Ilinca Mănescu, autoarea romanului Copiii Ecosistemului, ne aduce al cincilea text din seria „Scriitori și animale”, o poveste despre nutrii mitologice.
Cu seria asta coordonată de prozatoarea Lavinia Braniște ne propunem să culegem povești de la scriitori despre animalele care i-au inspirat sau speriat, care i-au invadat sau le-au intrat pe sub piele, care i-au ajutat să descopere sensuri profunde sau i-au abandonat. Pe scurt – despre capriciile animalelor din viața noastră, a tuturor.
La scurt timp după nașterea mea, nutriile au fost sacrificate. Afacerea nu se dovedise suficient de profitabilă sau poate că Bătrânu’ se plictisise de ele și își croia drum către o nouă provocare. Nu mai știu exact ce a urmat după crescătoria de nutrii, dacă a fost magazinul universal unde aducea haine colorate de import, motelul cu sala de mese mirosind a lemn și a vin stătut sau policlinica cu holuri întortocheate, pe care ulterior i-a lăsat-o moștenire tatălui meu.
Cert este că nimic din ce-a urmat n-a reușit să șteargă amintirea nutriilor. Lăcașurile lor au rămas pustii, în mijlocul curții, niște ruine la fel de misterioase ca piramidele. Ajunsă la vârsta întrebărilor, am vrut să înțeleg cum arătase viața nutriilor acolo. Unde dormeau, unde mâncau, unde se jucau. Mi s-a explicat în treacăt care erau cuștile, niște cămăruțe de beton acoperite parțial cu plasă de sârmă, fiecare dintre ele având câte două găuri pentru accesul în bazin, ulterior secat, acoperit cu sticlă și transformat în seră.
Neînțelegând pe deplin reconversia utilitară prin care treceau periodic toate spațiile construite de Bătrânu’, mi-am imaginat că nutriile locuiseră de fapt în seră. Îmi era frică să cobor acolo singură, convinsă că măcar o nutrie scăpase de măcel și sălășluia printre rastelele de trei ori mai înalte decât mine, pline de cutii cu plante medicinale uscate și echipament sportiv vechi.
Plasele de sârmă cu care fuseseră îngrădite și moartea lor prematură mă convinseseră că nutriile nu sunt niște animale prietenoase. Printre legendele casei circula și o poveste despre cum o nutrie o mușcase pe mătușa mea atât de tare, încât fusese în pericolul de a-și pierde un deget. Povestea mă înspăimânta și mi-o aminteam de fiecare dată când vedeam în vitrina de la etaj, printre pietre și cristale, perechile de colți portocalii care atestau triumful familiei asupra nutriilor demonice.
Familia – dar mai ales Bătrânu’ – deținea o colecție vastă de trofee similare precum pielea de urs care servea drept covor în salon, căprioarele care scoteau capul din perete, coarnele de cerb și colții de mistreț fixați în panouri de lemn, vulpea împăiată care păzea șemineul și foarte mulți iepuri. Nu îndrăzneam să le privesc ochii sticloși, dar impresia mea era că niciunul dintre ei nu fusese cu adevărat o amenințare pentru Bătrânu’. Puștile de vânătoare și ochii lui de turnesol, albaștri în public, dar care deveneau roșii odată ce pășea pragul casei, păreau o amenințare mult mai mare decât toți colții și toate coarnele.
Știam cum arată animalele despre care se vorbea în casă, pentru că le vedeam în atlase, în tablouri și în fiecare zi în salon. Mai puțin nutriile. Nimeni nu-mi arătase vreodată o nutrie întreagă, nici măcar una împăiată sau desenată. În urma unui efort de imaginație, care a presupus îmbinarea colților portocalii cu bucățile amorfe de blană care compuneau cea mai scumpă haină din garderoba familiei, a rezultat o creatură hidoasă, care a ajuns să mă urmărească pretutindeni. O simțeam cum îmi adulmecă degetele de la picioare la masa de prânz, când Bătrânu’ urla și trântea farfuria. Dar cel mai tare mă temeam de ea seara, după ora stingerii, când Bătrânu’ se întorcea acasă. Auzeam de sub plapumă ușa de la intrare scârțâind, apoi treptele de lemn trosneau puternic sub greutatea lui și abia perceptibil sub greutatea ei, care îl urma la etaj. Ascultam sunetele luptei lor cu sufletul la gură. Uneori rezistam până la sfârșit, când ea era invariabil umilită, devorată și aruncată în stradă la miezul nopții. Însă de cele mai multe ori mă fura somnul, adormeam și visam urât.
La etaj aveam voie doar în salon, prima încăpere pe stânga. A doua pe stânga era camera din studenție a tatălui meu, transformată în depozit, iar în capăt, în podul casei, locuia Bătrânu’, cu ușa mereu închisă. Dormitorul lui, ca orice lăcaș al crimei, era un teritoriu interzis copiilor. Limita erau cele două trepte acoperite cu o traversă bățoasă, care se mula greu pe muchii și aluneca pe scândura lăcuită, trântindu-mă la podea ori de câte ori încercam să încalc regula.
În cele din urmă, am reușit să sar peste ele și să intru în zona interzisă. Meritam să fiu jupuită, împăiată și afișată în salon, alături de toate celelalte bestii care se apropiaseră prea mult de Bătrânu’. Cu gândul ăsta am deschis ușa către mansarda întunecoasă, încercând să inventariez totul cât mai repede. Primul lucru pe care mi-au căzut ochii a fost patul imens, acoperit cu o cuvertură mițoasă și deasupra lui un tablou cu o femeie goală, care își expunea sexul. Am simțit respirația nutriei în ceafă și mi s-a făcut frică. Mi-am mutat privirea și m-au atras cărțile colorate din mica bibliotecă. Am pus mâna pe un cotor portocaliu. Amantul doamnei Chatterley, D.H. Lawrence, cu o femeie pe copertă, într-o ipostază asemănătoare celei din tablou. I-am îndoit colțurile din greșeală, când am îndesat-o cu grabă înapoi în raft. Nimic despre animale, și totuși simțeam că nutria se afla acolo, într-unul dintre colțurile încăperii cufundate în beznă. Nutri-EA.
Bătrânu’ a murit înainte ca eu să împlinesc zece ani. L-am auzit pe tata spunând cu duioșie că i-au purtat sicriul pe la „curve”, ca să-și ia rămas bun. Deși mi-aș fi dorit să fie vorba despre o specie misterioasă de animale, asemeni nutriilor, știam că era vorba despre acea mereu-altă-femeie care urca noaptea la etaj.
O vreme, treptele n-au mai scârțâit și a fost liniște. Casa a răsuflat ușurată fără el. Dar moartea nu e niciodată sfârșitul. La scurt timp, tata i-a luat locul, iar eu și nutria am devenit nedespărțite. N-o vedeam. Era doar o prezență imaterială, o greutate resimțită pe umeri sau pe burtă, care mă făcea să respir cu dificultate. Simbioza cu nutria îmi amortiza toate emoțiile, mai puțin frica. Din frică se hrănea – o alegere inteligentă, având în vedere că frică am avut dintotdeauna din belșug: frică de abandon, frică de respingere, frică de trădare, frică de eșec. Toate fricile astea și nutria m-au ținut în siguranță foarte mulți ani.
Mai exact, până în 2017, când am visat că plimb în lesă un animal ciudat. Nu era nici câine, nici pisică, nici vidră, nici șobolan. Am căutat pe toate site-urile cu animale și așa am văzut-o pentru prima dată: într-o fotografie pe internet. Apoi i-am identificat urmele în diverse momente din viața mea.
Primele mele animale de companie au fost două rațe. La cinci ani, am mers cu bunica la piață. În fața lăzilor pline cu pui de păsări domestice, nutria mi-a arătat lăbuțele ei cu degete membranate, așa că eu am înțeles mesajul și m-am dus direct la bobocii de rață. Membranele interdigitale cu care rățuștele mele se propulsau în ligheanul cu apă ca niște bărcuțe cu motor m-au fascinat și mi-au deschis drumul către fantezii subacvatice.
Ca orice vietate atinsă de spectrul nutriei, nici ele nu au scăpat de amenințarea morții premature. Mai întâi, moartea s-a insinuat în viața noastră fericită atunci când Bătrânu’ mi-a aruncat disprețuitor: „Nu le mai strânge de burtă, că le omori!” Nu știam cum să le țin. Nu-mi arătase nimeni. Știam doar că nu trebuie să-mi scape. Habar n-aveam unde e burta rațelor, dar am presupus că e undeva la mijlocul corpului, așa că oricum le-aș fi apucat, era imposibil s-o evit. Nu m-am dat bătută până când n-am găsit o soluție. Le apucam de gât (fără să le strâng), iar baza craniului lor se sprijinea pe marginea pumnilor mei încleștați. „Le sugrumi!” a urlat Bătrânu’ când ne-a văzut, ceea ce m-a bulversat și m-a făcut să le scap. Totuși, „le sugrumi” mi-a sunat mai puțin grav decât „le omori”, așa că am perseverat.
Metoda mea de transport nu numai că a evitat cu brio moartea prematură a rațelor, prevestită de Bătrânu’, dar le-a oferit și un avantaj nebănuit, și anume gât de lebădă. Știam din povestea rățuștei urâte că transformarea ei în lebădă era un final fericit, așa că am fost mândră de mine. La sfârșitul verii le-am trimis în gospodăria unui văr și le-am însemnat cu vopsea, ca nu cumva să le confunde cu rațele lui și să le taie. Pe moment, m-am considerat victorioasă. Însă când am întrebat de ele vara următoare, rațele mele, împreună cu toate rațele vărului, au dispărut fără nicio explicație.
Într-o altă vacanță, Bătrânu’ mi-a luat un iepure de Angora. Am fost în culmea fericirii. Chiar dacă iepurele avea ochii roșii, nu mă temeam de el. Doar că de fiecare dată când îi atingeam blănița simțeam un fior de teamă și vinovăție. Semăna cu iepurii din salon și cu nutriile din dulap. M-am rugat ca iepurele meu să nu aibă aceeași soartă. Și chiar începusem să cred în norocul nostru, până în ziua când am încălcat porunca „să nu-i dai să mănânce la masă”. În timp ce eu luam prânzul în curte, iepurele s-a ridicat pofticios către farfuria mea, iar eu m-am bucurat să împart cu el bucățica de pâine rămasă.Și atunci blestemul nutriei s-a abătut asupra noastră. Pâinea i-a rămas iepurelui în gât și nimeni nu s-a ostenit să mă ajute să-l prind și să-l scutur cu capul în jos, așa cum îmi făcuse mie tata de Crăciun, când mă asfixiasem cu o bomboană din pom. Am obosit alergând după iepure și am rămas plângând neputincioasă în fața agoniei lui până când s-a stins și l-am scos moale dintr-un tufiș. Bătrânu’ mi-a zis „tu l-ai omorât”, apoi mi-a făcut cadou blana lui, pe care am așternut-o pe podeaua camerei mele de copil și nu am lăsat pe nimeni s-o calce în picioare.
În final, blestemul nutriei m-a atins și pe mine. „Boala mâinilor murdare” îi mai spune; eu o numesc „boala copiilor neglijați”. Nutria e un animal extrem de curat. Își spală până la ultimul fir de iarbă înainte să-l bage în gură. Îmi spusese și mie să fac la fel, în repetate rânduri, cu vocea bunicii. Când nu ești iubit, trebuie să ai grijă. Dar ce nu înțelegea nutria era că eu îmi doream să fiu iubită. Îmi doream să fiu liberă. Când nu mă vedea nimeni, băgam mâinile murdare în gură. Mâncam corcodușe nespălate. Lingeam frunze.
Am fost la un pas de moarte, dar a meritat. Părinții mei m-au luat să locuiesc cu ei la București. Adio, nutrie! Ăsta ar fi fost scenariul optimist. Dar viața nu e neapărat mai bună decât moartea. Asta am aflat în următorii ani. A aflat și nutria, care a supraviețuit mutării și a rămas lângă mine, nedezlipită. Acum mergem împreună la terapie. Vorbește ca Bugs Bunny în Space Jam, cu vocea bunicii sau a lu’ Bătrânu’. Nu-mi mai e frică de ea. Știu că și ea, ca mine, își dorește să fie iubită.
