După două volume de versuri (Destulă pace pentru un război, 2010, Humanitas; Nouăzeci și unu, 2014, Tracus Arte), am decis că nu voi mai scrie poezie; cel puțin nu texte tăiate sub forma unor versuri. Nu mai găseam niciun rost, în primul rând pentru mine. 

Ce s-a întâmplat în ultimii ani, de la incendiul din Colectiv până la micile și marile abuzuri ale autorităților, m-a înfuriat, genul de furie care rulează ca un virus pe background, știi că e acolo, ai învățat să trăiești cu el. Așa am scris un poem lung exclusiv de pe telefon, în drum spre birou și înapoi acasă, mereu în timp ce făceam altceva și niciodată ca un „poet” care se așază la masă și scrie pentru că trebuie să livreze.

„Un singur poem ritmat și melodios, Corporația norilor este o epopee modernă a unui erou contemporan: un bărbat alb, educat, singur, plătitor de impozite, care lucrează pentru un zeu puternic, dar distrugător de suflete, Corporația. Vrea să lupte împotriva Răului și acționează, dar își strigă tot mai tare neputința, acceptând cu amărăciune că, poate, singura lui misiune este să supraviețuiască în acest tărâm otrăvit, România, unde ANAF este un Charon care așteaptă eroul la sfârșitul vieții să plătească pentru viața lui de artist independent, iar Guvernul, Hidra, în fața căreia eroul contemporan se înființează cu singura lui armă: tinerețea”, scrie Diana Geacăr, scriitoare și traducătoare, pentru coperta a IV-a.

Corporația norilor va apărea în septembrie, la Curtea Veche Publishing. Ar fi putut s-apară mai devreme, dar am întârziat pentru că am vrut să relatez și evenimentele recente, care – la fel, m-au înfuriat, chiar și lăsând deoparte manipularea mediatică din jurul cazului de la Caracal. Partea care apare acum pe Scena 9 e ce am scris spre finalul poemului. Luați de citiți, sper să nu vă placă.

---

 

Trebuie să-mi trosnesc genunchiul
în fiecare dimineață să pot funcționa 
corespunzător, să-mi așez oasele
înapoi la locul lor, în corpul
robotului care pleacă la muncă.

Dragostea a plecat și ea, iar o molie 
încă roade la cămașa pe care 
am lăsat-o la tine, roade de zor,
roade ca nebuna în jurul inimii
mele de cal bătrân și abandonat. 

Am o durere pe care medicii 
nu o iau în serios, mi-au palpat
pieptul și mi-au zis că sunt bine,
dar le-am dat bani: m-au întors 
pe toate părțile și au găsit boala

mea de cal bătrân și abandonat,
în care-mi duc singurătatea,
au numit-o depresie și m-au felicitat 
pentru determinarea cu care am căutat
în mine boala secolului.

Nu mai am niciun organ pentru durere,
durerea este peste tot acum, nu o mai pot
localiza sub tricoul meu negru pe care
l-am transformat în steagul unei țări 
mereu în doliu, mereu în stradă, 

să-și plângă copiii morți cu zile 
sau morți deodată, o crimă comisă 
jumătate de asasin și jumătate de stat.
Dacă ai fi aici cu mine, te-aș întreba dacă 
auzi cum sună telefonul, dar nu ești:

nimeni nu-i aici și un telefon abandonat
sună într-o secție de poliție din Caracal. 
Vântul își face veacul în jurul casei, 
dar mai mult șuieră-n minte, ca atunci când
lași pe cineva vorbind singur în telefon,

și vocea ei încă răsună în tine,
cu ultimul cuvânt pe care l-ai auzit,
începi să formezi un dialog imaginar
în care niciunul dintre voi nu e mort,
preiei tu cazul de unde țara l-a abandonat:

devii dispecera, polițistul sau medicul,
dacă e nevoie, devii tu mortul pe care
o țară întreagă îl plânge, dar orice rol ți-ai dori
în filmul nostru cu criminali la costum,
tot la rolul mortului ai mai multe șanse.

Democrația pe care mi-au băgat-o pe gât 
nu mai funcționează în mine, a eșuat 
așa cum trebuia să eșueze transplantul 
de rinichi în corpul actorului privilegiat, 
un comediant ratat de la care aștepți 

o poantă ce nu mai vine, așa că-l omor
eu într-un singur vers, vreau să fac
dreptate copiilor dependenți de dializă
care nu au avut norocul să se nască din nou
în corpul bătrân al lui Alexandru Arșinel.

Sunt un actor care se oprește în mijlocul 
monologului și vorbește cu publicul: dacă ai ajuns 
până aici, e pentru că ai vrut un act artistic.
În loc să vorbesc la microfonul pe care mi l-ai dat, 
l-am înghițit să-mi auzi mai bine bătăile inimii

care au eșuat în afara mea, aici am livrat fiecare
poantă ca pe un adevăr universal și am așteptat
aplauzele unei țări care aproape nu mai există.
Criminalii își privesc acum țara care i-a eliberat
înainte de termen și vor să ne convingă

că s-au retras din lumea crimei,
la fel cum sportivii de performanță se retrag
la un moment dat și deschid fundații
pentru victimele lor, mereu copii, mereu fetițe
violate, bătute și arse: bine ați venit

la fundația copiilor omorâți, un proiect 
co-finanțat de stat, cu sprijinul poliției,
luați un loc, nu va dura mult, posibil
să simțiți tot, dar vă asigurăm că durerea
imensă vă va omorî și pe voi într-un final.

(din Corporația norilor, un volum în pregătire la Curtea Veche Publishing)

Ilustrație: „RO_Jailando”, de Mircea Mocanu