Penguin UK va publica Nostalgia lui Mircea Cărtărescu în martie 2021. Rămâne de văzut dacă o să-l publice și Penguin US, dar deja faptul că apare la un gigant editorial, într-o colecție superprestigioasă (Modern Classics), este un mare pas înainte. Până acum, Cărtărescu fusese publicat în engleză la New Directions, o editură elitistă dar nu foarte vizibilă în termeni comerciali, ori la o mică editură nonprofit, Archipelago, iar succesul lui rămăsese, spre deosebire de cel din spațiul hispanofon sau germanofon, unul limitat.
Cu acest prilej am recitit Nostalgia, volum publicat prima dată în 1989, într-o ediție cenzurată, cu titlul Visul, și apoi în 1993 în forma și cu titlul pe care le cunoaștem azi. Fiind vorba de un text clasic, nu am evitat spoilerele.
Ruletistul **
În prima ediție a cărții acest text fusese cenzurat. Este cel mai slab din volum. Lipește neconvingător stilul înalt-livresc al lui Borges, subteranele lui Ernesto Sábato și ruleta rusească din filmul Vânătorul de cerbi. Subiectul pe scurt: un lumpen a cărui viață fusese marcată fără întrerupere de neșansă devine campionul unui joc bazat de ruleta rusească, atingând proporții mitice. Piesele nu se leagă, începând cu felul naiv în care Cărtărescu descrie regulile jocului, arătând că nu s-a gândit prea mult la echilibrarea șanselor de câștig între cei care organizează jocul și cei care pariază împotriva „băncii”.
Într-un text ulterior din volum, REM, aflăm că Ruletistul a fost scris de unul din personajele din acea povestire, Vali:
„E în anul patru la Filologie [...]. Deocamdată stă cu părinţii, ceteşte, ceteşte şi iar ceteşte. Meseria lui este să se entuziasmeze. Scrie puţin. El va scrie, de exemplu, peste doi ani (deconspir acest lucru doar ca să vă faceţi o idee despre posibilităţile lui ca nuvelist începător) prima povestire din acest volum, Ruletistul. [...] De publicat, n-a publicat decât două-trei schiţe în Amfiteatru şi câteva poezii, destul de proaste, în Echinox. Nu-mi plac substanţele din care se filetează poezia: prea miros a eter, a ojă de unghii. Prea trebuie să mănânci din tine, ca Nastratin Hogea. Prozatorul adevărat mănâncă din alţii.”
Poate dacă l-ar fi scris Cărtărescu ar fi fost mai bun, dar dacă l-a scris Vali se explică.
Mendebilul *****
Mendebilul este prima capodoperă din volum și textul din care va răsări trilogia Orbitor. Urmărește aventurile unui grup de copii din zona bucureșteană Ștefan cel Mare. Jungla de ciment a blocurilor comuniste din anii ʼ60 este reconstruită de Cărtărescu astfel încât să aducă cu Zona plină de legi bizare și neregularități a lui Tarkovski:
„Era o curte mică, asfaltată, foarte curată în comparaţie cu spatele blocului. Într-o parte se deschideau uşile de sticlă ale Scării Unu. În cealaltă se aflau nişte trepte înalte care se terminau sus cu o mică platformă cu balustrade de piatră şi care dădea spre o uşă, zidită, a institutului. Această scară de piatră o numeam Podul. Lipit de gard se afla un cub de beton terminat printr-un fel de bazinet de metal, cu faţa de deasupra uşor scobită. Niciodată nu am ştiut la ce o fi servit. Noi numeam lucrul ăsta Tronul. În fine, a treia «neregularitate» a Scării Unu era marele transformator, cu ţevile lui curbe şi faţada sa de beton, pe care o ţin minte numai acoperită cu scrisul mare, colorat, al Mendebilului”.
În ciuda titlului, apar de fapt doi Mendebili. Primul este Dan Nebunul (un personaj recurent la Cărtărescu, combinație onomastică între Dan/Dionis și Călin nebunul ai lui Eminescu). Al doilea este un băiat care tocmai s-a mutat împreună cu mama lui în zonă. Acest al doilea Mendebil introduce în viața copiilor care se joacă Vrăjitroaca pe maidanele din spatele blocurilor o ruptură fantastică. El este un mic Mesia („Tata e tâmplar”, spune la un moment dat, trimițând astfel la copilăria lui Iisus). Însă magia este distrusă după ce este surprins de ceilalți copii într-o cameră subterană (camera fochistului – sugestie infernală) alături de fetița Silvia, într-o postură în același timp sexuală și androgină. Această formă infantilă de sexualitate duce la pierderea Paradisului.
Gemenii ****
Gemenii valorifică tema androginului. Cei doi protagoniști, Andrei și Gina (alegeri onomastice nu foarte subtile), fac schimb de corpuri în urma unor experiențe sexual-onirice. (Transferul corporal este și el frecvent în proza din secolul al XIX-lea). Personajele din Gemenii nu fac față acestui schimb de gen și se sinucid în maniere decadent-simboliste.
Referințele literare abundă și aici, de la Platon, romantism, goticul literar de secol al XIX-lea, Borges (la care trimite direct fraza „Nu oglinzile şi paternitatea, ci frumuseţea este abominabilă”) până la Huysmans cu À rebours și Orlando de Virginia Woolf.
Este cel mai întins text din volum, alături de REM, și de altfel a fost publicat de Humanitas și single. Dar recitindu-l acum mi s-a părut destul de plictisitor. Conceptul poveștii este destul de banal, iar love story-ul sinuos dintre cei doi elevi de liceu, relatat din perspectiva băiatului, este prolix. Paginile cele mai bune sunt cele în care Andrei și Gina călătoresc, trecând printr-o ușă secretă ascunsă în casa fetei și apoi prin subteranele Bucureștiului, până la Muzeul Antipa. Este o călătorie teratologică de neuitat, un Night at the Museum în variantă horror.
REM *****
Cealaltă capodoperă din volum, alături de Mendebilul, și la fel de întinsă ca Gemenii (putând fi socotită la rândul său o novella), povestirea REM este o adevărată Matrioșka narativă. Textul permutează încontinuu naratorii și nivelurile ficționale. Un prim narator, cel care deschide textul, urmărește invizibil din umbră întâlnirea amoroasă a unui cuplu. Ulterior aflăm că acest prim narator (care supraveghează narațiunea dintr-o dimensiune externă, putând pătrunde oricând dorește în mințile personajelor) este un păianjen – vechi simbol al țesăturii textuale. Vali și Svetlana (cei doi iubiți care se întâlnesc în apartamentul femeii) devin la rândul lor naratori, spunând fiecare povești. Dacă întâmplările relatate de Vali (despre care aflăm că a scris Ruletistul, prima povestire din Nostalgia) sunt mai curând banale, povestea Svetlanei este extraordinară, demnă de O mie și una de nopți, și formează inima întregului text. Svetlana – care poate fi socotită un dublu al naratorului din Mendebilul – relatează de această dată jocurile unor fetițe în aceiași ani ʼ60, undeva la marginea Bucureștiului, acolo unde începe câmpul către comuna Dudești. În mijlocul câmpului este aruncată o clădire bizară, locuită de o familie nu mai puțin bizară, formată dintr-o mamă și un fiu cu staturi uriașe și cu constituții fragile. Ei fac parte dintr-o veche conspirație care așteaptă venirea Aceluia/Aceleia care va deschide, printr-o succesiune riguroasă de șapte vise, portalul către misteriosul REM și astfel către cifrul Universului. Cei doi pot fi chiar Mendebilul, acum adult, și mama lui (descrisă la rândul ei ca o ființă uriașă); în ultimele pagini vom realiza că primul narator (păianjenul) este de fapt Egor, fiul femeii uriașe. Fetița Svetlana descoperă că ea este Aleasa și ajunge, în climaxul călătoriei onirice prin REM, în odaia unui autor (a cărui descriere trimite la Cărtărescu) care scrie chiar REM–povestirea. Mai târziu, la o vârstă adultă, Svetlana reflectă la sensul întâmplărilor din copilărie:
„Mi-au trebuit ani de zile, a trebuit să mă maturizez, să devin, uite, aproape o babă, ca să încep să cred că înţeleg cu adevărat ce este REM-ul, că el nu se află acolo, înăuntrul magaziei, ci în afara ei, că de fapt noi suntem REM-ul, tu şi cu mine, şi povestirea mea, cu toate locurile şi personajele ei, şi Bloody Mary, şi căţelul lovit de maşină, că lumea noastră e o ficţiune, că suntem eroi de hârtie şi că ne-am născut în creierul şi mintea şi inima lui, pe care eu l-am văzut. Că până şi el s-a cuprins pe sine în REM. Că poate până şi el, în lumea lui (unde eu am pătruns, asta fiind poate singura raţiune a vieţii mele), nu este decât un produs al unei minţi mult mai vaste, din altă lume, ea însăşi fictivă. Şi el, da, sunt sigură acum, caută cu înfrigurare o Intrare către acea lume superioară, căci visul nostru, al tuturor, este să ne întâlnim Creatorul, să privim în ochi fiinţa care ne-a dat viaţă. Dar, vai! poate că REM-ul nu e totuşi nimic din ce cred eu despre el. Poate că el e doar un sentiment, o strângere de inimă în faţa ruinării tuturor lucrurilor, în faţa a ceea ce-a fost şi nu va mai fi niciodată. O amintire a amintirilor. REM-ul e, poate, nostalgia. Sau altceva. Sau toate acestea deodată. Nu ştiu, nu ştiu.”
În această construcție narativă de tip bandă Möbius intră mai multe surse. Prima este povestirea Aleph a lui Borges, care descria de asemenea, cu 40 de ani înainte de Cărtărescu, un punct magic aflat într-o casă în curs de demolare, „punctul în care se află, fără a se confunda, toate locurile planetei, văzute din toate unghiurile”. Cărtărescu nu doar că împrumută dispozitivul, dar și pastișează de-a dreptul stilul din Aleph.
Borges:
„Am văzut marea, zorii şi după-amiaza, mulţimile din America, un păianjen de argint în centrul unei piramide negre, un labirint distrus (era Londra), nesfârşite priviri apropiindu-se şi scrutându-se în mine ca într-o oglindă, am văzut toate oglinzile de pe lume şi nici una nu mi-a surprins chipul, am văzut, într-o curte din strada Soler, aceeaşi duşumea pe care o văzusem, în urmă cu treizeci de ani, într-o casă din Fray Bentos, am văzut ciorchini, zăpadă, tutun, panglici de metal, aburi de apă, convexe deşerturi ecuatoriale şi fiecare firişor de nisip, am văzut o femeie din Inverness pe care nu o voi uita niciodată, i-am văzut părul provocator, trupul înalt” etc. etc.
Cărtărescu:
„Am văzut un preot mângâind şoldul unei enoriaşe, o coţofană pe marginea căruciorului, privind un sugar, o femeie rujându-se. Am văzut un jude rânjind acuzatului şi-un felcer scoţând dintele unui cal cu un cleşte de cuie. Am văzut un alambic întins pe kilometri întregi, o pădure de ţevi din care pica un strop de rachiu. Am văzut un stăvilar fisurându-se în zigzag şi şuvoaie groase de apă cu mormoloci inundând orezăriile. Am văzut un bătrân decapitând o lăcustă” etc. etc.
Cealaltă sursă este povestirea Sfârșitul jocului de Julio Cortazar. Teodora Dumitru a analizat pe larg felul în care REM (care începe de altfel cu cuvântul „Cortazar”) preia Sfârșitul jocului, deci n-o să mai intru în detalii.
Alte surse sunt povestirile horror ale lui Lovecraft (la a cărui înfățișare trimite descrierea lui Egor), Leonid Dimov, romantismul franco-german (Jean Paul, Nerval & comp.), Cărarea pierdută de Alain-Fournier. Și, nu în ultimul rând, Eminescu (o frază din REM trimite la Sărmanul Dionis: „…Junele tânăr care cugeta astfel, închizând când un ochi, când altul, se dă jos din autobuz în bezna cartierului Dămăroaia”). Din toate aceste surse Cărtărescu reușește să croiască un text fantastic în toate sensurile, care sublimează influențele într-o arhitectură fascinantă.
Arhitectul ***
E posibil ca, în lumea complicată din Nostalgia, Arhitectul să fi fost scris de același Vali care scrisese și Ruletistul. Cele două povestiri au același traseu narativ: un loser (aici, un arhitect specializat în proiectarea unor fabrici de ulei) devine peste noapte buricul universului. Este o glumă în stilul Ioan Groșan, în care poate fi citită și luarea peste picior a protocronismului din ultimii ani de comunism: arhitectul Emil Popescu, folosind o mașină Dacia 1300 și o orgă electrică fabricată la Reghin, pe care o montează la bordul Daciei, devine cel mai important artist din țară, din lume și apoi din galaxie. Dar este o glumă care exprimă, fie și sub formă parodică, țelul artistic exprimat în REM:
„Nu, nu vreau să ajung un mare scriitor, vreau să ajung Totul. Visez necontenit la un creator care, prin arta lui, să ajungă cu-adevărat să influenţeze viaţa oamenilor, a tuturor oamenilor, şi apoi viaţa întregului univers, până la stelele cele mai îndepărtate, până la capătul spaţiului şi-al timpului. Iar apoi să se substituie universului, să devină el însuşi Lumea”.
Este Nostalgia un roman?
Răspunsul simplu la această întrebare: „un roman e ceea ce autorul lui prezintă ca roman; există romane de două pagini, romane de 15 000 de pagini, romane în versuri, romane grafice ș.a.m.d.”.
Pe de altă parte, este evident că textele din Nostalgia nu sunt independente (deși pot fi citite ca atare) ca în cazul unui volum obișnuit de nuvele. Există între ele raporturi și subordonări tematice, narative etc. De pildă, toate plutesc într-un regim oniric, cuprind referiri la păianjeni (simbol, cum spuneam, al țesăturii (meta)textuale) și mai toate (exceptând Arhitectul) ajung la un moment dat în pasaje subterane fantastice. Ruletistul și poate Arhitectul sunt prezentate ca scrise de unul din personajele din REM. Svetlana din REM are un cameo în Gemenii („Când a putut să mă zărească, fiinţa s-a oprit şi ea, a ezitat, dar s-a îndreptat spre mine, ieşind tot mai mult din ceaţă. Când a fost la un pas de mine, fumuri şi pâcle aburii i se roteau încă în jurul trupului. Era o femeie brunetă, la vreo treizeci de ani, cu ochii puternic machiaţi, prelungiţi cu o coadă de dermatograf negru unsuros”). Mama uriașă din Mendebilul reapare în REM. Și așa mai departe.
Nostalgia în opera lui Cărtărescu
În Nostalgia se găsesc semințele din care va crește întreaga proză ulterioară a lui Cărtărescu.
Orbitor este, cum spuneam, o extindere a Mendebilului.
Secta din care fac parte Egor și mama lui prefigurează conspirația Știutorilor din Orbitor. Dar și la nivel narativ, metaficțiunea din REM (personaje care descoperă că fac parte dintr-o lume creată de un Dumnezeu-scriitor care arată ca Mircea Cărtărescu) reapare și în Levantul, și în Orbitor, fiind trademark-ul autorului.
Lulu din Travesti apare în Gemenii („Lulu, un fel de măscărici vulgar, care la un bal mascat dintr-o tabără în care fuseserăm împreună se fardase şi se îmbrăcase ca o femeie, ceea ce îmi făcuse atât de rău, încât când l-am văzut m-am sprijinit de perete”). În Travesti vor reapărea și păianjenii.
Casa din Solenoid este prefigurată în casa din câmp care apare în REM.
O frază din REM („Ceva te face să crezi că, dacă ar putea să scoată dintr-o casă incendiată fie un copil în scutece, fie o pictură de Giorgione, ar scoate fără să şovăie pictura”) va fi extrapolată și reinterpretată în Solenoid.
Sora naratorului care își va face reapariția în Melancolia apare in absentia în Gemenii.
Probleme
Să nu uităm că suntem în 2020 și că textele, fie și ficționale/literare, provoacă numeroase controverse ținând de reprezentarea identității (rasiale, sexuale, de gen etc.).
Astfel, mă întreb cum va fi citită povestirea Gemenii în contextul discuțiile pe teme transgender: ca o reprezentare transfobă a schimbării de gen (ambele personaje se sinucid după ce își schimbă genul); sau, dimpotrivă, ca încercarea unui cis hetero de a empatiza cu disconfortul unei persoane care locuiește un corp pe care îl găsește străin.
Nu am la îndemână traducerea lui Julian Semilian (publicată mai întâi la editura New Directions în 2005), dar mă întreb cum va aborda câteva chestiuni problematice, începând cu etichetările etnice (aparținând naratorilor, nu autorului, dar nu mai puțin problematice totuși) de genul:
„Ester [evreică] şi Garoafa [romă], îmbătrânind, şi-au accentuat trăsăturile neamului lor. Ester s-a făcut mare şi roşie, cu blănurile grămadă pe ea, cu pălării sofisticate, iar după cincizeci de ani s-a îngrăşat monstruos. Dinţii i s-au dezgolit ca la cai între buzele asiatice, o aluniţă i-a apărut lângă nară. A devenit un hoit dezgustător după linia a şaptea. Garoafa, dimpotrivă, s-a pipernicit, s-a înnegrit în basmaua ei verde cu desene roşii, în haina bărbătească şi cu fusta creaţă, roşie cu flori albastre şi portocalii, cu picioarele goale, ca de catran. Pe la cincizeci de ani era o cotoroanţă într-un fel de fulgarin jerpelit, cu buzunarele rupte. Avea o mână în ghips legată după gât cu o faşă de tifon împuţit şi înainta crăcănată, frântă din şold, o cioară”.
Future will tell.
Imagine principală: Pablo Picasso, „Femeie cu carte”, detaliu. Via Flickr.
