de hoinăreală
La seara de deschidere m-am prezentat destul de morocănos. Yania nu îmi mai răspunsese la mesaje. De la organizatori nu mai primisem de câteva zile niciun e-mail. Am descoperit un internet-cafe aproape de casă, ceea ce m-a ajutat să aflu de pe Facebook adresa unde se desfășura primul eveniment. Nu se interesase nimeni dacă am ajuns, dacă am unde să stau și tot așa. Mai târziu aveam să descopăr că un e-mail cu informații eșuase direct în trash. Am plecat cu trei ore mai devreme către La Habana Vieja și tot n-am ajuns la timp. Fiind la începuturile călătoriei, încă nu știam ce înseamnă a fi la timp în Cuba. Am nimerit locul după ce am trecut pe niște străzi dubioase pe care, cu siguranță, n-aș fi îndrăznit să mă plimb noaptea singur.
Clădirea pe care tocmai se monta bannerul bienalei avea acoperișul prăbușit. Câțiva oameni se agitau să pună la punct ultimele detalii. Un grup de artiste europene ieșeau în evidență cu bocancii și hainele lor negre. Purtam o geacă de un galben intens ce mă transforma într-un canar și mă plasa din punct de vedere cromatic mai aproape de localnici însă nimeni nu părea să mă bage în seamă. Apoi a apărut Yania și dintr-o dată lumea greu de înțeles în care mă aflam de trei zile a început să capete sens. M-a dus într-un local ieftin din apropiere și am înfulecat prima dintre cele zeci de pizze pe care aveam să le mănânc în restul lunii. Ne-am întors la timp pentru a prinde discursul de deschidere ținut în stradă de către cei cinci organizatori principali: Luis Manuel, artist vizual, motorul și imaginea bienalei, Yanelys, partenera sa, istoric de artă, Amaury Pacheco Omnipoeta, poet și artist vizual, Iris, soția lui, dramaturg, Soandry del Rio, rapper. Nu realizam foarte bine, dar asistam la un eveniment istoric: prima bienală independentă dintr-o țară comunistă în anul 2018.
„#00Bienal m-a ajutat să descopăr multitudinea de posibilități existente la nivelul proceselor culturale ale fiecărei țări . În ceea ce privește experienta personala, mi-am făcut prieteni foarte buni și am avut ocazia să cunosc cenzura din partea Ministerului Culturii cubanez. Nu voi mai putea intra in Cuba ca artist. Pe de altă parte, acest eveniment mi-a oferit șansa să descopăr modalități noi de raportare la arta independentă.”
(Ulises Valdés-Berra, artist, Mexic)
Am intrat în clădirea despre care am aflat că fusese cumpărată recent de Luis Manuel și că urma să fie folosită de acum încolo pentru evenimente artistice. La parter, carcase uscate de porc atârnau în cârlige. La etaj se aflau planșele ce alcătuiau expoziția celor îmbrăcați în negru, despre care am aflat că erau studenți ai unui master de arhitectură politică din Copenhaga. După discursurile gazdelor și vizitarea expoziției, a început concertul lui El Nene 9MM despre care mi s-a spus că e un rapper cunoscut. Împreună cu alți artiști, acesta contribuise la imnul bienalei. Toată lumea părea să știe versurile. Parterul s-a însuflețit. Știu că sună a clișeu, dar cubanezii chiar au dansul în gene. Indiferent de vârstă, se mișcă cu grația unor delfini. Spiritul revoluționar pe ritmuri de hip hop în amestec cu paharele de gin date rapid pe gât sporea atmosfera sexy. În timp ce mă lăsasem cuprins de dans și muzică, m-am felicitat pentru faptul că, în urmă cu câteva luni, apăsasem tasta care finalizase plata biletului meu de avion către Cuba.
În următoarea zi ne-am reîntâlnit în casa Taniei Bruguera, aflată în apropierea Muzeului de Artă Contemporană, dar și a Muzeului Revoluției. În patio au avut loc conferințe, iar în încăperea transformată în galerie s-a desfășurat un performance. Pe podeaua de piatră se aflau cuburi mici de pământ presat, parte a lucrării artistei columbiene Natalia Lopez. Pe o ușă era expus un articol apărut cu o zi înainte în ziarul Granma, prin care Uniunea Artiștilor Plastici din Cuba înfiera #00Bienal ca fiind artă decadentă, o manifestare a influenței imperialismului american. Inițial, la bienală urmau să participe mai mulți artiști locali. Nu au rămas decât cei care au ignorat amenințările cu excluderea din Uniune. Cei care nu sunt membri ai Uniunii nu pot expune, ceea ce înseamnă cu nu mai au din ce trăi.
Deși era doar pentru cîteva zile în Havana și toată lumea voia ceva de la ea, am reușit să fac un interviu cu Tania. În aceeași seară am cunoscut-o și pe Iris Ruiz, cea care urma să fie gazda performance-ului meu. Începând de a doua zi, am participat la mai toate evenimentele bienalei, ceea ce a redus frecvența plimbărilor solitare.
Ferentariul havanez
Pe 11 mai 2018 mi-am dat întâlnire cu Iris Ruiz pe treptele Capitoliului, locul preferat al artiștilor disidenți. Însoțit de Iris m-am urcat într-o rablă, am ieșit din oraș prin Tunel de la Habana, am trecut pe lângă un stadion și, urmând linia țărmului pe o șosea numită Via Monumental, douăzeci de minute mai târziu am coborât în Alamar sau Habana del Este, singurul cartier în stil sovietic din Havana. Construcția lui a început în 1958, când a fusese imaginat ca o suburbie pentru clasa de mijloc. După Revoluție, aici s-a construit ceea ce seamănă acum cu Ferentariul dacă ar fi fost invadat de junglă. În Alamar au locuit tehnicienii ruși veniți să pună umărul la propășirea comunismului în America Latină, chilieni fugiți după asasinarea lui Allende, venezueleni și membrii clasei muncitoare cubaneze. „Apariția Habanei del Este e legată de ideea construirii omului nou, produs al Revoluției, care trebuiesă respecte coduri stricte de conduită stabilite de autoritățile societății civile”, scrie Amaury Pacheco într-un text dedicat cartierului său.
El Habana del Este arată acum ca un ghetou. Printre blocurile de 4 etaje înconjurate de vegetație luxuriantă și tone de gunoaie, copii se joacă fără să-i supravegheze nimeni. Unii fumează fără să încerce măcar să palmeze țigara. Bătrânii fumează mestecând evenimentele zilei și ale unei vieți începută în capitalism, trăită în comunism și sfârșită în anomie socială. Adulții zâmbesc trăgând fumul în piept din trabucuri de un peso. Țigările sunt foarte ieftine în Cuba și au denumiri familiare: Popular, Nacional.
Yasser, un artist vizual pe care l-am întâlnit la bienală, tocmai începuse o murală pe zidul blocului unde locuiesc Iris și Amaury. Când am intrat în apartamentul sărăcăcios, mi s-a pus un nod în gât. Iris s-a scuzat pentru felul în care arăta locul și mi-a spus că în casa lor se organizează de mulți ani evenimente artistice. Alamar e cunoscut pentru scena culturală alternativă, pentru festivalurile de poezie și de hip hop. În Cuba există Agenția Națională de Hip Hop, un fel de UAP (Uniunea Artiștilor Plastici) sau Uniunea Scriitorilor. Dacă nu ești membru cotizant, nu ai cum să dai concerte. Acest lucru a făcut ca rapperii să devină, la propriu și la figurat, cei mai vocali artiști din Cuba. Ei sunt singurii care critică pe față guvernul în concerte improvizate și neautorizate.
Camera în care ar fi trebuit să-mi fac spectacolul nu avea ușă. Cu excepția ușii de metal de la intrare, nu prea erau altele în restul apartamentului. Printre altele, intimitatea e esențială în acest show. M-am gândit că o să rezolv eu cumva, mai ales că fiecare reprezentație cu A Dog Day Afternoon a fost diferită. L-am prezentat de multe ori în București, o dată în Sibiu și o dată în Stuttgart și de fiecare dată am lucrat cu un alt performer. De data asta urma să lucrez cu Lala Misosniki, cu care mă știam de multă vreme din București, din vremurile de început la lorgean theatre, teatrul meu de apartament. Lala venise în Havana tot pentru bienală și prezenta un performance one to one în casa Taniei Bruguera.
După vizita în Habana del Este, mi-am propus să las lucrurile să se întâmple și să mă adaptez la condițiile locale (care i-ar fi umplut de frustrare pe artiștii obișnuiți cu rigorile unor bienale occidentale). Ceea ce făceau acești oameni era extraordinar și tot extraordinar era și faptul că eram acolo, într-o sufragerie mizeră, așteptând ca Iris să termine de făcut cafeaua. În timp ce o savuram din ceșcuță, la ușă au sunat doi reprezentanți ai comisiei urbanistice. Deși era weekend și cei doi se aflau acasă, telefonul primit (de la poliție? partid? primărie?) îi scosese din bârlog ca să aducă o amendă pentru Iris și pentru Yasser. Desigur, amenda venea la pachet cu interdicția de a picta blocul căruia i-ar fi prins tare bine și o mână de vopsea fără conținut artistic. Yasser mi-a spus că nu i se mai întâmplase niciodată să lase o lucrare neterminată. Arăta complet distrus. I-am zis ca poate o să aibă ocazia de a o reface în alt context - și că murala are acum o istorie care o face mai valoroasă-, dar nu părea să-l fi ajutat.
„#00Bienal se joacă cu limitele permisivității politice. Pe de o parte, ea recunoaște moștenirea Bienalei oficiale și, uneori, chiar pozează ca o îmbunătățire a acesteia și nu ca o respingere - întârzierea administrativă în organizarea acesteia a dus la apariția #00Bienal. Dar, pe de altă parte, devenind un eveniment cultural deschis, alternativ, independent și, în mod special, în care nu există cenzură, #00Bienal subminează sau pune în pericol întreaga miză a politicii culturale a revoluției ce controlează libertatea de exprimare.”
(Yania Suarez, scriitoare, Cuba)
După căderea URSS-ului, principalul sponsor al economiei cubaneze, țara s-a prăbușit. În prima perioadă a crizei au fost nevoiți să mănânce chiar și pisici. Yania îmi spunea că unul dintre semnele redresării situației a fost re-apariția felinelor pe străzile orașului. În noul context, Castro a fost nevoit să se reorienteze. A trimis doctori în Venezuela și a primit în schimb petrol. A deschis calea afacerilor private – cubanezii au fost lăsați să-și deschidă localuri, să facă taximetrie și să-și închirieze casele, activități taxate de către stat.
După cum spune Yi-fu Tuan, spațiul privat e protecție, spațiul public e libertate, de primul suntem atașați, spre cel de-al doilea tânjim. Acum 5-6 ani cubanezilor li s-a dat voie să-și cumpere casele, moment ce a marcat reapariția spațiului privat în Cuba. La parterul clădirilor au apărut mici localuri improvizate, uneori chiar în sufrageriile locuitorilor, unde se poate găsi o ofertă limitată de produse, în general pizza, spaghetti, cafea, sandwich-uri și înghețată de casă. Deși nu sunt interesat de politică, am constatat că, după o luna petrecută în Havana, în mijlocul unor artiști aflați într-o permanentă critică a regimului în care trăiau, mi-e greu să scriu despre cocktailurile lui Hemingway sau despre muzee. Cuba mitică, cea mai puțin interesantă, s-a volatilizat în prezența celei reale.
Într-una dintre zilele libere ale bienalei am vizitat celebra La Plaza de la Revolucion, acolo unde, printre altele, regimul îi interzisese Taniei Bruguera să prezinte Taitlin’s Whisper. E un loc lipsit de viață ce se animă doar în timpul manifestațiilor oficiale. După cum observă un arhitect, e una dintre acele piețe pe care le preferă regimurile despotice, fără un rol activ în viața de zi cu zi a orașului. În mijlocul ei stă erect monumentul lui Jose Marti, apostolul independenței cubaneze. Dacă e să te iei după numărul uriaș de busturi și instituții care-i poartă numele, Marti e vedeta spațiului public. Actuala constituție cubaneză a fost rescrisă în 1992 conform ideilor sale, alături de conceptele enunțate de Marx, Engels și Lenin. Cu toate acestea, l-am ignorat pe Marti și mi-am făcut un selfie al propriei măști, parte a unui proiect intitulat Hasta Victoria Para Selfie avîndu-l pe fundal pe Che Guevara, al cărui portret gigantic conturat din metal domină piața. Nu e singur, pe altă clădire se află figura lui Cienfuegos, confundat de mulți cu Fidel Castro, deși barba îl face să arate mai mult ca un Ayatollah. Camillo Cienfuegos a fost una dintre acele figuri istorice care aveau să dea un aspect sexy și romantic Revoluției cubaneze. A murit într-un accident de avion chiar în anul victoriei, iar unele voci spun că accidentul a fost comandat de Fidel, care se simțea amenințat de popularitatea lui Camillo.
„Pentru un outsider în Cuba (faptul că ești non-cubanez în Cuba este ceva ce îți este subliniat și amintit de atâtea ori), participarea la un eveniment intrisec legat de lupta artiștilor cubanezi pentru independență și recunoaștere – a fost un act de generozitate și m-a făcut să mă simt privilegiată. Nu în ultimul rând, bienala a fost, de asemenea, o petrecere artistică exuberantă - lipsită totuși de hedonismul sec al evenimentelor artistice pompate cu bani și fashion, unde orice exprimare politică și artistică e înecată în aperol spritz.”
(Runa Johannessen, profesor PACS - Political Architecture: Critical Sustainability)
Cu mască & fără mască
În singura valiză pe care o adusesem cu mine se aflau 19 măști venețiene cumpărate cu mulți ani în urmă din Dragonul Roșu. Le-am cărat prin Budapesta, Zagreb și Berlin, orașe în care călătorisem înainte de Havana. În ziua performance-ului le-am scos pentru prima și ultima oară. În seara aceea apartamentul lui Iris și Amaury arăta ca o galerie primitoare, cu desene și gravuri ale lui Yasser atârnând pe pereți. În curte, în dreptul muralei neterminate fusese instalată expoziția unor alți artiști mexicani. Doi puștani puneau muzică tare și proastă. În Dog Day Afternoon spectatorii primesc măști la intrare și nu au voie să le scoată pe tot parcursul reprezentației. Li se pune un video creat de Ciprian Mureșan în care câini-marionete vorbesc despre oameni ca fiind singura specie care-și torturează propria specie. Sub proiecția de pe perete se află o oglindă suficient de mare cât să ascundă un om. Spectatorii urmăresc filmul, dar se văd și pe ei înișiși, anonimizați, în oglindă. După 30 de minute, performerul iese din spatele oglinzii, însoțită de obiecte tăioase, lanțuri, scotch, șurubelnițe și …o bucată mare de tort.
Și atunci începe să le folosească: spectatorii sunt legați între ei, întinși pe podea, unși cu tort peste măștile care nu au deschizătură pentru gură. Simpla purtare a măștii e neplăcută, iar joaca de-a tortura face situația și mai inconfortabilă. Cu toate acestea, la niciuna dintre cele 7 sau 8 reprezentații, niciunul dintre spectatori nu a părăsit încăperea. În mai toate statele despotice, limitarea drepturilor s-a făcut treptat: o lege azi, un decret peste trei luni, o ordonanță de urgență într-o zi de sărbătoare. Nici în micuțul apartament din Alamar nimeni n-a protestat în timpul performance-ului. După lunga lor călătorie, am simțit că măștile aparțin acelui loc, ceea ce însemna că fusese ultimul show pentru A Dog Day Afternoon.
Spectacolul a fost urmat de o petrecere în care copiii Irisei și lui Amaury au luat fața tuturor prin dans și atitudine. O generație nouă de revoluționari aveau să facă viața grea urmașilor celor vechi. Artiști și vecini, copii și adulți socializau înăuntru și afară și, probabil, unii dintre ei erau informatori. Ceea ce se întâmpla acolo era exact esența disciplinei pe care îmi propusesem să o cercetez: homemade culture. Oameni obișnuiți asistau la evenimente artistice într-un cadru domestic, într-o atmosferă nepretențioasă, discutau despre ceea ce vedeau, creau, întăreau și poate desfăceau legături sociale. La toate evenimentele bienalei veniseră și locuitorii din cartier, care se bucuraseră și de artă și de romul gratis. Vecinii de pe strada Taniei Bruguera se mândreau în fața noastră că o cunosc pe artistă de când era copil. Unul dintre ei știa numele tuturor președinților țărilor din fostul bloc estic european. Un altul, care arăta ca spânul din povestea lui Harap Alb, s-a oferit să ne procure cocaină și trabucuri așa zis originale.
Ultima Vez
Petrecerea de final s-a ținut într-o casă închiriată aflată aproape de plajă. Am înotat în apa caldă cu plăcerea pe care o aveam în adolescență când făceam baie în mare în timpul orelor de matematică. Pe prosoape ne așteptau sticle de gin, de votcă și cola locală, care avea un gust destul de bun. Fiesta a continuat în curte și înăuntru. Ca și la deschidere, s-a dansat frenetic pe imnul bienalei. Amaury și-a turnat gin în gură și s-a transformat într-o fântână arteziană stropindu-i pe cei din jur. Manuel a dispărut și a revenit cu alte sticle de gin. Am completat seara cu pizza și înghețată.
Cu două zile înainte de plecare le-am făcut o vizită lui Yanelys și Luis Manuel. Ceea ce ar fi trebuit să fie un interviu de o oră s-a transformat într-o discuție de cinci ore. Am mâncat fructe, salam cu pâine și am băut cafele în căni minuscule. Yanelys, a cărei amabilitate și bună dispoziție se reflectase în toate evenimentelei bienalei, era obosită, dar zâmbitoare. Luis Manuel mi-a spus că ar fi gata să o ia de la capăt de a doua zi. Energia lui, pe care am urmărit-o manifestându-se și în continuare pe Facebook, e impresionanată. L-am auzit pentru prima oară vorbind în engleză, limbă de care se ferise până atunci. Ușoara reticență pe care o simțisem pînă atunci s-a disipat. Mi-a arătat lucrările lui, am vorbit despre motivele venirii mele și despre încrederea că lucrurile se vor schimba în Cuba. Am simțit că ne despărțim prieteni.
După un eveniment al bienalei care avusese loc într-o casă-galerie de artă, am plecat acasă la Delmis, o instructoare de percuție, împreună cu un grup de muzicieni și actori, dintre care unii erau de culoare și purtau rasta, adică portretul clasic al jineteros-ului despre care citisem cu anxietate înainte de călătorie. Am băut nenumărate pahare de rom fără gheață sau cola, i-am ascultat cântând, am dansat, am avut o aventură, iar dimineață am plecat amețit de alcool și cu senzația că trăisem scene de film pe care aveam să le tot derulez cândva pe ecranul memoriei. La 7 dimineața, cerul de deasupra Havanei avea o intensă nuanță de galben pe care nu am reușit să o surprind în fotografii. Copacii înfloriți răspândeau valuri de parfum și de data asta nu se mai simțea mirosul de gunoi. Am trecut pe lângă spitalele cu care se laudă atât de tare regimul comunist și m-am bucurat că ele există. Am ajuns acasă și am băut apă direct de la robinet, deși fusesem avertizat că nu e bună. În bucătărie am gasit șase ouă proaspete și fructe de guayaba lăsate de amabila mea gazdă. Mi-am promis ca în ultima zi să le cumpăr un tort mare și am reușit să mă țin de promisiune. M-am prăbușit în patul confortabil și m-am bucurat că, în următoarele câteva zile, la trezire, aveam să văd și aud un ventilator uriaș deasupra capului.
PS: La scurt timp după #00Bienal de la Habana, guvernul cubanez a emis decretul 349, care limitează drastic organizarea evenimentelor culturale independente. Grupul a reacționat imediat, inițiind o secție de acțiuni de protest împotriva decretului - aici se poate vedea o acțiune a lui Luis Manuel de pe treptele Capitoliului sfârșită violent în mașina poliției. După ce am văzut-o pe Yanelis pe Youtube, protestând pe 26 iulie 2018, cu fața și corpul mânjite de excremente, nu m-am putut abține să nu semnez petiția adresată președintelui Miguel Diaz-Canel. Chiar dacă portretele lui Manuel Luis Otero, Yanelis Nunez, El Sexto sau Tania Bruguera nu vor fi atârnate vreodată în Plaza de la Revolucion, decât poate în timpul unui performance, ceea ce fac ei pentru Cuba contemporană e poate la fel de important ca guerilla inițiată de tinerii Fidel Castro, Che Guevarra sau Camillo Cienfuegos la vremea lor.
