Pe 26 ianuarie am lansat o nouă carte pentru copii (O istorie cu gust de kiwi, cu ilustrații de Irina Maria Iliescu) și m-am gândit să le propun copiilor de la Noii Cititori un mic joc: trei fete din București au venit la lansarea de la Seneca AntiCafe, în rol de jurnaliste „de teren”, iar trei băieți din alte orașe au scris fiecare o mică recenzie, însoțită de câte o întrebare. Sunt atât de impresionată de felul în care toți și-au luat misiunea în serios, de promptitudinea cu care s-au pregătit, de profunzimea textelor pe care le-au scris, încât nu-mi rămâne decât să le las cuvântul în continuare și să mă simt recunoscătoare, ca autoare, cu asemenea cititori.
🔳 🔳 🔳
Cartea O istorie cu gust de kiwi prezintă o perioadă grea din istoria României (Revoluția din 1989 și anul 1990, cu evenimentele lui), văzută prin ochii unui copil. Astfel, evenimentele mari, precum izgonirea lui Nicolae Ceaușescu sau Mineriada se împletesc cu detaliile din viața unei fete: revenirea la școală imediat după Revoluție, schimbarea uniformei, a decorurilor de pe pereți, formula de adresare etc. În istoria mare, a țării, este o perioadă de schimbări puternice: România devine o țară democratică, politica se schimbă. Toate aceste evenimente sunt percepute de copii prin semne mărunte, dar clare: sunt aruncate tablourile cu Nicolae Ceaușescu, sunt arse carnetele de membru de partid, ,,tovarășa” învățătoare este acum ,,doamna”. În același timp, apar idei noi, necunoscute până atunci: fetele se îmbracă în bluze cu mesaj fosforescent, una dintre colege, Stoicescu Daniela, a primit un walkman și îi lasă pe colegi să asculte muzică la acest mini-casetofon câte un minut, au apărut unele produse precum guma de mestecat sau sucul de la dozator.
Un moment dificil este cel legat de Mineriadă. Ada fusese alături de părinții ei la manifestații și acum, când pleacă de la petrecerea colegei ei și află de sosirea minerilor, simte o tristețe amară. Violența nu poate aduce decât tristețe.
Mi se pare interesant și limbajul folosit. Sunt multe cuvinte pe care azi nu le folosim des sau le percepem cu sensuri diferite: ,,golan”, ,,turnător”, ,,pionier”, ,,terorist”. A fost nevoie să mă uit la finalul cărții, acolo unde sunt date explicații pentru astfel de cuvinte.
Am mai multe întrebări pentru autoare: Prin experiența Adei Ștefănescu, ne spuneți că un copil poate înțelege evenimentele mari ale lumii în care trăiește? Este posibil ca uneori experiențele reale să fie mai puternice decât cele imaginare? În cărțile pentru copii pot fi puse teme grele/dificile? (Andrei Dinu, Buzău)
Dragă Andrei, într-adevăr nu cred că literatura pentru copii trebuie să ocolească temele mari, importante, dificile, atâta timp cât o face cu grijă pentru nivelul de înțelegere al copiilor cărora li se adresează și cu empatie. Un copil înțelege întotdeauna mai mult decât își imaginează adulții – uneori interpretează lucrurile într-un fel propriu, infuzat cu o doză de magie. Eu eram puțin mai mare ca Ada în vremurile despre care povestesc (respectiv, în clasa a cincea) și-mi amintesc că trăiam foarte intens tot ce se întâmpla atunci.
Prin librăria Seneca se plimbă părinți cu copii. Se uită la cărți, își găsesc locuri unde să se așeze. Mulți răsfoiesc cartea cea nouă a Adinei Rosetti, O istorie cu gust de kiwi. Au venit special pentru lansare.
Pe fundal se aude She’s Got the Look de Roxette, o melodie ce apare de mai multe ori și în carte. Într-un final, când toată lumea s-a așezat, autoarea începe să vorbească despre copilăria ei în anii ‘90. Aflăm că personajul principal, Ada, este bazat pe Adina când era mică. Spune că scopul cărții este un ,,dialog între generații”, cum îl numește ea – să inspire copiii să-și întrebe părinții sau bunicii cum au trăit și simțit acea perioadă.
Ilustratoarea Irina Maria Iliescu povestește despre desene, atât despre proces, cât și despre culori. Își amintește anii ‘90 ca fiind albaștri precum cerneala pe care o folosea la școală; de aceea se regăsește des această culoare în carte, inclusiv pe copertă.
La un moment dat, scriitoarea îl menționează pe tatăl ei, care seamănă cu tatăl Adei din carte, iar acesta se ridică din rândurile din spate și vine în față. Ne povestește și el puțin despre acele vremuri și despre evenimentele de după Revoluție, relatează câteva anecdote amuzante legate de carte. Cineva din public îl întreabă dacă mai e golan, făcând referire la Imnul Golanilor care se auzea în Piața Universității, iar el zâmbește și aprobă.
În timp ce autoarea și ilustratoarea povestesc, prin sală se dă din mână în mână un Oracol, întocmai ca cel din carte. Publicul răspunde la întrebările din el, sorbind din câte un pahar cu suc de kiwi, trăgând cu ochiul și la răspunsurile celor care au completat deja. Mai târziu, Adina citește un pasaj din carte, despre sucurile acidulate, guma Turbo și casetele audio. Îi văd pe câțiva dintre adulți zâmbind, probabil amintindu-și și ei de aceste lucruri speciale pentru perioada respectivă. Spre final, pe ecran sunt proiectate câteva poze din anii ‘90, atât cu Adina, cât și cu Irina, iar publicul este invitat să pună întrebări. La finalul serii, copiii vin cu cartea la cele două autoare pentru câte un autograf. Pare că fiecare a rămas cu o amintire plăcută la care să se gândească atunci când bea un suc de kiwi! (Maria Cioflec, 13 ani, București)
🔳 🔳 🔳
O istorie cu gust de kiwi
Mi-a părut bine să aflu că există o continuare a cărții Întâiul meu cuvânt de pionier, pe care am citit-o cu plăcere. M-a atras imediat titlul, pentru că istoria e una dintre pasiunile mele. Auzisem că anii 1990 au fost ciudați pentru mulți dintre adulții pe care îi cunosc.
Autoarea vorbește cu vocea fetiței de clasa a doua, mereu surprinsă de toate noutățile care dau peste ea. Începe școala în libertate, fără să știe la ce să se aștepte, dar descoperă repede că e mult mai plăcut așa: colegii se îmbrăcau colorat, ascultau muzică străină și mâncau bunătăți. Aflăm și cum s-a văzut prin ochii unor copii zbuciumul acelor vremuri. Ștefănescu Ada împreună cu Lixandru Cristian iau parte cu îndrăzneală la protestele „golanilor” din Piața Universității. I-am admirat pentru asta! Se pomenește și o întâmplare înspăimântătoare: Ada și tatăl ei se întorc de la petrecerea Danielei Stoicescu, în timp ce minerii agresau violent manifestanții. Asta m-a făcut să mă tem pentru ce ar putea urma. Despre gustul de kiwi nu spun nimic, vă las să descoperiți singuri :)
Întrebare pentru Adina: Mai știi ceva despre vechii colegi de școală, ții legătura cu ei? (Luca Selegean, 11 ani, Arad)
Dragă Luca, multe dintre personajele din carte sunt inspirate de niște tipologii reale ale colegilor mei din acea perioadă. Pentru că m-am mutat la o altă școală, am pierdut legătura cu colegii de la prima mea școală primară, în schimb am rămas bună prietenă cu cei din gimnaziu, și ne întâlnim și acum, după treizeci de ani!
🔳 🔳 🔳
Este ora 18.00 deja și tocmai am ieșit de la școală, într-o zi destul de friguroasă. Înăuntru la Seneca AntiCafe e cald și miroase a ciocolată caldă. Pe afișul de pe perete scrie O istorie cu gust de kiwi, lansare de carte alături de Adina Rosetti și Irina Iliescu, iar pregătirile sunt în toi. O văd pe prietena mea, Mara, și-i fac cu mâna. Ne îndreptăm amândouă spre sala unde se petrece evenimentul. Adina, autoarea cărții, aleargă de colo-colo, cu pahare sau carafe pline cu suc verde pe care le pune pe masă. Deși pare să fie o mare agitație, toată lumea este zâmbitoare și simți o fericire indescriptibilă plutind în aer.
Camera începe să se umple. Are o formă mai ciudată, în mijloc fiind locul unde vorbesc invitații, în spate o jumătate de cerc ce înconjoară video-proiectorul, iar în față mese și scaune amenajate. Adina și Irina iau microfoanele și încep să povestească despre întâlnirea lor și despre procesul de scriere și ilustrare a cărții.
O istorie cu gust de kiwi este despre o fată pe nume Ada, pe care am întâlnit-o în prima carte din serie, Întâiul meu cuvânt de pionier. Acolo o urmărim în ziua în care devine pionier. Îl întâlnim și pe Lixandru Cristian, un copil plin de energie care mereu face glume cu Ceașcă. Cartea se încheie cu momentul Revoluției, iar abia în următoarea carte, Ada începe să înțeleagă ce este libertatea: Pepsi nelimitat, banane pentru care nu trebuie să stai la coadă și adidași cu șireturi fosforescente. Deși totul pare scos dintr-o poveste, protestele de la Universitate și Mineriadele îi arată că poate nu s-au schimbat chiar atât de multe.
Povestea este spusă din perspectiva Adei, cu ochi de copil. Autoarea spune că a conceput cartea ca un „pod pe care se pot întâlni două generații”. Din spatele Adinei, se ridică tatăl ei, Virgil Ștefănescu: „După cum puteți vedea, uneori copii pot să își ridice părinții din anonimitate!” Domnul Ștefănescu povestește cum au fost la protestele de la Universitate, la care a participat și la care a adus-o și pe Adina, despre mineriadele ce au urmat și despre cum îi povestea Adinei despre America, o țară unde toată lumea era liberă. O idee de libertate pe care nu mulți părinți o aveau. Acest lucru m-a pus pe gânduri. Dacă Revoluția nu s-ar fi întâmplat? Am mai fi aici, la o lansare de carte? Dacă am fi, la ce fel de carte? Una de rețete, de modă, de beletristică sau de poezii? Părinții acestei generații ar mai fi știut ce este libertatea? Ar mai fi sperat pentru ea? Ar mai fi luptat? Cu aceste întrebări în minte, începi să apreciezi gustul dulce-acrișor al libertății și al liniștii pe care această carte ni-l aduce. (Mara Pădureț, 12 ani, București)
🔳 🔳 🔳
O istorie cu gust de kiwi are ce multe altele de pe piața cărților pentru copii nu au: reușește să transforme întâmplările de după căderea lui Ceaușescu în niște aventuri în care copiii din România încep o viață nouă și încearcă lucruri pe care nu credeau că le vor vedea (sau gusta) vreodată. În afară de asta, lectură ne detaliază informațiile, astfel încât un copil de orice vârstă să înțeleagă cu ce bune și rele a luat sfârșit comunismul.
După cum știm, la Revoluția din 1989 întreagă noastră nație a fost eliberată de comunism, de oamenii vremurilor de atunci care au realizat că puteau trăi mai bine. Nu doar ei, dar și noi, copiii din prezent. Se scria istorie. O istorie cu gust dulce-acrișor de kiwi. Poate oamenilor le era mai greu să se acomodeze cu situația, însă acum erau în sfârșit liberi. Cu toate astea, și-au dat seama că, uneori, unele lucruri luptă împotriva libertății. În viața Adei mai are loc însă o întâmplare: își găsește prima sa iubire…
Pe mine, cartea m-a ajutat să înțeleg mult mai bine trecutul, dar m-am și distrat citind despre copilăria Adei Ștefănescu.
Aș vrea să o întreb pe scriitoare dacă nu cumva este chiar ea fetița din a cărei perspectivă este scrisă povestea?(Andrei Gogioiu, 11 ani, Târgoviște)
Dragă Andrei, dacă ai citit până aici, cred că te-ai lămurit deja Da, personajul Ada și aventurile ei sunt în mare parte inspirate de amintirile mele și experiențele mele din perioada respectivă. Asta nu înseamnă chiar că „Ada sunt eu” 100 %, întotdeauna există și o doză puternică de imaginație când creezi un personaj…
Prima lansare din acest an. Îndrăznesc să spun ca a fost un început foarte bun. Dacă Întâiul meu cuvânt de pionier ne transporta în perioada cenușie din ultimii ani ai comunismului în România, O istorie cu gust de kiwi, noua carte a Adinei Rosetti, ne-a adus aroma anilor ‘90. Totuşi, pe cât de multe perspective erau, pe atât de multe feluri de a percepe schimbarea – în fond, libertatea. O călătorie de la casetele mult râvnite ale artiştilor străini, la culorile vibrante ce regăseau pe multitudinea de dulciuri, sucuri, încălţăminte şi haine abia ajunse în ţară. Şi totuşi, schimbarea era la început, în lumea adulţilor, în care copiii încercau ocazional să se implice, fără să realizeze amploarea lucrurilor. Tonurile reci ale comunismului erau adânc impregnate. Sărăcia zguduitoare nu făcea gustul libertăţii atât de dulce, cum fusese imaginat până atunci.
Citisem cartea înainte de lansare. Tind să cred că dintotdeauna m-a preocupat tema efectelor comunismului asupra oamenilor şi a modalităţilor prin care unii au reuşit să îşi păstreze libertatea interioară, prin urmare, eram tare curioasă cum vor privi copiii cu câţiva ani mai mici decât mine această carte. Adina a avut grijă să ne prezinte şi în această seară o frântură din fundalul cărţii ei. Ne-a primit cu suc de kiwi, cu Roxette pe fundal şi cu poze cu ea din acea perioadă. Irina Maria Iliescu, ilustratoarea cărţii, ne-a prezentat de asemenea câteva poze cu ea şi ne-a împărtăşit motivul pentru care albastrul predomină în amintirile ei de atunci – uniformele rămăseseră neschimbate în şcoala în care învăţa ea la acea vreme. La Adina, însă, atmosfera la şcoală se schimbase. Haina gri a comunismului era dată jos şi totul era mai colorat. Pauzele începeau să semene cu prezentări de modă, copiii îşi etalau între ei toate „hainele bune”, oracolul circula pe sub bănci, iar discuţiile dintre ei deveneau din ce în ce mai aprinse pe teme, pe care nu le cunoşteau prea bine, dar le auzeau la părinţi. Profesorii rămăseseră reci şi rigizi ca până atunci. Din când în când, mă uitam în sală – copiii de acum păreau surprinşi de entuziasmul cu care copiii din anii ‘90 priveau nişte lucruri la care ei au avut acces dintotdeauna, părinţii râdeau uneori, recunoscându-se în poveştile despre guma Turbo, blugii ,,adevăraţi”, secretele din oracol sau gustul de kiwi. Dar despre farmecul acestuia ar trebui să afle cititorii pe cont propriu.
Ceva ce cred că merită aflat este felul în care atât autoarea, cât şi ilustratoarea s-au inspirat şi s-au documentat. Irina, având fraţi mai mari, cam de vârsta Adinei, care i-au putut povesti contextul şi fundalul văzut prin ochii lor, a avut acces la aceste amintiri, dar a folosit şi fotografiile pe care le-a găsit, în special ale unui fotograf japonez ajuns în România anilor ‘90. Pe lângă propriile amintiri, Adina a mai avut nişte surse foarte interesante, printre care un album cu mărturii ale oamenilor despre mineriadă, găsit în cadrul unei expoziții de Andrei Pandele și Dan Perjovschi.
O tuşă tandră din tabloul acestei întâlniri a fost tatăl Adinei. Bucuria din ochi şi subtilul temur din vocea lui ne-au fermecat pe noi toţi. Avea emoţii, dar nu le ascundea. Ne-a povestit cum, fără să ştie ce avea să urmeze, după cei cinci ani de aşteptare şi strâns bani, a refuzat Dacia, unica maşină. A mărturisit că prin această carte a descoperit universul fetei lui şi felul în care ea a perceput lumea din jurul ei. Dacă până să intervină, avusesem parte de accentele mai colorate, el ne-a reamitit de golani, de mineri, de actori şi studenţi, de balconul universităţii, de brutalul prolog al libertăţii în România.
Această carte nu este un document istoric, e mărturia unui copil despre schimbare. Cred că e important pentru copiii care vor citi cartea să conştientizeze că libertatea n-a fost pentru toată lumea un dat, sper să fie puntea către câteva întrebări. Poate că doar cei care au trăit acele momente le pot înţelege amănunţit, uneori nici ei în întregime, dar este esenţial ca acest tip de poveşti să fie împărtăşite. (Mara Marinescu, 13 ani, București)
Fotografiile au fost realizate de Ema Cojocaru pentru Seneca AntiCafe.
Seria Noii cititori este susținută de editura Arthur.
