„Cum adică nu e semnal?”, zice A. stresată. Tocmai a ajuns la Covasna de la București, cu un prieten din Suedia. Au făcut 236 de kilometri până în cel mai apropiat sat de Waha, plus încă vreo câțiva pe drum de țară, în sus pe un deal. Într-un Matiz. E întuneric când ajung ei doi la festivalul de muzică, dar n-aș ști să spun cât e ceasul, pentru că mi-am lăsat telefonul mobil să se descarce. Să devină o cărămidă foarte scumpă, cu două camere foto și cam toată viața mea conținută în el. Esențial, dar temporar inutil.
Eu știam că nu e semnal la Waha. De fapt, cam asta-i tot ce știam, plus faptul că e un festival de psy care se ține într-o pădure de lângă Bațanii Mari, jud. Covasna, și că e musai să am la mine o lanternă și niște hârtie igienică. Partea cu „festival de psy” nu e corectă: anul ăsta la Waha au fost șase scene – de jam session-uri, alternativ/live, Deep/minimal, psy, chill și DJ-ală berlineză. Eu m-am dus pentru peisaj, pentru stat la cort și pentru frânturi de hippioțeală – dar mai ales ca să n-am treabă cu GSM-ul și www-ul timp de aproape patru zile.
Nici n-aș ști de unde să-ncep să-ți explic că e frumos la Waha. Poți să te uiți la pozele de mai jos și să scrollezi la nesfârșit prin albumele celor care le-au postat. O să vezi Calea Lactee și mai multe stele decât într-un an la București. O să vezi sari-uri și ii, dreadlocks și bocanci, pantaloni foarte scurți și talii la vedere. O să mai vezi copii, câini, corturi, mandoline, drâmbe, mandale, dreamcatchers și praf. O să vezi că s-a mâncat la ceaun, dar s-a băut și specialty coffee, adusă de la Berlin. O să vezi oameni care dansează la orice oră și orice vârstă. E foarte posibil să-ți vezi și câțiva prieteni, trântiți pe-un balot de fân, dansând pe lângă țarcul cirezii de vaci de pe dealul Waha, sau parcați într-un hamac atârnat în pădure.
Asta, cam cât vezi cu ochii. Fotografie via Mapping Emotions.
Aici se făcea „Reconnective Healing”. Fotografie de Roxana Emilia Luca.
Dans pe la apus. Fotografie de Ovidiu Caramangiu.
Și dans de noapte. Plus calul festivalului. Fotografie de Mircea Struțeanu
Sunt, însă, și câteva lucruri pe care n-o să le vezi. N-o să mă vezi pe mine, de exemplu, în prima seară a festivalului, chinuindu-mă să trimit un mail foarte important pentru job din „parcare” – adică dintr-o zonă mai pe culmea dealului, străbătută de un drum de țară, de pe care ridicau nori de praf mașinile sosite din toate județele, în timp ce eu balansam un laptop pe genunchi și mă chinuiam să ridic telefonul destul de sus încât să-mi meargă hotspot-ul. N-o să-l vezi pe C., care a zis că are de dus ceva la mașină, ca să nu recunoască nici că trebuia să-și sune părinții, dar nici că voia să mai dea un scroll pe Facebook și să afle ce-a făcut Steaua la ultimul meci. N-o să-i vezi pe cei circa 4.500 de spectatori, conform estimărilor organizatorilor – și nici n-o să auzi cât de des se vorbea despre cât de bine e fără telefon.
Cine are state vechi la Waha, știe deja la ce să se aștepte și își previne și cunoscuții. Pe pagina evenimentului, însă, erau și destui îngrijorați că nu-și pot contacta prietenii/copiii plecați la pădurea cu psy.
De ce ar alege 4.500 de oameni să se izoleze de Facebook, Google, Instagram ș.cl. timp de patru zile? Și, oricum, de unde și până unde adună nișa asta muzicală atâția consumatori, într-un colț de Europă de est? Am cugetat, cercetat și discutat – cu participanți și voluntari la festival și cu un psiholog. Despre hippioțeală în mijlocul naturii, rupere de lume pe termen determinat și frica de a rămâne fără acces la telefon și net. O frică numită „nomofobie”, despre care sunt sigură că o să mai tot auzim în anii care vin.
Psihedelice și pace, programat
Scena românească de festivaluri mai mult sau mai puțin electro-tehno-alternative e mare și tot crește. O foarte rapidă și superficială căutare pe Facebook mi-a scos în cale două astfel de evenimente de care nu auzisem în viața mea și-un al treilea la care am fost. Unul în Poiana Mică din Brașov, unul în Maramureș și altul la Mureș. Cele trei festivaluri au în comun experiențele gastronomice „exotice” și neaoșe, o componentă spiritual-psihedelică, și muzică ferită de mainstreamul posturilor de radio comerciale. Ca să participi, plătești între 60 de lei și 45 de euro. Unul dintre festivaluri practică sistemul donației minime recomandate la intrare și nu are prețuri pentru nimic din ce se vinde la fața locului. Funcționează pe baza unui „principiu din filosofia indiană”: give if you can, take only if you need to, pentru că organizatorii nu fac afaceri. În mai toate descrierile evenimentelor te întâlnești cu concepte precum „expandarea conștiinței”, respect pentru natură, iubire și sacralitate.
N-ar trebui să te mire că fenomenul ăsta cultural gravitează spre centrul, nordul și vestul țării. De la Waha puteai să pleci către Ozora, un festival mare de psy – pardon, un „psychedelic tribal gathering” din Ungaria, care dă tonul acestui tip de eveniment până-n România. În jurul meu se vorbea despre un festival românesc de psy și mai ezoteric, al cărui loc de desfășurare e anunțat cu câteva zile înainte, printr-un SMS trimis tuturor celor care au știut să se înscrie pe o listă de participare. Organizatorii ar fi japonezi.
Chiar nu e de mirare că scena asta e atât de vastă, dacă te gândești un pic la teritoriul pe care s-a dezvoltat: la peisajele cvasi-virgine ale României, la spiritualitatea tradițională a bucății ăsteia de Europă, pe care importurile orientale (mediate prin filtrele culturale occidentale, în majoritatea cazurilor) s-au grefat numai bine. La entuziasmul cu care „clasele creative” explorează bucătăriile lumii și/sau fetișizează „autenticitatea tradiției” românești. (Tu câte produse alimentare decorate cu motive de brâu folcloric ți-ai cumpărat luna asta de la supermarket?)
În fine, mai e de notat că generațiile de est-europeni sub 35 au crescut cu ochii ațintiți spre vest. Experiența transcendentală supremă a unui anumit segment de occident e festivalul Burning Man, a cărui primă ediție a avut loc în 1986. Mesajul e că triparea în sânul naturii e radicală și e tare. Hippies ain’t dead. Și dacă peste toate astea adăugăm relativa liberalizare a consumului de halucinogene post-’89, ne apropiem de o explicație cât de cât completă a popularități în creștere de care se bucură genul ăsta de experiență.
A, da. Și, pe deasupra, când te duci la un astfel de festival scapi de inamicul intim nr. 1. Supraexpunerea la informație, conjugată cu faptul că oricine poate să dea de tine oricând. Pe românește, prietenul omului – smartphone-ul conectat la internet.
Un fairy land fără relee și hotspot-uri
„Dacă era semnal, era totul futut, tot filmul. Sunt oameni pe care-i știi și cu care nu te întâlnești tot festivalul și cunoscuți cu care te-ntâlnești random. E o sincronicitate. Un fairy land”, îmi spune Ada Bivolaru de la organizația feministă Colectiva Vagenta, în timp ce stăm la coadă la cafea. Nu ne cunoaștem propriu-zis, dar ne știm de prin București – și, cumva, parcă aici, între dealuri împădurite, bombardate de beat-uri mai estompate sau mai contondente, mi-e mai ușor să stau de vorbă cu o semi-cunoscută. Dacă eram la coadă la bar în Control, de exemplu, riscul ca una dintre noi să scoată news feed-ul din buzunar și să elimine posibilitatea conversației ar fi fost mult mai mare.
Mă ajută să știu că nu sunt singura care simte riscul ăsta. Theo Slavic, care lucrează în publicitate, îmi spune că abia aștepta să nu aibă semnal la Waha. Vine a treia oară la festival și asta e una dintre chestiile lui preferate de acolo. „Poate şi pentru că stau foarte mult pe net şi aveam nevoie de o pauză. Ar trebui să încerc să fac asta şi în oraş, ar fi interesantă experienţa. M-am acomodat foarte repede, într-un fel abia aşteptam să nu fiu căutat/găsit câteva zile, să nu stau captiv în news feed când mă plictisesc. Partea mişto a fost că am pus telefonul pe tot parcursul festivalului pe airplane mode şi m-a ţinut bateria vreo 3 zile, timp în care l-am folosit drept cameră foto şi ceas.”
Așadar, la Waha, în paradisul fără de relee și hotspot-uri, ne-am dat dispăruți de bună voie și nesiliți de nimeni. Suntem fugiți nu (doar) de-acasă, ci de pe tot internetul și din calea triangulării rețelelor de telefonie mobilă. Am ales să facem asta pentru că simțim că tehnologia, care ne ușurează enorm viețile și ne scutește de încurcături, alergătură și timpi morți, ne și asaltează. E un paradox aici. Cum poate să devină toxică o tehnologie dezvoltată să te ajute, să-ți eficientizeze timpul și să te mențină mai conectat? Un studiu publicat în 2014 în Journal of Behavior Addictions vorbește fix despre „paradoxul tehnologiei”, care pe de-o parte te eliberează, dar pe de alta te transformă în sclavul ei.
Psiholoaga și psihoterapeuta Sabina Strugariu, pe care-am rugat-o să-mi explice contradicția asta, spune că tehnologia nu e niciodată rea în sine, totul depinde de felul în care o folosești. Ca să nu riști să pici în capcana unor gesturi automatizate, de tip endless scrolling în feed, trebuie să fii conștient de nevoile tale și de felul în care tehnologia te ajută (sau nu) să le satisfaci.
„Suntem din ce în ce mai dependenți de tehnologie – de orice tip de tehnologie, nu doar de telefon”, explică psihoterapeuta. „Telefonul e doar mai la îndemână, pentru că, practic, e o lume mare într-un device foarte mic. Îți dă iluzia că ești conectat, nu doar cu ceilalți, ci și cu informații, cu tot ce se-ntâmplă. De fapt, e doar o iluzie a controlului.” Strugariu spune că orice dependență e nevoia de a fi în control. „Dependența creează iluzia că ne satisface o nevoie. Simțim nevoia să profităm cât mai mult, ca să simțim că nevoia aia e absolut satisfăcută tot timpul. Dar cu cât folosim mai mult un lucru, cu-atât descoperim că nu e suficient. Nu ne mai creează nici senzația de control, nici de bine. Și-atunci o folosim și mai mult. De cele mai multe ori, oamenii își dau seama de dependență atunci când lipsește factorul de care depind”, explică Strugariu.
Îmi amintește de ceva ce mi-a spus tot Theo Slavic despre câteva momente de la Waha, când a vrut să se uite pe programul festivalului. A dat să intre pe net, după care și-a dat seama că are programul în buzunar, în format fizic. A devenit conștient de automatismul gestului de a intra pe net și când a vrut să posteze niște poze. „Faza mişto e că întotdeauna îmi aminteam cu zâmbetul pe buze că n-am semnal. Un fel de: «Haha, nu am semnal, ce fraier sunt!», nu: «Băga-mi-aş, nu am semnal! Nu pot să caut!»”
Acel „băga-mi-aș” e posibil să-i fi scăpat vreunui wahaiot mai nomofob, adică unul care suferă de „no mobile phobia”. E un termen controversat – în primul rând pentru că acest cuvânt inventat relativ recent, pentru un studiu YouGov din 2008, exista deja în limbă și însemna altceva. Pentru puriștii limbajului, nomophobia e o frică rară, de legi și reguli, iar sensul cuvântului provine din grecescul nomos (lege). Apoi, nu toți cercetătorii sunt de acord că nomofobia chiar e o fobie. DSM V (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, Fifth Edition), „Biblia” psihiatrilor și psihoterapeuților nu o recunoaște ca atare, iar unii cred că frica de a nu avea acces la mobil e mai degrabă o formă de tulburare anxioasă. Un studiu din 2005 sugerează că persoanele cu stimă de sine scăzută și cele extrovertite sunt mai expuse la dependența de mobil.
Strugariu explică relația dintre anxietate și dependență ca pe o legătură de tip cauză-efect. „În ce privește tehnologia, cred că e foarte mult vorba despre nevoia noastră de a simți că aparținem, că facem parte dintr-o anumită comunitate. Că nu suntem singuri și că suntem valoroși. Dacă toată lumea e pe o rețea de socializare și tu ieși cu oamenii, dar oamenii ăia vorbesc tot despre ce-au citit pe Facebook, ce au văzut sau despre nu-știu ce aplicație, iar tu ești singurul care nu știe, crește nevoia de a fi ca ceilalți, cu ceilalți. De a împărtăși lucruri cu ei.”
La Waha, ca la orice mare petrecere, îți găsești alte feluri de a împărtăși. Îți faci alte mici obiceiuri, pentru că nu ai telefon, îmi spune Andrei din Iași. E voluntar Greenpeace și stă la păturica organizației, unde se ocupă de niște prelungitoare conectate la panouri solare, la care mai vine lumea să-și încarce telefonul. „Înainte, când te plictiseai sau ceva, scoteai telefonul repede din buzunar. Când nu faci asta, îți găsești ceva mai interesant de făcut. Pur și simplu începi să vorbești cu oamenii sau începi să te plimbi mai mult decât de-obicei.”
E asta mai interesant decât ce ai putea să găsești pe internet? Dacă ești nomofob, e posibil să mai „suferi” și de FOMO (en., fear of missing out). „În realitate, ai un anumit număr de opțiuni, în funcție de niște alegeri”, spune Sabina Strugariu. „Dar poți alege să trăiești finit un singur lucru odată. Nu poți să trăiești 700 de lucruri în același timp”, spune aceasta. Îmi povestește cazul unui prieten care își verifica mailul odată la câteva secunde, fără să mai fie complet prezent în conversațiile care aveau loc în jurul lui. „Nevoia lui era să știe mereu ce se întâmplă. Asta apropo de anxietate: dacă știi ce se-ntâmplă, crezi că poți să faci ceva în sensul ăsta. E o iluzie. (...) Recomandarea mea e să încercăm să fim mai vulnerabili, să încercăm să ne expunem mai mult în realitate, chiar dacă există riscul de a fi răniți.”
Riscul de a fi jignit, respins sau rănit pe internet e ceva ce Bianca Adam cunoaște foarte bine. Pe Bianca o știi probabil mai degrabă drept Tequila, una dintre cele mai celebre vloggerițe din România, cu peste 1.100.000 de followeri. Pe YouTube poți în continuare să comentezi cvasi-anonim și secțiuniile de comentarii ale platformei respective și-au atras renumele de „cloacă a internetului”. Așa că nu mă mir când vloggerița îmi spune că și pentru ea e importantă lipsa semnalului la Waha. „La alte festuri am dat telefonul pe modul avion, dar nu s-a simțit la fel. Aici chiar sunt total deconectată. (...) Nu știu pe nimeni, nu-mi sună alarmele, nu sună oamenii, cunosc oameni noi – e ca o viață nouă pentru patru zile. Prietenii mi i-am anunțat cu mult timp înainte de festul ăsta. Le-am zis: «Patru zile nu știți de mine. Nu sunt eu, sunt alt om.»”
Tequila punctează o altă problemă a conectării la net 24/24. E ceea ce Sabina Strugariu identifică drept ștergerea unei graniței utile, benefice, între timpul de odihnă și cel de muncă. „Am ajuns să trăim într-un continuu. Dacă tu ieși de la birou, te duci la metrou și stai pe mailurile de la job, ceva nu se mai întrerupe. Nu mai există o trecere.”
Imediat ce-am intrat în raza celui mai apropiat releu de telefonie mobilă, în mașina cu care m-am întors de la Waha împreună cu patru prieteni s-au oprit conversațiile și au început să se audă ding-uri pe diverse tonalități. Despre „avalanșa de notificări de tot felul: Facebook, mesaje, Instagram, Whatsapp”, îmi vorbește și Theo Slavic, când îl întreb cum s-a acomodat cu întoarcerea la realitate, la câteva zile după festival. „Am stat ceva timp să le citesc pe toate să văd care sunt importante. Mi-ar fi plăcut să le şterg fără să mă uit la ele, dar aveam şi mailuri de la job care păreau importante (şi erau). Mi-ar mai fi prins bine câteva zile fără.”
Sabina Strugariu spune că totul ține, de fapt, de stimulare. Dacă îmi iei telefonul mobil și internetul, trebuie să-mi dai altceva. Psy, o pădure frumoasă, 4.500 de oameni, un cort și o pătură pe care să zac, de exemplu. Impresia că sunt într-un loc în care e mult mai simplu să mă apropii de celălalt. Senzația că totul e un pic magic. Iluzia că mi s-a destăinuit un secret. Asta am primit eu la Waha și a fost destul cât să uit patru zile de share și reach – pentru că de asta aveam nevoie.
Mai jos, încă vreo câteva poze care să-ți mai arate, o dată în plus, cât de frumos a fost la Waha - în caz că nu te-ai convins deja.
