Așa se crede, nu? Fiindcă ce se scrie durează mai mult decât ce se spune și se face, scriitorul (mai ales în ipostaza sa de poet) deține controlul memoriei culturale. Principele trebuie prin urmare să-i arate o oarecare considerație, o dată pentru că îi respectă talentul înnăscut, a doua oară pentru că vrea să-și asigure o permanență prin operele lui. Poeții vechi mai ales erau conștienți de implicațiile politice ale talentului lor, politice în sensul cel mai larg: și anume acela în care cine controlează povestea controlează ideologia și cine controlează ideologia poate să intre, cum ar veni, în mințile supușilor și să-i ghideze dinăuntru, fiindcă e mai valoros să ai o națiune de oameni care acționează din convingere, fie ea și ignorantă, decât din frică. Când Mecena îi atrage pe Horațiu, Vergiliu, Properțiu de partea lui Augustus și ei încep să introducă în operele lor laude pentru starea de fapt, se încearcă o chestiune de genul acesta.
Ce nu se mai înțelege acum decât rar este cât de multă istorie e în viața și literatura poeților vechi latini. Cineva ar putea să citească Eneida de plăcere (nu se poate, dar asta e o cronică cu imaginație bogată) și să rămână orb sau indiferent la implicațiile ei politice, deși poemul este, în puncte importante ale lui, și o încercare de propagandă imperială. Mulți dintre poeții vârstei de aur a literaturii latine luptaseră în războaiele civile. Cei mai buni (Horațiu, Vergiliu) fuseseră republicani în tinerețe și abia mai târziu cooptați în aparatul de propagandă. Unii – ca Gallus – încep bine și sfârșesc prost. Alții încearcă să intre în grațiile împăratului scriind opere oficiale, ca Ovidiu (care în operele medii făcuse deja loc cultului imperial), pentru ca apoi să cadă în dizgrație și să fie trimiși la marginea imperiului. Istoria e peste tot în viața și în literatura lor. Unii se opun pătrunderii ei în literatură, dar nu cu mare succes – fiindcă asta era o perioadă în care libertatea de a scrie ce vrei, fără să te temi de consecințe, devenise tot mai îngustă, pentru că depindea de un singur om și acela, mai ales spre sfârșit, nu putea decât cu greu să fie scos din ambițiile lui tiranice (spre sfârșitul secolului I d. Hr., toți filozofii și retorii sunt alungați din Roma).
Cartea interesantă a Alexandrei Ciocârlie urmărește asta: cum și-a trăit cultura latină ideologia și obediența, într-o perioadă în care împărații o impuneau pe cea dintâi și o cereau pe cea din urmă.
În rezumat, și-a trăit-o relativ prost, dar degradarea libertății intelectuale nu are loc dintr-odată și nu cu viteză constantă. În timpul războiului civil, Cicero putea să spună lucruri crunte de la tribuna Senatului roman împotriva adversarilor săi politici. În prima parte a Principatului, adică în vremea când Augustus e monarh, dar mai degrabă prin auctoritas decât prin nume, poeții se bucură de o libertate parțială, prin aceea că, dacă nu pot să-l critice pe Principe, pot măcar să-l refuze. Horațiu și Properțiu păstrează distanțe politicoase, cel puțin inițial, de poezia cultului imperial. De altfel, ne spune autoarea, Vergiliu, Horațiu, Properțiu aveau simpatii republicane și participaseră în bătălia de la Philippi de partea lui Brutus, împotriva armatelor lui Octavian. E poate un semn al marelui tact politic al primului împărat de a-și fi iertat adversarii, dându-le un loc la masa imperială și știind, prin Mecena, cum să-și apropie marile talente ca să le pună în serviciul ideologiei oficiale.
La Vergiliu, asta se vede cel mai bine. Eneas e un personaj unidimensional a cărui principală funcție e să fie un simbol pentru imperiu. Destinul său nu-l poate duce decât într-o singură direcție: el trebuie să întemeieze orașul care avea să devină mai târziu lumina lumii. Când se oprește într-un loc și adastă (cum i se întâmplă de pildă în Cartagina, cu Didona), aceste pauze sunt mai degrabă obstacole. Un trimis al zeilor sau zeii înșiși coboară pe pământ să-l certe și să-i aducă aminte de datorie. Eneas se supune: știe că viața obișnuită, de om care se îndrăgostește și uită, nu e pentru el. La fel, când coboară în infern, condus de Sibilă, nu se pierde nicio ocazie să i se aducă aminte care e miza vieții sale: i se arată întreg viitorul imperiului, cu marile lupte și marile realizări, pe care le conține în sine ca pe o promisiune și pe care numai dacă ajunge în Italia le va putea duce la îndeplinire. Motivul pentru care Vergiliu îl tot numește cuminte, și pios, și tată al patriei ține nu de logica poeziei – cât de cea a propagandei. El așa trebuie să fie, fiindcă Roma din asta trebuia să se nască.
Vergiliu e poate cel mai curat exemplu de astfel de anostă autogratulare poetică, dar la el nu ia decât foarte rar aerul complet obedient pe care-l vom găsi în literatura poeților mai târzii, ca Ovidiu sau Marțial. Alexandra Ciocârlie trece prin toți marii scriitori, nu doar poeți, și-i comentează acribios pe fiecare în parte, cu citate din belșug și observații austere, care se păstrează mereu la obiect și-n care obiectul e de fiecare dată același: cum au reacționat marii intelectuali romani la putere.
Despre Horațiu aflăm că era, dintre toți, cel mai independent: deși devine, ca și ceilalți, mai politic spre sfârșitul vieții, nu se angajează decât tangențial în textul encomiastic. Îi place tihna, viața simplă, e mândru de originile sale umile, este motivat de prietenie, nu de obediență și – când își laudă patronii (cum într-o societate a patronatului nu puteai să nu faci) – pare să-i laude măcar parțial și din amiciție. Properțiu e un poet prea liric și nu se poate acomoda temperamental poeziei oficiale. Unii istorici, ca Cremutius Cordus, din care nu ne-a mai rămas nimic, au fost condamnați la moarte pentru conținutul scrierilor lor în timpul lui Tiberiu. Lucan și Seneca – obligați de Nero să se sinucidă. Mai ales cazul Farsaliei, scrisă de primul, e curios, fiindcă poemul începe de pe o poziție procezaristă, pentru ca apoi, când Lucan cade în dizgrație, să devină foarte critic la adresa regimului. Poate cel mai prost dintre toți iese Marțial, care laudă și critică deșănțat patru împărați, când făcându-i zei dacă erau în viață, când ironizându-i după moarte, în funcție de bătaia vântului, „profesionist al adulației [...] dăruit cu mai mult talent decât caracter”. Și tot așa. Poate cel mai interesant lucru care poate fi scos din această galerie de figuri este, în fapt, că puține dintre ele au rezistat cu adevărat ingerinței autorității în artă și că rezistența a fost mai degrabă excepția, de unde se vede că „nu supărați poeții” ar trebui schimbat, pentru Roma imperială, mai degrabă cu: „nu supărați pe cei puternici”, fiindcă de ei depind artiștii.
În România avem puține cărți care să se uite la durata lungă a relațiilor dintre intelectuali și autoritate (ar trebui să se traducă Gisèle Sapiro), iar celor care investighează cu precădere problemele astea în comunism le-ar trebui o conștiință mai largă a situării lor, fiindcă omul de cultură nu se compromite doar în dictaturile secolului XX. Cartea Alexandrei Ciocârlie nu poate s-o ofere, însă, fiindcă e cât se poate de cuminte în analize și nu foarte ingenioasă în concluzii.
În ciuda unei bune stăpâniri a textelor sursă, cărții îi lipsesc și concluziile, și o viziune sumară, de sus. Autoarea pare relativ incapabilă de sinteză. Pe alocuri, capitolele au un aer sec de referat școlăresc și de ordonare secretarială; le-ar fi trebuit o voce sintetică care să fie capabilă să le reunească într-o poveste mai închegată, în locul citatelor nesfârșite care par să ocupe jumătate din carte. Am văzut incapacitatea asta de a se ridica la idee și sinteză și în alte părți ale clasicismului românesc (Cizek, care scrie abil despre ideologia imperială, Creția și Cornea îmi vin în minte ca excepții); nu știu ce se întâmplă acolo, fac din aplecarea pentru detaliu criteriu scolastic și uită să mai evadeze din propria pedanterie, pe care o confundă cu temeinicia. Altfel, și dacă o citești ca pe o carte de orientare, nu e rea. Dar problema mai ofertantă, mai interesantă, mai plină de consecințe a colaborării dintre intelectuali și autoritate în Antichitatea clasică își așteaptă încă istoricul.
Imagine principală preluată de pe Pexeles.com.
