Devotatul, romanul scris de Viet Thanh Nguyen (tradus la noi din engleză Tatiana Dragomir, la editura ART în colecția musai) continuă povestea personajului fără nume din Simpatizantul, care părăsește Statele pentru patria tatălui său, Franța. Fostul agent dublu și anchetator ajunge traficant de droguri în Orașul Luminilor. Această nouă profesie îl împinge să cutreiere străzile pariziene sau să frecventeaze petrecerile intelectualilor de stânga, unde caută clienți pentru noua lui marfă, dar și să cunoască pe propria piele ce înseamnă adicția.
Viet Thanh Nguyen este un scriitor și profesor americano-vietnamez care a câștigat în 2016 premiul Pulitzer pentru ficțiune cu romanul său de debut Simpatizantul (tradus la noi din engleză Tatiana Dragomir, la editura ART în colecția musai).
Simpatizantul este parte roman de spionaj tip thriller, parte satiră politică care aruncă o privire istorică lucidă asupra colonizării și revoluției. Personajul principal este acest Narator fără nume, un agent dublu comunist, jumătate francez, jumătate vietnamez care ajunge în America după căderea Saigonului şi încearcă, aşa cum fac şi ceilalţi refugiaţi vietnamezi, să-şi construiască o nouă viaţă.
Viet Thanh Nguyen va veni în București pe 6 iulie, când va vorbi despre cărțile sale și va răspunde la întrebările cititorilor. Până atunci, citește mai jos un fragment din Devotatul.
De unde eşti? m-a întrebat forţosul escatolog.
Dacă m-ar fi întrebat asta un alb, aş fi răspuns: Din mama mea. Dar pentru că împărtăşeam cu el aceeaşi condiţie subecuatorială numită „colonizare“, care îi afecta doar pe ne-albi, am răspuns: Din Vietnam. Dar tatăl meu este francez.
Un domn desăvârşit, sunt convins, a răspuns forţosul escatolog chicotind. O fi vizitat şi el vreun loc ca acesta.
Era preot, i-am zis. Mă întreb şi eu dacă a vizitat vreodată un astfel de loc.
Nu cred că am întâlnit un astfel de personaj pe aici. Dar nu m-aş mira.
Dar tu? am întrebat, încercând să scutur de pe mine tristeţea originilor mele, care mă învăluise, inevitabilă şi perseverentă precum colbul, dar chiar şi această mică sforţare a făcut ca tărtăcuţa să-mi protesteze. Tu de unde eşti?
De aici, dar părinţii mei sunt din Senegal. Şi forţosul a zâmbit larg. Tatăl meu a fost în ţara ta ca soldat. Un loc încântător, zicea. Femei frumoase. Copii frumoşi.
A luptat de partea francezilor?
Da. Nu ştiu prea multe. Tatălui meu nu prea îi plăcea să vorbească. Dar un lucru ştiu sigur. A zâmbit larg din nou şi, aplecându-se în faţă, a deschis sertarul unei mese pe care era aşezată o lampă cu un abajur cu ciucuri pus strâmb. Uite aici, cu complimente din partea casei.
În clipa următoare a zburat cu boltă spre mine un pacheţel argintiu, ceea ce mi a amintit de batoanele de ciocolată pe care le aruncau copiilor zdrenţăroşi soldaţii americani din transportoarele lor blindate. În palmă mi au aterizat trei obiecte mici, pătrate, dar nu erau batoane de ciocolată, ci prezervative.
Slujba tatălui meu era să păzească plantaţiile de arbori de cauciuc. Nostim, nu? Când te gândeşti că atunci când îţi pui unul din ăsta, este posibil ca acel cauciuc să provină din ţara ta de baştină. Astea au să îţi amintească de casă.
Foarte nostim, am spus, ştiind deja că n-am să mai pot uita niciodată gândul care tocmai fusese plantat în solul moale al vulnerabilei mele minţi, că probabil modul în care mare parte din lume ajungea în contact cu brava noastră ţară – în afară de ceea ce ştia lumea despre război, care nu era creaţia noastră – era prin intermediul unui dispozitiv folosit pentru limitarea populaţiei lumii şi a plăcerii bărbaţilor.
Perdeaua din mărgele a zăngănit din nou, despărţindu-se şi dând-o la iveală pe matroană, o femeie al cărei machiaj strident, expresionist îi accentua atât atractivitatea, cât şi lăcomia. Purta o salopetă neagră din mătase care i se mula pe forme, iar la încheieturile mâinilor îi zornăiau o mulţime de brăţări din jad. Păşea cu siguranţa unui acrobat pe tocurile gemene care îi adăugau încă cincisprezece centimetri în înălţime, aşa încât, atunci când m-am ridicat în picioare, bărbia îi ajungea la nivelul nasului meu.
Devotatul
Femeia a aruncat o privire spre prezervative şi a spus: Trei? Eşti cam optimist, nu crezi?
Un domn trebuie să fie întotdeauna pregătit, am zis. Şi sunt realist, nu optimist.
Matroana a tras un zâmbet rece şi mi-a spus: Hai să te conduc în camera noastră de oaspeţi.
Ciao, ciao, a spus forţosul escatolog, flexându şi bicepsul în semn de rămas bun.
Am coborât în camera de oaspeţi, o încăpere mică aflată la subsol, în care trona un pat suficient de mare pentru două persoane. Într-un colţ erau înghesuite un scaun şi un birou, de parcă vreun vizitator al acestui stabiliment erotic şi ar fi putut petrece o parte din timp scriind. Însă camera de oaspeţi era, se pare, şi o ascunzătoare, aşa că era posibil ca unii dintre musafiri chiar să aibă nevoie de un spaţiu în care să reflecteze.
Va veni în curând la tine Madeleine, a spus matroana. O să îţi placă de ea. Toată lumea o place pe Madeleine. Cunoaşte cele opt moduri de a satisface un bărbat în pat. Prima întâlnire este gratis, cadou de la Şeful. După aceea vei beneficia de o reducere de douăzeci la sută.
De regulă gândul la o femeie frumoasă sau la o reducere de preţ mă excita, dar de data aceasta, când uşa s-a închis în urma matroanei, nu am simţit decât... nimic. Ce mi se întâmpla? Trei sau patru feluri de a mă satisface ar fi fost chiar prea multe pentru mine, darămite opt! Am pus incapacitatea de a simţi vreo plăcere pe seama şurubului meu destrâns, a durerii care mă chinuia şi a faptului că, pentru prima dată în viaţa mea, mă simţeam bătrân. N-aş fi fost în stare să mă mobilizez nici cât să mă târguiesc la preţ, un talent pe care îl posedam practic genetic, dezvoltat de a lungul secolelor, de când poporul nostru supravieţuia în condiţii de război, foamete, sărăcie şi precaritate a vieţii, în lipsa oricărei protecţii sociale.
Tocmai încercam să-mi abat atenţia de la amintirile, conştiinţa şi sentimentele mele de vinovăţie, lucru la care şi eu – la fel ca majoritatea speciei umane – mă pricep foarte bine, când cineva a bătut la uşă. Madeleine.
O, sărăcuţul de el, are buba, a spus ea. Vorbea franţuzeşte tărăgănat, şoptit, în perfectă consonanţă cu mine şi cu starea mea de spirit. Ce ai păţit?
Oho, începea spectacolul! În sfârşit, ceva în adâncul meu a început să trepideze de încântare. Urma să fiu atât spectator, cât şi actor în acest spectacol folcloric neoficial, cu care erau familiarizaţi o mulţime dintre bărbaţii noştri, dar şi unele dintre femei.
Nu-ţi face griji, a murmurat ea. Madeleine este exact medicamentul de care ai nevoie.
Madeleine nu era, conform definiţiilor convenţionale, cea mai frumoasă femeie din lume. Acele creaturi magnifice ar trebui privite doar de la distanţă, pentru că pot fi destul de scumpe şi, în aceeaşi măsură, extraordinar de sensibile. Madeleine, dimpotrivă, invita la apropiere. Spre deosebire de majoritatea celor care practicau meseria ei, nu se dăduse cu atâta parfum ieftin încât să ai nevoie de o mască de gaze ca să o poţi atinge. Avea trăsături drăgălaşe şi un trup numai bun de mângâiat, cu un pântec rotunjor şi sâni, şolduri şi ochi încă şi mai rotunzi. Era la fel de plinuţă ca zeiţele sculptate din templul Angkor Wat şi, într-adevăr, Madeleine era de origine cambodgiană, aşa cum aveam să descopăr până la urmă. Dar în locul rigidităţii statuare, ea era toată numai moliciune, căldură, tandreţe şi, mai presus de orice, dorinţă – pentru mine! Eram redus la stadiul de bebeluş care nu dorea nimic altceva decât să fie dorit, ceea ce Madeleine, ca profesionistă, pricepuse.
Înainte de toate, a spus ea, o să te spălăm peste tot. Asta înseamnă chiar peste tot.
Am aprobat muteşte.
Asta înseamnă că trebuie să ţi dai jos hainele astea, drăgălaşule.
O, da, m-am gândit.
Oho, bună, băiat mare. Bietul de tine. Atât de neglijat. Nu-ţi face griji. Am eu grijă de tine.
O, da, te rog!
Vino la duş, scumpete. Hai să-ţi cureţe mami toate cotlonaşele şi pliurile. Îţi place fierbinte?
Îhî, am reuşit să spun în sfârşit.
Uşurel, uşurel... n-am vrea să ne opărim, nu? Nu nu. E bine? E bine, nu? Văd eu după ochii tăi, mugulaşul meu. Nu te-a mai iubit nimeni de multă vreme, nu-i aşa? Şi tu meriţi un stlop de iubile, nu? Nu mi vine să cred ce ţi-au făcut la faţă. Şi la mână. Te doare? O, bietul bebeluş dlăguţ. N-o să te mai doară mult. Las’ că rezolvă mami Madeleine. Să nu uităm să punem puţin săpun şi aici, înăuntru... uite aici... O, da, ajung eu şi acolo, nu-ţi face griji, puişorul meu. Miroşi grozav, eşti numai bun de mâncat, dacă pot spune asta. Uite aşa, ia-mă de mână. E un pat mic, dar destul de mare pentru ce vrea mami să ţi facă. Şezi aici. Uite aici, doudou-ul meu. Acum dezbracă mă şi pe mine, băiat mare.
Şi Madeleine mi-a luat mâinile tremurătoare şi mi-le a aşezat pe cordonul care îi ţinea legat chimonoul mini. Ultima femeie goală pe care o văzusem fusese Lana, cu trei ani înainte. O eternitate, având în vedere că în medie un bărbat are o fantezie sexuală la fiecare trei minute, cel puţin aşa presupun eu pe baza celor peste două decenii de experienţă personală. Am tras de cordonul chimonoului, desfăcându-l, iar ceea ce am văzut aproape că m-a făcut să leşin, pe mine.
Gata, iubitule?
Dar Madeleine nu a mai aşteptat aprobarea mea, pentru că sunt convins că în experienţa ei nu exista niciun bărbat care să nu spună Da, da, de o mie de ori da! Am închis ochii, încercând să nu mai văd ceea ce tocmai văzusem, în timp ce ea continua să-şi etaleze cunoştinţele enciclopedice, de biolog pervers, despre corpul bărbatului, un efort în urma căruia a alcătuit harta completă a tuturor zonelor mele erogene, o campanie de sondare hidraulică în urma căreia ar fi putut găsi până şi apă în deşert, o eroică sârguinţă de integritate erotică prin care Madeleine s-a dovedit a fi demna urmaşă a Mariei Magdalena, maestră a tuturor tehnicilor şi trucurilor cunoscute de când reuşise Eva să convingă pentru prima oară un şarpe să vorbească, oferindu-i lui Adam fructul interzis, toate acestea lăsându-mă aproape fără aer. Şi totuşi...
Hă, a făcut Madeleine.
Ce e? am șoptit, cu ochii închişi.
Hmm, a spus ea şi mai tare.
Ce e? am întrebat, deschizând ochii.
Nu se întâmplă nimic.
Ne-am zgâit amândoi acuzator la infractorul care comitea această nemaiauzită nelegiuire, iar ea a proptit membrul vinovat cu un deget. Aşa ceva nu mai păţisem niciodată! Dar... dar... dar... am spus, începând să plâng în hohote, la care Madeleine mi-a lipit un deget de buze şi a zis: Şşşşt, băiat mare. Închide ochii şi relaxează-te, atât. Asta se întâmplă foarte des. M-am aşezat la loc şi, în timp ce Madeleine continua cu vitejie, m-am gândit disperat la toate, de la Madonna la Marilyn Monroe, de la posterele îmbietoare la calamariţa lascivă cu care îmi pierdusem virginitatea, dar în continuare nu se întâmpla nimic. Acest medicament, cel mai puternic dintre toate, nu a reuşit să-i dea de leac bolii mele, nici măcar după ce Madeleine a trecut prin toate cele opt moduri de a satisface un bărbat în pat.
În cele din urmă Madeleine s-a retras, zâmbind în continuare, de data asta de milă, în timp ce îşi închidea cortina mini chimonoului. Orice aş fi spus ar fi sunat a minciună sau a scuză, aşa că n-am zis nimic, orbecăind după chiloţii mei, iar Madeleine a devenit brusc o altă persoană, probabil ea însăşi. În timp ce eu ţineam strâns cearşaful ca pe un şorţ în jurul meu, ea şi-a încheiat baretele pantofilor cu tocuri înalte şi s-a dat din nou cu ruj. În fiecare prostituată zace o contabilă, iar aceasta a spus: Ghinionul tău, tocmai asta a fost cea gratis.
În fiecare client zace un visător, un optimist în cel mai bun caz şi un fraier în cel mai rău caz. Acesta n-a reuşit să bolborosească decât: Dar... dar...
Nu face nimic. I se întâmplă oricui.
La fel e şi cu moartea, am vrut să spun. Aici nu era vorba despre o ejaculare precoce. Era vorba despre o emasculare precoce! De o astfel de dezumflare şi umilinţă n-ar fi trebuit să am parte în următorii cel puţin treizeci sau patruzeci de ani, timp în care oricum aveam să fi murit prematur deja, fără să-mi mai pese de sex, sau aveam să zac în comă după o relaţie cu whiskeyul şi cu ţigările care va fi durat decade în şir.
Dar aveam prea multă demnitate ca să cerşesc o a doua şansă, aşa că m-am recunoscut înfrânt, cu un amestec de umilinţă şi frondă: Am suferit o traumă în război. Data viitoare o să mă descurc mai bine.
Da, aşa va fi, a răspuns ea, cu nesfârşita încredere a unei educatoare de grădiniţă.
Imaginea de deschidere este preluată de pe Pexels.
