Jordan Peele vrea și vanitate sublimă a spectacolului, și mesaj despre temele cu majusculă: rezultă „Nope”, un film confuz, traversat de câteva clipe de iluminare.
Povestea din Nope este atât de alambicată, încât tentativa de a o rezuma coerent se dovedește pură zădărnicie. Să spunem doar că ea include un ranch izolat din California, niște proprietari de culoare, o fostă stea de la Hollywood și un OZN care aspiră oamenii de la sol într-o trombă prăfoasă. Jordan Peele visează en grand: nimic rău cu un strop în plus de ambiție printre atâtea povești minimaliste, care compun și revizuiesc lumea pe minus, economic în toate sensurile cuvântului. Problema e însă că Nope pare scena unei neînțelegeri între viziunea de anvergură a cineastului și posibilitățile filmului însuși de a asimila această frenezie creatoare și de a-i da o formă. Căci filmul se dovedește pur și simplu prea strâmt: în loc să găzduiască ospitalier o serie de fire narative centrifuge, el le bușește unul în altul, dând senzația că nici măcar cineastul nu mai știe încotro se îndreaptă – ici o elipsă de șase luni, colo un flashback până înapoi în 1998, apoi suntem din nou în prezent și acțiunea bate pasul pe loc etc.
Acest eșec parțial nu trebuie să ne facă să pierdem din vedere faptul că Jordan Peele reprezintă unul dintre principalii autori de cinema apăruți în ultimii cinci ani. Peele nu e doar un om cu idei ci, mai important, un om care încearcă să își ambaleze ideile într-o formă mereu nouă, conștient de riscurile pe termen lung ale „rețetei câștigătoare”. Forma lui Peele preia cu generozitate deopotrivă din sensibilitatea prezentului și din istoria cinematografului, brodând sprințar și inventiv pe genuri încetățenite (horror în principal, dar și SF sau western), într-o mixtură interesantă de cinefilie care celebrează statui în aceeași măsură în care și scurmă la temelia lor. Față de alți radicali recuperați pe parcurs, lumea l-a descoperit pe Peele chiar de la debut, acel Get Out distractiv și progresist, într-atât de magnetizat de ideea sa – albii spintecători de afroamericani – încât avea aerul unui mare film teoretic al prezentului.
De-atunci, Peele a căutat să-și extindă plaja stilistică. Intuiție proastă, după mine, pentru că ideea orbitoare a începuturilor s-a fragmentat într-o simbolistică cusută cu ață albă, în care fiecare secvență se face purtătoarea unei alegorii sociale. Tot așa, acelui film fără pic de grăsime, care se lipsea sfidător de balastul poveștii – aproape că ar fi funcționat și ca manifest politic à la James Baldwin – i-au urmat fabule mai complexe și mai iluzorii, semnul unui om sub presiune. Peele a devenit prea subtil; talentul său regizoral pentru suspans și sânge se diluează atunci când sare pârleazul înspre concept. Get Out era atât de bun pentru că, în noianul de producții meta- și second degree, făcea pariul unui contrapunct absolut: un film atât de absurd și slab de înger în aparența sa naivă, încât reușea să livreze niște adevăruri strategice, la egală distanță de militantismul uscat și de paloarea cinemaului de artă.
Ideile arată cu totul altfel în Nope. Ele vin pe cale mediată și, oricât de sofisticate, tot se simt muncite, născocite de o minte ușor angoasată de perspectiva succesului. Îmi place, de pildă, glumița aceasta cu protagoniștii de culoare (Daniel Kaluuya și Keke Palmer) care ar fi stră-stră-strănepoții jocheului afro- care a fost înregistrat călare de către Eadweard Muybridge și a sa „pușcă cronofotografică”, pe când descompunerea mișcării era încă o muncă de pionierat, iar cinemaul, un vis nebunesc. Îmi place, dar e o glumă de insider, cu bătaie scurtă. De altfel, disperarea globală a filmului de autor de azi, pierdut în piruete de virtuozitate și abscons, dar care a cam uitat mersul narativ normal, pare că-l afectează și pe Peele, tot mai manierizat și mai conștient de propriile efecte. În joc nu mai e, atunci, raportul întregii umanități dominante cu restul umanității marginalizate, ci o mică felie de showbiz, cu intrigile ei suculente, dar și superficiale. Că toată tărășenia farfuriei zburătoare se rezumă la o fotografie certificabilă arată înțelegerea adâncă, din partea cineastului, a mecanismelor media de azi: nu o dorință superioară de cunoaștere, ci o dovadă care să ateste cu brio senzaționalul. Iar faptul că această dovadă nu se poate obține decât printr-o cameră pe film, ce ridiculizează digitalul prin autonomia sa – acolo unde electronica este adormită de pana de curent provocată de OZN –, e un gag bun, dar e un gag pentru geeks, care altminteri va părea doar timp mort. Prezența unui șef-operator cu voce gâjâită și alură aventuroasă tip Nicholas Ray se înscrie în aceeași direcție a unui proiect care a gândit poate un pic prea mult.
Nope este un film contradictoriu: perfect valabil pentru cei care văd în meandrele Hollywood-ului subiect de nostalgie și de joacă autarhică. La fel cum poate părea un mumbo jumbo care se învârte pe loc, rătăcit într-o cheltuială de efecte speciale. În schimb, talentul lui Jordan Peele e o certitudine – ajunge să vezi ce minunății face cu sunetul, cum creează o atmosferă în care un șlagăr country distorsionat și niște zbierăte ale celor care au fost înghițiți de navă și traversează acum norii își răspund ca într-o simfonie parodică, cu totul descreierată. Păcat însă că pare să se afle într-o scădere de formă, până la nivelul unui meseriaș al secvențelor autonome, cu tensiune, crescendo și toate cele, dar neputincios când vine vorba să le coaguleze într-un tot.
