„Voiam să-mi iau licența în psihologie generală, în Cuba. În al treilea an am fost nevoită să-mi întrerup studiile, pentru că trebuia să merg la cursuri sâmbăta”, explică Esperanza* motivul care a împins-o să plece din țara în care s-a născut. Religia ei, adventismul, o împiedica să învețe sâmbăta.
Locuia în Camagüey, un oraș cu străzi ca un labirint și fructe tropicale, unde a copilărit și unde plănuia să-și crească cele două fiice. Are trei copii: un băiat de 21 de ani, și două fete, Dyan* și Lianne*, de 13 și 5 ani. Cel mare a reușit să plece din țară în Statele Unite, însă restul familiei a rămas în Cuba. Esperanza* era secretară la o școală de muzică, câștiga bine și avea o comunitate care o ajută la tot pasul: „frații de la biserică”, cum îi numește ea.
„În Cuba, noi, adventiştii, suntem puţin restricţionaţi: nu putem să facem adunări mari, statul este comunist şi se teme că vor fi revolte...”, povestește femeia.
Open Doors, o organizație neguvernamentală creștină, arată în raportul ei anual că, în perioada 2019 - 2023, guvernul cubanez a luat mai multe măsuri represive împotriva creștinilor. Încălcările libertății religioase au crescut considerabil într-un singur an, fiind raportate 622 astfel de acte în 2023, comparativ cu 272 în 2021, potrivit Christian Solidarity Worldwide. „Uneori avem activităţi pe ascuns, în case, toate activităţile le desfăşurăm în secret, ca să nu afle poliţia”, continuă Esperanza*.
Motivul care a făcut-o să-și pună viața în câteva valize și să plece cu fetele la peste 9.000 de kilometri de casă a avut de-a face cu viitorul lor. A decis să plece în momentul în care și-a dat seama că orice ar face, din cauza religiei ei, și ea, și fiicele ei vor fi discriminate în Cuba. A făcut asta ca să poată să le ofere fetelor libertatea pe care ea n-a avut-o.
„Faptul că am ajuns în România a fost o minune”, povestește Esperanza* la șase luni de când a aterizat la noi. A venit în țară cu ajutorul unui grup internațional de frați adventiști. Fiul ei a chemat-o la el, în Statele Unite ale Americii, însă Esperanza* nu credea că stilul de viață pe care-l au americanii i s-ar potrivi.
„Fiul meu lucrează toată ziua şi nu mai are timp de aproape nimic. Nu are timp pentru familie, poate câte un weekend în care merg la plajă. Eu nu-mi doresc o astfel de viaţă. Vreau să le dedic timp fetelor mele”, continuă să povestească. Îi place că în România are timp pentru rugăciuni, dar și că poate să vorbească cu fiicele ei despre problemele lor, să-și facă poze sau să vadă locuri noi. „Aici observ că este la fel ca în Cuba: lucrezi opt ore, iar apoi îţi rămâne timp pentru tine”.
Așa că, după ce l-a convins pe tatăl fiicelor ei și fostul ei soț să semneze procura, au pornit către România. Au ajuns la sfârșitul lunii iulie 2023 în Reghin, pentru că aici a reușit să găsească un loc de muncă. Nu știa dacă o să rămână aici, s-a gândit că mai întâi trebuie să testeze apele. Tot ce mai trebuia să facă era să găsească o casă și o școală unde să meargă fetele.
„A trecut o lună și am mers la Direcția de Imigrări din Mureş. Când am ajuns acolo, mi-au spus că am 15 zile pentru a mă întoarce în Cuba deoarece paşapoartele noastre erau expirate. «Cum să fie expirate?!» Erau valabile până în 31 august, iar noi eram în 3 septembrie. Mi-au dat 15 zile”.
Atunci a aflat că poate să facă cerere pentru azil politic. A început demersurile, ajutată de comunitatea ei de la biserică. Așa a ajuns la Centrul Regional de Proceduri și Cazare pentru Solicitanții de Azil din Șomcuta Mare. Putea în sfârșit să creadă, să se exprime liber, să meargă la o biserică fără să se teamă că va ajunge în închisoare, așa că era hotărâtă să rămână în România.
Tocmai de aceea, când a venit momentul deciziei în instanță, a durut-o foarte tare că judecătoarea nu a dorit să o asculte, spune Esperanza*. Nu a lăsat-o să ia cuvântul și, pentru că n-a lăsat-o să explice ce pățesc adventiștii ca ea într-o țară precum Cuba, a decis că Esperanza* a venit aici din motive economice (pentru „un trai mai bun”). Și pentru asta nimeni nu primește azil.
Femeia știe că a venit aici pentru fiicele ei, dar simte că cei din jur n-o cred.
„Nu înțeleg de ce nu mă vor aici (n.r.: statul). Mă trimit înapoi în Cuba şi acolo se vor purta oribil cu mine. Fiica mea cea mare va fi «pătată», iar eu nu voi putea găsi un loc de muncă. Ambele fete nu au viitor acolo din cauza religiei noastre, nu ştiu, adevărul e că nu ştiu ce voi face”.
Mai mulți lideri religioși au fost arestați în Cuba după protestele din 11 iulie 2021 împotriva Guvernului, care s-au terminat cu aproape 700 de arestări. Pastorul protestant Lorenzo Rosales Fajardo este unul dintre ei.
Religiile recunoscute și înregistrate în Cuba funcționează oarecum libere, însă sunt intens supravegheate și li se impun numeroase restricții, cum ar fi interzicerea botezului la catolici care a durat multă vreme. În ceea ce privește credințele independente, ele sunt practic ilegale și monitorizate mult mai intens. Adunările în casele oamenilor sunt interzise și riscă să fie intrerupte brutal, mai ales dacă răspândesc mesaje care pot fi considerate un risc la adresa statului.
Până una alta, Esperanza așteaptă să primească un răspuns și încearcă să-și construiască o viață aici, alături de fetele ei și de oamenii care le-au fost alături de când au ajuns în țară. Uneori, își repetă cu voce tare tot ceea ce ar vrea să devină realitate:
„Mi-aş dori ca, dacă rămân în România, să pot învăţa limba şi să învăţ o meserie şi să mă descurc singură. Să găsesc ceva care să-mi facă plăcere. Şi ca fetele să poată studia şi să-şi poată îndeplini visurile. Dyan* are capul plin de visuri şi mi-ar plăcea ca pe viitor să şi le îndeplinească. Să am o casă frumoasă, aşa cum aveţi voi, nu ca în Cuba. Mi-ar plăcea ca într-o zi să am o casă frumoasă. Astea sunt visurile mele. Nu ştiu dacă sunt bune sau nu”.
Nota autoarei: Esperanza* și fetele ei nu au primit azil politic în România. Au ajuns temporar într-un centru dintr-o țară vecină cu România. Nu știm ce s-a întâmplat cu ele, dacă au fost trimise înapoi în Cuba sau au reușit să găsească refugiu în altă parte.
Numele prezente în articol au fost schimbate pentru a proteja identitatea persoanelor intervievate.
Am încercat să înțelegem mai bine cine sunt oamenii care vor să vină în România, ce lasă în urmă și de ce vor să rămână aici. Urmează să publicăm poveștile lor în septembrie.
Portretul a fost construit pe baza interviurilor luate migranților din Șomcuta Mare în 2023 de către cercetătorii de la Institutul de Istorie Orală al Universității „Babeș-Bolyiai” Cluj-Napoca, parteneri alături de Scena9 și Fundația Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună” în proiectul „Life Stories, Not Numbers”, o colaborare concepută de Institutul Auschwitz pentru Prevenirea Genocidului și a Atrocităților în Masă și finanțat cu sprijinul European Philanthropic Initiative for Migration (EPIM).
