În clipa în care am pus mâna pe cartea Laurei T. Ilea, Nomadism. Despre gândirea care devine corp (Editura Litera, Colecția Perspektiv, 2024), mi-am zis: „hai că e un volum subțirel, îl dau gata repede”. Am avut însă surpriza ca, după primele pagini, să simt nevoia de o pauză. Și nu pentru că ar fi fost o lectură dificilă sau neplăcută, ci pentru că aveam în față o carte care mă surprindea prin scriitura densă, prin amestecul insolit între filosofie și literatură & între teorie și confesiune, o combinație mai rară pe la noi. Un eseu-performance, după cum bine îl numește Laura Pavel, „care se revendică de la gândirea în alertă, de-sedentarizată.” Îl recomand tocmai pentru că stimulează această gândire în alertă, atât de necesară în fața transformărilor lumii de azi. E o carte despre nomadism și comunități terestre, despre prietenie, cărți și întâlniri ratate și care se citește, în fond, ca o meditație fragmentară pe tema gândirii și a corporalității.
Eseistă, scriitoare și profesoară la UBB Cluj, Laura T. Ilea este autoarea volumelor de eseuri Meditații inactuale (Paideia, 2001), Literatura canadiană în infraroşu: Nihilismul feminin (Tracus Arte, Bucureşti, 2015) & Littérature et scénarios d’aveuglement – Orhan Pamuk, Ernesto Sábato, José Saramago (Honoré Champion, Paris, 2013) și a romanelor Les femmes occidentales n’ont pas d’honneur (L’Harmattan, Paris, 2015) & Cartografia lumii de dincolo (Humanitas, 2018).
Pornind de la Nomadism. Despre gândirea care devine corp, am avut o conversație amplă cu Laura despre experiența ei ca cercetătoare în Canada, despre cum e să pendulezi ca scriitoare între două limbi, română și franceză, despre călătoriile ei în deșert și în Brazilia, despre frică & depășirea traumelor individuale și colective, despre autoarele care au influențat-o, dar și despre legătura dintre filosofie, erotism și dezrădăcinare.
Care e istoria din spatele cărții Nomadism. Despre gândirea care devine corp?
Ideea ei e mai veche. Mă întorc aici la prima mea carte de eseuri, care se numea Meditații inactuale. Eram în mod intenționat o pastișatoare a lui Nietzsche. Și am scris acolo lucruri care au rămas în starea aceea de imperfecțiune cu care te arunci prima oară în lume. Dar exista și o ireverență a gândirii pe care o apreciez când mă uit înapoi, un fel de tupeu de a spune lucruri fără să te gândești că te vor afecta ulterior. Pentru că, la 25 de ani, ai senzația că ești veșnic pe lumea asta și îți permiți să spui lucruri pornind de la această stare. M-am gândit însă ca acum, prin Nomadism. Despre gândirea care devine corp, să continui ceea ce a rămas nespus atunci, să mă plasez în momentul meu de astăzi și să reiau teme de atunci. Dar sunt și meditații noi aici, evident, pe lângă cele vechi.
Cum ai descrie scheletul de idei al cărții?
Prima parte pornește de la experiența personală și de la modul prin care gândirea devine corporalitate. Pentru că insist pe ideea asta: în mișcare, gândirea nu mai poate fi o funcție detașată, ci devine cu adevărat corporalitate. A doua parte a cărții vorbește despre comunitatea terestră și despre „o nostalgie prospectivă”, cum o numește Svetlana Boym. Și despre încercarea de a imagina o lume pornind de la alte comunități decât cele ale apartenenței stricte. Ca niște oameni care ne-am mișcat destul de mult în lumea asta – pe diverse trasee, mai mult sau mai puțin evidente pentru cei care ne privesc din afară – a trebuit să participăm, să aparținem unor diverse comunități. Și cred că foarte mulți oameni trebuie să-și inventeze sau să aparțină unor comunități bazate pe repere diferite. Spun asta pentru că eu am plecat aici de la o carte apărută în 2023, La Communauté terrestre, a filosofului african Achille Mbembe. O figură proeminentă în lumea francofonă. El vorbește acolo despre noua condiție a corpului nostru ca aparat biopolitic, despre condiția noastră trecătoare. Condiție pe care o pune în evidență și Gayatri Spivak. Ea spune mereu că dacă vrem să ne detașăm de niște scheme de gândire (care ne-au marcat în secolul 20), trebuie să ne detașăm în primul rând de această rapacitate a eului nostru care vrea să rămână în lume cu orice preț. Eul care se consideră punctul în jurul căruia se învârte absolut tot. Și nu e așa. Pentru că suntem realmente parte dintr-o trecere pe care nu o resimțim în mod normal. E un exercițiu pe care trebuie să-l punem constant în mișcare atunci când ne raportăm la lume. De acolo pornește tendința noastră de a crea comunități terestre. Asta e partea a doua. Iar în ultima parte a cărții mă întorc la filosofia primă, cea care m-a format, dar și la rezistențele mele, la desprinderile mele față de acel model fenomenologic care mi-a marcat tinerețea.
Crezi în ideea de sine fluid? Te întreb asta și în contextul în care vorbești despre un proces prin care ai reluat niște idei și te-ai întors la niște căutări din urmă cu 20 de ani.
Ceea ce învățăm în timp e că există o fluiditate a sinelui, numai că acest sine nu mai este sinele cu care am început. Acesta e lucrul absolut fascinant care se întâmplă cu trecerea noastră prin lume. Sinele acesta se ciocnește, uneori destul de violent, cu alte forme de sine, iar din această luptă îți descoperi noul sine, care se defintește prin vocile celorlalți. Lucru pe care nu-l știai la început. Pentru că prin mișcare ești obligat să-ți re-fluidizezi sinele prin poveștile altora. Și la un moment dat nu știi ce să faci cu poveștile acestora. Toate sunt divergente și toate contrazic propria ta poveste. Desigur că există detalii autobiografice în cărțile mele, și în ficțiune, și în eseuri, dar nu e doar atât. Asta e foarte important de spus. Pentru că am încercat să interiorizez și alte perspective. Ceea ce nu e foarte ușor. De cele mai multe ori suntem rezistenți față de așa ceva și ne dorim cumva ca experiențele noastre să fie confirmate. Mai ales în lumea noastră digitalizată. Lucru care se și întâmplă de fapt prin algoritmii prin care suntem captați la rețelele sociale, pentru că ni se confirmă astfel dorințele, intuițiile, urile noastre. Cred că asta înseamnă experiența extraordinară a ficțiunii și a mișcării prin alte lumi: faptul că te obligă să ieși în afară și să spui povestea ta prin intermediul tuturor distorsiunilor posibile. E o zonă pe care mulți dintre cei pe care îi citesc acum o numesc ca fiind una a demonicului. Mă refer și la iluzia pe care o avem când ne apucăm să citim literatură planetară și avem senzația că empatizăm cu acest celălalt. Doar că nu e de ajuns să empatizezi. Pentru că această zonă a demonicului ne împinge spre experiențe care ne destructurează de cele mai multe ori. Sunt niște experiențe perturbatoare. Iar demonicul acestei întâlniri, acestei rupturi ne împinge spre a ne rafina stilul și viziunea asupra lumii. Și a ne mișca mai bine.
Cum te-a marcat experiența de a scrie într-o altă limbă?
A însemnat multe lucruri și foarte diferite. În primul rând nu s-a făcut de la sine. Nu e o decizie pe care o iei într-o bună zi și zici „gata, de azi începând voi scrie într-o altă limbă”. S-a întâmplat în timp și în mod absolut natural. Trăiam în Canada și, evident, vorbeam mult mai mult franceza decât vorbeam româna. Citeam și predam în franceză, eram legată de literatura francofonă. Așa că într-o bună zi m-am trezit scriind în franceză. Dincolo de asta, procesele subcutanate care s-au petrecut sunt mult mai complexe. Mă gândesc că a fost și o formă foarte importantă de eliberare a eului meu feminin chiar în scriitură. Pentru că intrasem într-o lume în care am descoperit vocile multor scriitoare contemporane. A fost și un exercițiu de imaginație și de imaginare a străinului extrem de important. Și s-a perpetuat de-a lungul a zece ani, timp în care am scris în franceză literatură și eseu, iar asta chiar și după ce m-am întors în România. Dar am revenit în mod natural la limba română, era o negociere care se purta în sens invers. Păstrez în continuare franceza ca o limbă de referință. Ultimul meu roman, care încă nu a apărut, a fost scris în franceză și l-am tradus eu ulterior în română. Dar e clar că nu e același lucru. Probabil că în viitor nu o să mai fac acest exercițiu de autotraducere, ci mă voi opri la una dintre limbi. Am fost între două limbi pentru multă vreme și probabil negocierea va continua.
Mă uitam la notițele pe care le-am făcut în timp ce citeam cartea ta și am observat că tot apărea numele lui Nietzsche. Ce a însemnat/înseamnă Nietzsche pentru tine?
Eram o tânără studentă la filosofie, iar Nietzsche a fost o descoperire. Îl privesc acum cu alți ochi. Ce mi se pare important, ce rămâne viabil din filosofia lui Nietzsche este faptul că el reprezenta simptomul unei întregi epoci care se precipita într-o altă epocă. Vorbim de sfârșitul secolului 19, cu toate decadențele, toate morbiditățile, toate imposibilitățile timpului său. Era o lume care voia să iasă dintr-o paradigmă a transcendentului și care încerca să-și găsească reperele. Nu mai suntem acolo în momentul de față, însă e clar că ceea ce mă pasionează citindu-l este faptul că Nietzsche era un barometru al acelor transformări. Și am senzația - adică mai mulți dintre noi avem senzația asta - că și acum ne aflăm pe un fel de prag, între epoci. Vechiul mod de a gândi se chinuie să răzbată spre o voce nouă, spre un nou început, dar nu știm încotro. Ne e teamă și încercăm să ne imaginăm viitorul, dar nu avem uneltele pentru el. Suntem pe acel prag, iar acel prag e foarte dureros deoarece nu știm cum să ne raportăm la toate provocările cu care ne confruntăm. Provocări pentru gândire, pentru condiția noastră umană și la care ne împing toate schimbările tehnologice, dar nu numai acestea. Ideea e că încerc să fiu cât mai lucidă cu putință. Uneori cred că în fața unor singularități ultime, omul poate să imagineze, să gândească o soluție de ieșire. Alteori mă gândesc la specia umană ca la o specie sumbră care nu poate înainta decât distrugând. Acestea sunt cele două lucruri între care mă mișc și aici, într-adevăr, Nietzsche vedea lucrurile la fel pentru epoca lui. Când sumbru, când ludic.
Vorbești mult despre călătorii în Nomadism. Care a fost rolul lor?
Călătoriile sunt tot experimente ale gândirii. Unele sunt necesare și sunt provocate. Acestea sunt călătorii destul de coerente. Iar altele care sunt complet aleatoare. Sunt pierderi de multe ori, sunt căutări - fără să știi din start încotro te duci. Abia ulterior înțelegi ce ți s-a întâmplat. Călătorul trebuie să știe că pe parcurs se întâmplă lucruri complet neprevăzute. Trebuie să fii mereu în alertă. Sistemul nostru imunitar e zguduit, e un stres pe care încerci să îl gestionezi. Această mișcare nu se bazează doar pe frumusețea asta a fluidității care poate fi percepută ulterior, atunci când scrii (și când apare idealizarea), ci e o experiență mult mai dură care te lasă dislocat, zguduit. Și asta numai călătoria o poate face. Pentru că așa, bineînțeles, putem citi despre diverse locuri, putem să ne informăm, dar imprevizibilul acesta căruia trebuie să îi faci față corporal nu poți să-l afli decât în mișcare. Și e foarte pasionant și frumos, și de cele mai multe ori foarte obositor. Dar ăsta e rolul călătoriei inițiatice. Această curiozitate a descoperirii necunoscutului radical, a alterității radicale, a întâlnirii cu ceilalți.
Tu ce fel de călătoare ești? Îți place să revii în anumite locuri de care te simți legată sau să descoperi mereu unele noi?
Lucrurile se leagă de obicei în jurul unor prietenii, proiecte sau curiozități. În Brazilia, de exemplu, am ajuns prin intermediul unui proiect în care eram implicată cu niște colaboratori din Montreal. Trebuia să pătrundem în câteva comunități braziliene, dar ulterior am fost provocată și dusă înspre un fel de inițiere în interiorul unui trib Guarani. Dar la această inițiere nu aș fi ajuns niciodată dacă nu aș fi avut încredere tocmai în prietenia unei coregrafe din Brazilia pe care o întâlnisem în Montreal. Acesta e doar un exemplu de întâlnire, o întâlnire care te ajută să nu mergi cu ochii închiși. M-am lăsat dusă de mână, ca să zic așa. La fel și în deșertul Arabiei am ajuns cu o prietenă, scriitoare și ea. Fără de care nu aș fi ajuns acolo. Ea nu trăiește acum în România, însă am cunoscut-o în București, cărțile noastre fiind publicate cam în același timp. Am vorbit despre călătorie, nomadism, iar mai apoi am călătorit împreună. Există și o logică aici, doar că poate părea imperceptibilă din exterior.
Tu scrii în timpul călătoriilor sau lași lucrurile să se așeze și scrii după ce te întorci acasă?
Cele mai multe idei îmi vin atunci când sunt în mișcare. Când mă pun în mișcare mă desprind încetul cu încetul de schematismul vieții de zi cu zi. Și încerc să mă raportez la acest ritm al mișcării, care e o ca o voce secundă. Îmi iau tot timpul un caiet cu mine și, fie că sunt în tren, avion sau autocar, îmi notez gânduri disparate. Creierul reacționează altfel atunci decât în mod normal, motiv pentru care nu am nevoie să fie coerente lucrurile, le las să se racordeze la temperatura la care am gândit în ultima perioadă. Apoi le recitesc și îmi dau seama că există totuși o coerență pe care nu o văzusem la prima vedere. După care, firește, le dau o formă mai articulată. Cât despre transformările pe care le observi într-un loc în care te întorci, o să dau ca exemplu a doua mea călătorie în Brazilia. Prima călătorie acolo fusese foarte intensă, dar, cum bine știm, niciun eveniment nu poate fi refăcut. Asta pentru că tu ești o ființă diferită și condițiile s-au schimbat radical. Și mi s-a demonstrat pe viu atunci că totul se schimbase. Toate planurile mele căzuseră, iar vremea a fost ploioasă în toată perioada. Nu am putut să mă mișc așa lejer cum o făcusem în călătoria precedentă. Așa încât m-am oprit într-o mică localitate și am scris acolo de-a lungul a șapte zile. Șapte zile în care a plouat nonstop. Mă așezam în fiecare zi în același loc, într-un bar pe malul unei ape și scriam. Așa m-am apucat să scriu prima parte din acel roman care încă nu a apărut. Se numește Nu am chef să mor. Vreau să spun că acel loc în care ajungi să scrii poate fi oriunde, fără să aibă legătură cu biroul tău, cu masa de lucru.
Un lucru care mi-a atras atenția e faptul că tu scrii despre erotism și politici ale dorinței. Mi-a plăcut cum vorbești despre asta, dar și faptul în sine că scrii despre asta. Având în vedere că în mediile academice așa ceva e văzut ca fiind un demers frivol.
Ca tânără studentă încercam să forțez limitele filosofiei. Și, evident, se lăsa cu comentarii: mi se spunea că astea sunt frivolități, că filosofia nu se face așa, că nu se dansează în filosofie ș.a. M-am confruntat cu astfel de reacții peste tot. Se perpetuează asta și azi în anumite medii academice. Simțeam atunci că trebuia să mă eliberez de limitele acestea ale unei seriozități impuse. Și lucrul foarte important pe care vreau să-l zic e că toți gânditorii fac lucruri care nu se fac. Începând cu filosofii clasici, toți forțează limitele pentru că altfel nu poți gândi. Dacă gândești în ceea ce știi deja, aia nu e o gândire. Gândirea întotdeauna forțează limitele. Și apropo de tema dorinței, în Banchetul lui Platon se vorbește foarte mult despre dorință ca neîmplinire și căutare. Ideea fiind aceea că nu poți dori dacă nu ți-ar lipsi ceva. Îți trebuie ceva care să te împlinească. Dacă mă gândesc însă la cărțile mele, atunci dorința nu înseamnă doar suferință. Eu cred că există deplinătate și plenitudine chiar și în dorința asta care uneori pare perturbatoare. La modul concret însă, dificultatea cea mai mare apare atunci când scriu literatură. Pentru că, atunci când vorbești despre corporalitate în literatură, nu o poți face în termenii ăștia filosofici, ci trebuie să o faci la modul cel mai concret. Cum să o faci fără să frizeze frivolitatea ultimă? Deși uneori se întâmplă asta. Mi se pare un exercițiu extrem de complicat, poate unul dintre cele mai complicate. Dar la un moment m-am simțit pregătită să o fac. Atunci când am scris, în franceză, romanul Les femmes occidentales n’ont pas d’honneur. Vorbeam acolo despre clashul între două culturi. Clash care pornește de la problema erotismului și a corporalității.
Reacțiile de care vorbești vin și din frică, nu? Nu doar din conservatorism?
Sigur că vin din frică. E locul în care ne expunem cel mai mult, evident. Și frica e cea care ne face să ne închidem canalele de comunicare și să blocăm toate radiațiile corporalității. Ce-ți provoacă cea mare frică pe lumea asta? Expunerea acestei zone a intimului. Și luptăm cu frica prin toate modurile noastre de a ne exprima. E dușmanul nostru numărul unu. Frica e dușmanul creativității și inteligenței.
Și crezi că întâlnirea ta cu spațiul canadian te-a ajutat în această luptă cu frica?
Da, foarte mult. Așa s-a întâmplat. Spațiul canadian era opusul celui în care mă formasem aici. Opusul și în bine și în rău, ca să fie clar. Doar că acolo în Canada am descoperit literatură scrisă de femei, de care m-am simțit foarte apropiată. Și am descoperit această voce a corporalității care se manifestă asumându-și această frizare a frivolității, dar cu un curaj și o depășire a fricii extreme pentru mine. Unele dintre ele au și avut multe de pierdut din această confruntare. Dar atunci când îți asumi scrisul, îți asumi și consecințele lui.
Cum vezi tu ideea de plasticitate a creierului?
Mă gândesc că faci referire la determinism și traumă, idei despre care vorbesc și în carte. Și anume la faptul că sunt anumite lucruri pe care nu le putem depăși de-a lungul vieții pentru că suntem prinși într-un mecanism din care nu putem ieși. Îmi amintesc o frază a cinicului Michel Houellebecq, care spunea ceva de genul: dacă vrei să scapi de o traumă, închide casa în care ai resimițit trauma, aruncă cheile și ieși din locul respectiv. Spunea asta în contextul în care el nu credea în psihanaliză. Psihanaliza era un chin, îl obliga să se întoarcă la originea traumei. Legat însă de plasticitatea neuronală prin care noi am putea să reimaginăm soluții pentru viitor, eu cred că nu suntem marcați în totalitate de traume. De asta continui să scriu și să predau, cred că, dacă depășim frica asta, ne putem mișca într-o zonă de plasticitate care să poată imagina noul. Probabil ai observat că - în afară de Nietzsche - există un alt nume pe care îl citez des în carte: Hannah Arendt. Mi se pare superbă obsesia lui Arendt pentru posibilitatea noului. Mai ales că trăia într-o epocă în care se vorbea foarte mult despre moarte, nu despre viață. Și faptul că imaginează acest nou mi se pare aproape un miracol, pentru mine a fost ceva radical să descopăr asta în gândirea ei. Bineînțeles că ea o face în legătură cu modelul christic, dar nu neapărat din punct de vedere religios, ci din punctul de vedere al lui Isus ca un creator de comunități. Comunități care să depășească, prin iubire, frica și toate divergențele astea care ne fac să aruncăm lumea în aer. Uite încă un lucru foarte interesant. Când mă duc la conferințe în lumea occidentală simt un fel de dezabuzare. Există așa o resemnare în fața ideii de capitalism atotputernic de care nu te poți elibera, suntem cu toți niște sclavi și acceptăm aceleași pattern-uri - cam ăsta e discursul. E un soi de depresie colectivă. Și, în timp ce aud toate lucrurile astea, simt că ceva se revoltă corporal în mine. Iau în serios ce-mi spun revoltele mele, chiar dacă nu înțeleg de ce exact, dar simt că nu e ok. Și în astfel de momente îmi zic așa: întotdeauna există posibilitatea acțiunii. Întotdeauna există neuroplasticitate, întotdeauna există ceva diferit de ce am fost predeterminați să simțim și să gândim. Doar că - și asta e problema, de fapt - pentru asta trebuie să sacrificăm altceva. Dacă vrem să înaintăm, dacă vrem să fim liberi, dacă nu vrem să facem parte dintr-un conglomerat care ne predetermină, trebuie să facem sacrificii. Nu poți să ai tot. Trebuie să sacrifici ceva așa încât să vezi ce e mai important pentru tine, pentru comunitate și pentru viitor. Dar ideea e că se poate acționa, nu cred că trebuie să ne lăsăm pradă depresiei.
Ce înseamnă acasă pentru tine?
(Râde) Complicată întrebare. Cel mai simplu ar fi să spun - dar asta-i banal - că sunt acasă și aici, și acolo și în alte locuri - dar nu vreau să zic doar asta. Hai că o să-ți răspund pornind de la alții. Și o să citez din Elif Shafak, o scriitoare care aparține mai multor spații și culturi. Spune lucruri extrem de interesante despre ce înseamnă patria pentru ea. Ea spune că se simte acasă și acolo, dar nu e atât de simplu. Un exemplu: „Patriile sunt castele din sticlă. Pentru a le părăsi, trebuie să spargi ceva. Un perete, o convenție socială, o normă culturală, o barieră psihologică. O inimă.” Și așa e, întotdeauna când îți părăsești patria ai pierdut ceva, ești dislocuit. Asta apropo de sacrificiu. Iar întoarcerea e la fel de complicată ca și plecarea. Inevitabil. Și legat de traume – revin la Shafak, care zice așa: „Lucrul pe care l-ai spart nu-ți va da pace. Așadar, a fi emigrant înseamnă să porți veșnic câteva cioburi de sticlă în buzunare. Este ușor să uiți că sunt acolo, mici și ușoare, cum sunt, și să-ți vezi de viața ta, de micile tale ambiții și de planurile tale mari, dar la cea mai ușoară atingere, cioburile îți vor aminti de prezența lor, te vor răni adânc. Patriile pe care le-am părăsit seamănă cu jurămintele pe care le-am făcut în copilărie. Poate că nu mai credem în ele și nici nu ne mai gândim la ele prea mult, dar jurămintele acelea încă ne leagă. Ele sunt secretele tăinuite, răspunsurile reprimate, durerile nemărturisite, vechile răni redeschise, primele iubiri nicicând uitate.” O zice extraordinar, dar chiar așa e: este o patrie care te macină în continuare și care e prezentă cu tine oriunde ești.
Și totuși, spre deosebire de alții dinaintea noastră, noi avem libertatea de a alege când să plecăm și să ne întoarcem.
Da, e adevărat. De aceea și folosesc termenul „nomadism”. Pentru noi - pentru generația mea - există o porozitate a spațiului, ne putem mișca dintr-un loc sau altul, ne putem alege întoarcerile și cred că asta schimbă radical ceea ce se întâmpla în generația anterioară, pentru care patria era ceva pierdut pentru totdeauna. Dar nu știu cât se va mai perpetua lucrul ăsta. Pentru că suntem deja într-o altă epocă care se distanțează față de tot tot ce s-a întâmplat de-a lungul ultimilor 30 de ani, după 1990 până aproape de 2020. Se întâmplă asta din multe cauze, care țin de pandemie, de război, de mișcările de dreapta care reapar în forță ș.a. Intrăm într-o altă eră în care va trebui să luptăm pentru cosmopolitism. Nu va mai fi ceva de la sine înțeles.
