Într-un fel, este de înțeles de ce tema homosexualității a acaparat discuțiile despre literatura lui Adrian Schiop. Cu toate astea, tind să cred că orientarea sexuală este doar o parte a programului său artistic. Chiar și în nu e dragoste (Cartier, 2022), care este un volum de poezie confesiv și intim, cu totul altceva iese în evidență: dorința – nici măcar sexuală, ci mai degrabă emoțională – ca efect al marginalizării.
O parte a lumii literare din România se uită la autorul Soldaților ca la un paradox iliberal. Deși a fost scos în față de ONG-uri ca figură emblematică a comunității gay, chemat să pună manele la câteva petreceri stângiste din București și invitat să citească la lecturi publice organizate de grupări activiste, Schiop parcă ține morțiș să își rupă craca de sub picioare cu fiecare ocazie, promovând programele Partidului Comunist Chinez și criticând „oengismul” activist al Noii Stângi. În realitate, autorul din Ferentari ridică niște probleme importante și incomode. Pe undeva în procesul dobândirii de recunoaștere simbolică pentru minorități, Noua Stângă a pierdut contactul cu lumea materială: cu marginalizarea economică globală și cu victimele sale anonime. Prin urmare, înțeleg de ce lui Schiop îi repugnă anarho-liberalismul arborat de o parte însemnată a stângii locale. Față de acesta, modelul statului chinez – care e oribil, dar ce nu este oribil în mijlocul crizei globale? – pare o oază de pragmatism. Dacă vrem să începem o critică reală a lui Adrian Schiop, cred că ar trebui să pornim de la următoarea idee: dintre scriitorii contemporani, el este probabil cel mai empatic în fața inegalităților sociale. Motto-ul controversat din titlul romanului Să ne fie la toți la fel de rău (Polirom, 2020) nu ascundea nicio urmă de ironie.
Dar cum se leagă marginalizarea de proiectul nu e dragoste, acest debut neașteptat în poezie al lui Schiop? La o prima lectură, volumul nu pare să deschidă piste critice. Soldații. Poveste din Ferentari (Polirom, 2013) punea miza socială în prim-plan, chiar și cu riscul unei aproprieri culturale ce lua forma unui „safari” documentar în Ferentari. În schimb, nu e dragoste reprezintă mai degrabă o compilație fără temă dată, alcătuită din poeme compuse de autor în pauzele de la scrierea celorlalte cărți ale sale (unele poeme au fost incluse ca addenda și în romanele pe bune/pe invers și Soldații). Într-adevăr, debutul are valoarea unui „document istoric unic al douămiismului”, după cum afirmă Mihai Iovănel pe coperta a 4-a. Dar, mai mult decât atât, mi se pare remarcabil efectul de ansamblu al volumului: nu de proiect unitar și „literar”, ci de arhivă personală, creată din „resturile” unei activități literare care, în tot acest timp, orbita într-o cu totul altă direcție. Îmi place spontaneitatea gestului editorial, pe care a mai încercat-o și Vlad Moldovan – un poet cu orientări estetice aproape opuse – atunci când a adăugat secțiunea b-sides în antologia Band I (FrACTalia, 2019). Textele de față n-au fost gândite pentru publicare și trebuie citite în această cheie. Ele sunt și vor rămâne marginale în cariera lui Schiop.
Însă nu doar la tipul acesta metaforic de „marginalitate” mă refer. Din punctul de vedere al contextului sociopolitic, volumul documentează o perioadă dură din istoria recentă a României: o dată, pentru minoritățile sexuale, și, a doua oară, pentru populația de rând a țării, afectată de tranziție. Prin urmare, poziția socială a autorului este determinată de o dublă periferalitate: ca persoană gay și ca victimă a precarității postcomuniste. Din punctul de vedere al contextului literar, Schiop a făcut parte din mișcarea fracturistă, care a denunțat în mod direct declinul economic de după ’89. Schiop nu se îndepărtează mult de stilistica și atmosfera din textele acestor poeți (printre care se aflau Marius Ianuș, Dumitru Crudu, Elena Vlădăreanu sau Ruxandra Novac, căreia îi este dedicată cartea). La fel ca în cazul autorilor menționați, coordonatele identitare ale autorului Soldaților – sexualitatea și poziția de clasă – se întâlnesc într-un biografism grunge și răzvrătit. Însă ceva mi se pare că îl separă pe Schiop de membrii generației sale. Este vorba despre discursul frust și grav despre intimitate, dorință romantică și corporalitate, ce intră într-un contrast vizibil cu cinismul și caterinca pe care autorul le afișează în scrierile sale mai prozaice. Într-un fel, e același tip de contrast pe care-l întâlnim la Michel Houellebecq între romanele sale extrem de mizantrope și poezia lui patetică și romantică. Atât la Schiop, cât și la autorul francez, proza este genul dominant, public, provocator, în timp ce poezia rămâne mediul secundar, intim, care permite vulnerabilizarea.
Astfel, după cum a spus poeta Livia Ștefan într-o postare ce a stârnit vâlvă pe Facebook, volumul este o colecție de „lamentări mizerabiliste”. Nu văd nimic rău în asta. Dimpotrivă, slabe mi s-au părut textele în care poetul experimenta cu un vizionarism generațional și underground, la întretăierea neșlefuită dintre beatnici și BUG Mafia (vezi „[mulțumiri și dedicații]” sau „verde, auriu, albastru”). În schimb, textele confesive din volum – „[mai apropiați]”, „tristețea mea de bărbat urît”, „2001: un băiat” sau „pe cameră sau în lumea reală” – sunt extraordinare. În prim-planul lor se află frustrarea romantică a unei persoane gay care încearcă să își depășească reprimările sexuale. Cu toate astea, sexul propriu-zis este doar secundar în structura poeticii lui Schiop. Dorința erotică nu are o funcție eliberatoare și explozivă, ci un rol mai degrabă inhibator, aproape despotic. Cel mai flagrant se poate observa acest lucru în poemul narativ „[mai apropiați]”, unde, în cadrul prieteniei dintre personajul homosexual și o femeie, este relevat un fel de penis envy inversat: „aș vrea să am acces / la orgasmele tale, // la un mod străin și mai cald de a vedea lucrurile”. Prin urmare, discursul despre intimitate din nu e dragoste e departe de a fi orientat după o logică a emancipării sexuale. Dimpotrivă, aceste atitudini sunt parodiate, uneori cu rea-voința unei homofobii internalizate: „În fiecare scorbură era așezată o persoană Gay. // Dacă se crăpa o piatră, repede era adusă / și pusă acolo o persoană Gay”. De fapt, dragostea pe care o urmărește „naratorul” poeziilor este una domestică, securizantă: „cineva să aibă grijă de mine, / să-mi dea bani de țigări să-mi dea să mănânc”, „că am găsit în fine o burtă mare și caldă / pe care să-mi pun capul o burtă / în care să am încredere”.
Ceea ce ne spune nu e dragoste este faptul că aspectele pozitive ale sexualității (libertatea sexuală, confortul în propriul corp, asocierea cu o comunitate și apropierea romantică în sine) sunt, de cele mai multe ori, privilegii care țin de clasă, de educație și, într-un anumit fel, de norocul individual. Un poem ilustrativ pentru această idee este și ceea ce consider eu că este perla ascunsă a volumului, poemul-fluviu „2001: un băiat”. Personajul principal al textului – care poate sau nu să fie un alter-ego al autorului – este un adolescent din mediul rural, al cărui raport cu propria sexualitate este dificil de gestionat: „ai 14 ani și singurătatea ta de abia a început”, „viața ta sexuală e pe punctul să se termine, / și tu nu știi că măcar a început / […] curând, o să ți se facă rușine / și-o să rămâi cu caii tăi”. Muncile casnice și peisajul precar al satului conturează un univers închis, lipsit de orizonturi: „dincolo de pereți e întuneric / și în întuneric alte case, alte lumini, alte familii”. Mi se pare important că Schiop prezintă aici o „felie de viață” dintr-o provincie către care centrul nu și-a întins încă mâna de ajutor euro-friendly, unde conceptele militante nu pot compensa degradarea materială. Și pe care poezia politică de astăzi își face rareori timp s-o privească.
Imagine principală preluată de la Pexeles.
