Seria Noii cititori, coordonată de scriitoarea Adina Rosetti și ilustrată de Oana Ispir, aduce lună de lună recenzii la cărți pentru copii, scrise de copii. În fiecare lună copiii citesc o carte, o comentează împreună și apoi scriu propria recenzie, totul sub îngrijirea Adinei, care vine de fiecare dată și cu extra context.
Tinerii sunt împărțiți în trei grupe, după vârste: 9-11 ani, 12-13 ani și 13-14 ani. Luna asta grupă mare începe școala cu o lectură clasică.
Seria Noii cititori este susținută de editura Arthur.
Deschidem anul școlar cu o lectură clasică, Momo , o carte pentru toate vârstele, a unuia dintre cei mai iubiți autori de literatură pentru copii, Michael Ende. Am auzit prima dată de Ende prin anii 80, pe când la petrecerile colegilor norocoși care aveau video circulau casete cu ecranizarea celebrei sale cărți Poveste fără sfârșit. Acum, din fericire, multe dintre volumele sale sunt traduse în română și copiii au acces la poveștile sale debordând de imaginație.
„Un basm-roman. Sau strania povestire despre hoții de timp și fetița care le-a înapoiat oamenilor timpul furat”, acesta este subtitlul ales de autor pentru Momo (Ed. Arthur, traducere de Yvette Davidescu) indicându-ne de la bun început că avem de-a face cu o structură de basm și-un mesaj nu prea greu de decriptat și care transcede epocile. Copiii au fost uimiți să afle că textul a apărut prima dată în 1973, considerându-l pe Ende un adevărat „vizionar”, care a intuit „furtul de timp” într-o lume în care nu apăruseră încă internetul, telefoanele inteligente și rețelele sociale, adică ceea ce ei identifică acum ca fiind lucrurile cele mai cronofage. Așa că discuția noastră cu grupa 12-14 ani a pornit de la carte și s-a concentrat apoi către “domnii cenușii” din viața copiilor. Ca de fiecare dată, vă invit să-i ascultăm pe copii cu atenție!
🔳 🔳 🔳
Ai avut vreodată multe lucruri de făcut și ai sperat să le termini repede, dar fără să-ți dai seama au trecut poate câteva ore, iar timpul a ajuns să-ți fie mai degrabă un dușman decât un prieten? Pare să fie ceva obișnuit la oamenii din zilele noastre, care se plâng mereu că sunt ocupați, agitați, că nu au timp să facă ce le place cu adevărat, iar viața li se scurge printre degete. Această stare este descrisă și în Momo, cartea scriitorului german Michael Ende, care, deși a fost publicată în anul 1973, descrie o imagine a unei lumi care seamănă foarte tare cu cea în care trăim noi acum.
Momo este o fetiță orfană, care și-a găsit adăpost în ruinele unui vechi amfiteatru de la marginea unui oraș. Inițial, locuitorii acestuia au fost intrigați de apariția ei bruscă, dar stând de vorbă cu fetița au descoperit că, atunci când ea îi asculta, găseau de unii singuri rezolvarea pentru problemele care îi frământau, sau deveneau mult mai creativi. În scurt timp, Momo a ajuns să fie prietena tuturor, însă cei pe care îi îndrăgea cel mai mult erau Girolamo (Gigi), un tânăr care spunea niște povești extraordinare și Beppo, un măturător bătrân de stradă, care stătea mult pe gânduri înainte de a scoate o vorbă. Totul merge bine, până când niște domni cenușii și misterioși, a căror monedă este timpul, își fac apariția în viața lor...
Cu cât oamenii cenușii devin mai influenți, adulții par să aibă tot mai puțin timp pentru activitățile considerate „pierderi de vreme”, precum somnul, viața socială, arta... într-un cuvânt, pentru lucrurile care le făceau plăcere. Mai mult decât atât, nici pentru copiii lor nu își mai găseau vreme. Par să mai aibă răgaz doar pentru... a lucra. În ceea ce-i privește pe copii, aceștia primesc jucării tot mai scumpe și mai sofisticate cu care, de fapt, nici nu se pot juca, deoarece „nu pot fi iubite”, așa cum spune Momo la un moment dat despre Bibigirl, păpușa „perfectă”.
În tot acest timp, domnii cenușii trăiesc ca niște paraziți, consumând timpul oamenilor. Văzând ce se petrece în jurul ei, Momo decide să pornească în căutarea timpului furat și să-i învingă pe hoții cei cenușii. Nu are decât nevoie de puțin ajutor de la maestrul Ora și broscuța țestoasă Casiopeea, care poate vedea viitorul. Va reuși oare fetița să-și salveze prietenii? Veți afla răspunsul la această întrebare dacă veți citi povestea scrisă de Michael Ende. Cartea este plină de simboluri pe care, dacă le veți urmări, vă vor deschide o cale pentru a înțelege mesajul autorului.
Ideea pe care eu am reținut-o este că, oricât de greu ar părea, trebuie să nu ne lăsăm păcăliți de cei care, precum domnii cenușii, încearcă, în diverse moduri, să ne controleze viața. Aceasta trebuie trăită din plin, iar fiecare moment e prețios. Cartea m-a pus pe gânduri, mai ales că și în viața mea sunt mulți hoți de timp. De exemplu, multe activități obligatorii, uneori legate chiar de școală, care mă suprasolicită și nu-mi mai lasă timp pentru a gândi în liniște, a petrece timp alături de prieteni, pentru a scrie sau a mă relaxa. În plus, de ceva vreme, și telefonul mă „înghite” mult prea des în universul lui virtual, unde totul se rezolvă într-un moment, printr-o simplă apăsare de buton. E doar o iluzie. Dar cât de fascinantă... (Sonia Abrudan, 13 ani, Oradea)
🔳 🔳 🔳
Un ghid turistic cu o pasiune pentru povești, un maestru al timpului care are grijă de clipele tuturor, o țestoasă ce poate comunica ușor cu oamenii – nu par din același film (sau carte, în acest caz). Și totuși, toate trei personaje apar în cartea Momo, alături de multe altele la fel de speciale și bine scrise. Despre Momo în sine, o fetiță de undeva între opt și doisprezece ani, nu se știu prea multe: trăiește într-un amfiteatru abandonat, nu îi plac păpușile și se pricepe să… asculte. Poate să asculte oamenii, animalele, vântul, chiar și stelele. Fetița trebuie atât să îi înfrunte pe domnii cenușii care fură clipele oamenilor, cât și să învețe să supraviețuiască într-o lume care își pierde ușor-ușor timpul și cheful de orice.
Momo este o poveste plină de imaginație, stranie, cenușie și colorată în același timp, ca o metaforă cu mai multe straturi. Cartea te ia de mână și te plimbă printr-o lume, prin lumea noastră. Dar nu te duce ca un simplu observator, ci îți arată ce nu e bine, ce trebuie schimbat.
Iar mesajul cărții? Pentru mine, a fost acesta: „irosește-ți” timpul. Fă ce te face fericit, indiferent dacă e productiv sau nu. Nu încerca să te grăbești ca să termini mai rapid, dacă asta înseamnă să faci lucrul de mântuială. Bucură-te de viață, pentru că ai timp să o faci.
Cred că sunt mai mulți „domni cenușii” sau hoți de timp în viața noastră. Printre ei se numără tehnologia și în special social media, cărora le dăm o mare parte din timpul nostru pentru un mic boost de serotonină atunci când primim un like. Dar un alt hoț de timp cred că ar putea fi și nefericirea. De ce? Pentru că atunci când ne concentram doar pe lucurile neplăcute din viață, pe cât de grea e munca, pe câți nori sunt pe cer, nu reușim să mai apreciem lucrurile frumoase. Iar asta mi se pare mie cea mai mare risipă de timp.
Pe final, mai țin să precizez că Momo a fost scrisă în ‘73, acum peste 50 de ani - și totuși tema cărții rămâne valabilă (chiar mai valabilă decât oricând, s-ar putea spune) până în ziua de azi. Oare ce ar avea de spus autorul, Michael Ende, dacă ar vedea cât de mult timp ne este furat în viețile noastre contemporane? „V-am avertizat”, poate! (Maria Cioflec, 14 ani, București)
🔳 🔳 🔳
Deși este o carte de fantezie, reprezintă destul de mult vremurile noastre. Părinții nu mai au timp pentru copiii lor, mâncarea începe să aibă un gust de carton, iar copiii nu se mai pot bucura de propria lor copilărie.
Momo, o fetiță care își urmează inima, și-a dat seama că hoții de timp, care fură timp din viața oamenilor, vor să distrugă această lume, pentru ca ei să fie la conducere.
După părerea mea, hoții de timp nu sunt altceva decât telefoanele, tabletele și televizoarele din viața noastră care doar ne irosesc și ne fură timpul uitându-ne la ele! Acestea ne fac să uităm de lumea din jurul nostru, de lucrurile cu adevărat importante, doar pentru a ne uita la o imagine care se derulează din nou și din nou! Cu adevărat trist este faptul că noi le-am dat o voce, noi am ales să ne uităm la acea cutie vorbitoare, dar tot noi ne putem și opune!
Asta face Momo, se luptă cu toată ființa ei, pentru a-și recăpăta viața și prietenii de demult. Ce o ajută pe parcursul acestei călătorii sunt doar amintirile plăcute, vremurile în care oamenii se opreau pe stradă și vorbeau unii cu alții, vremurile în care copiii nu aveau nevoie decât de niște foi și cartoane pentru a născoci jocuri uimitoare! Vremurile acelea și toate amintirile în care oamenii se bucurau chiar și de bucuria și reușita altor oameni o ajută pe Momo să treacă peste toate provocările pe care le are de parcurs. Nu un telefon, nu o jucărie scumpă, doar simpla bucurie!
Eu recomand această carte pentru că ne ajută să conștientizăm adevărata valoare a timpului. Timpul poate însemna multe lucruri pentru fiecare om în parte și nimeni nu știe ce este timpul de fapt, dar un lucru este sigur, timpul este cea mai de preț resursă a omului. Timpul merită trăit din plin, merită să îți iei un anumit timp pentru ca să te descoperi pe tine, pentru ca să petreci timp cu familia, pentru a-ți îndeplini visele, pentru a te distra, pentru a învăța și multe, multe altele!
Ceea ce m-a învățat pe mine această carte este că uneori simți că nu ai timp pentru toate lucrurile pe care vrei să le faci, simți că ești prea stresat sau că ai un factor perturbator lângă tine, iar acel factor, poate ne gândim că este timpul. Timpul poate să fie un aliat sau un răufăcător în viața noastră, dar până la urmă noi alegem cum să îl privim. Cu toții avem un dar, unul cu totul unic, cel de a alege cum ne folosim timpul și cum îl organizăm în așa fel încât să fim productivi, cu zâmbetul pe buze și să avem timp și de micile plăceri. Cu toți avem 24 de ore, dar noi alegem cum le folosim!
Chiar dacă la început vă gândiți că este cam plictisitoare sau că merge greu să o citiți, aveți răbdare cu Momo, analizați-o cu atenție și veți descoperi adevărata magie a timpului! (Anastasia Pocaznoi, 12 ani, Arad)
🔳 🔳 🔳
Deşi scrisă în 1973 de către autorul german Michael Ende, Momo este încă o carte foarte actuală, subiectul acesteia fiind, poate, mai discutat în zilele noastre decât în anii când a fost scrisă. Ce este timpul? În cazul în care te întrebi asta, tot ce pot spune este... „Du-te la Momo” şi vei afla singur răspunsul.
Momo este o fetiţă a cărei vârstă poate fi interpretată în funcţie de cititor, care sălăşuieşte într-un amfiteatru părăsit, şi îşi petrece mare parte din timp ascultându-le celorlalţi temerile şi făcându-i, astfel, să îşi dea seama singuri de răspuns. „Du-te la Momo” devenise una dintre vorbele pe care oamenii din acea comunitate restrânsă o foloseau destul de des atunci când cineva se confrunta, de cele mai multe ori, cu o problemă interioară.
Ca în majoritatea cărţilor scrise de Michael Ende, povestea este spusă în aşa fel încât pare a fi un vis pus pe hârtie. Tema timpului apare atunci când nişte aşa-zişi domni cenuşii îşi fac apariţia încercând să facă oamenii să-şi economisească timpul. Dar oare timpul va curge în găleţile noastre sau în buzunarele lor?
Această carte m-a făcut să mă gândesc la însemnătatea fiecăui moment, căci fiecare are consecinţele proprii. Fiecare om îşi poate conduce viaţa pe făgaşul pe care îl vrea, ţinând cont că momentele prezentului sunt uneltele cu care ne croim drumul. Cartea Momo m-a făcut să-mi dau seama că timp există mereu, chiar din belşug, şi nu trebuie să îl economisim ca să ne bucurăm de el. (Ștefania Lăzărescu, 13 ani, București)
🔳 🔳 🔳
Deși nu m-a captivat povestea, uneori am simțit că mă regăsesc în Momo și mai ales în momentele prin care trecea, cum ar fi cel în care își regăsește prietenii diferiți față de cum îi știa înainte. Mi-a plăcut și felul în care autorul ilustrează, prin Momo, simplitatea, autenticitatea și totodată înțelepciunea copiilor mici. Dar cel mai mult m-a impresionat și mi-a dat de gândit mesajul pe care povestea vrea să ni-l transmită.
Cartea este o analogie a lumii moderne. Avem și noi în lumea noastră domni cenușii pretutindeni. Un exemplu bun ar fi faptul că oamenii mari trebuie să muncească în fiecare zi pentru bani pe care-i folosesc ca să supraviețuiască și pentru a-și crește copiii. Poate lucrează într-un domeniu care-i pasionează, dar la un moment dat se plictisesc chiar și de cea mai mare pasiune, dacă o fac zilnic și fără răgaz. Nu le mai rămâne timp pentru aproape nimic altceva, cum ar fi alte lucruri pe care le place să le facă, nici măcar în weekend. Copiii trebuie să meargă la școală și să învețe, zi de zi, să facă teme, zi de zi, și mai mult decât atât, mai trebuie să îndure, de cele mai multe ori, colegi agasanți sau profesori răutăcioși, care urlă la ei și uneori le dau caiete în cap la propriu! Nu mai au timp decât în weekend sau nici măcar atunci. Și fac lucrurile astea ca să ajungă ulterior adulți și să muncească zi de zi. Ca și cum ar fi într- o roată de hamster. O roată de hamster unde faci doar ceea ce nu-ți place. Suntem toți într-o închisoare permanentă, sistemul după care trăim este o închisoare, pe care noi ne-am creat-o și din care noi trebuie să evadăm!
Ceea ce ne lipsește nouă, tuturor, sunt florile clipelor, adică pasiunile pe care le avem, dorința de a descoperi mai multe despre noi, despre ceea ce ne place să facem. Ne lipsesc pentru că nimeni nu mai are timp pentru ele, fiindcă tocmai aceste flori ale clipelor ne sunt furate de către sistemul după care funcționăm, exact cum în poveste, domnii cenușîi le furau pentru a se hrăni. A trăi înseamnă a-ți urma pasiunile, a face ceea ce-ți place și a crește în interior și în suflet, a face ceva care te bucură cu adevărat și a simți bucuria aceea!
Cred că și în viața mea de zi cu zi există niște hoți de timp, printre care cu siguranță se numără matematica (materia cea mai insuportabilă), vorbitul pe WhatsApp, fiindcă de cele mai multe ori sunt „capturată” de tot ce mișcă pe acolo, :)) și, deși poate părea surprinzător, de propria mea minte! Uneori mă fură gândurile atât de tare, încât uit că eu în timpul acela mâncam micul dejun. Sau că e ora 16:00 și n-am făcut nimic din ce trebuia să fac în ziua respectivă…
Pentru că te face să reflectezi la ceea ce se întâmplă în jur, la lumea noastră, cât și la ține însuți, consider cartea Momo o revelație. Deși nu are o poveste foarte captivantă, reușește, cumva, să ajungă la suflet și să-ți deschidă mintea. O carte care a rămas în istoria literaturii, o carte care poate să schimbe lumea! (Ioana Pistol, 13 ani și 11 luni, jud. Vâlcea)
🔳 🔳 🔳
„De fapt, ce e timpul?” se întreba un simplu copil din povestea lui Momo. Și de câte ori nu m-am întrebat și eu! Ce este, cu adevărat, timpul? Un monstru capricios? Un telefon malefic? Sau doar cifrele care se schimbă la fiecare secundă pe calculator? Și, cel mai important, cum se duce așa de repede? Dar uneori așa de greu?
Michael Ende a încercat, la rândul lui, să găsească o explicație scriind povestea lui Momo, o fetiță ca oricare alta. O dată cu venirea lacomilor hoți de timp în orașul ei, supranumiți și domnii cenușii, aceasta se vede nevoită să facă tot ce este posibil ca să le redea prietenilor ei fiecare secundă furată. De-ar fi fost așa de ușor... Dar cine sunt acești hoți de timp? În carte sunt descriși ca niște ființe lipsite de viață, complet cenușii la fel ca sufletul lor, iar singurul motiv pentru care aceștia există este acela că oamenii le-au permis. S-au lăsat ușor păcăliți de cuvintele lor extravagante și de atitudinea lor, schimbându-se complet, de la a face totul cu plăcere, la a se transforma într-o marionetă care face tot ce i se spune, fără să mai gândească dacă e bine sau nu.
Personal, mi se pare că lumea de azi e puțin asemănătoare cu a lui Momo. Mulți oameni se trezesc dimineața, doar ca să aștepte să se întoarcă din nou în pat, într-o lume a viselor care le pare mult mai frumoasă decât cea în care sunt blocați. Dar, în locul unor domni cenușii care să cutreiere prin oraș, noi avem altceva ce ne fură timpul. În opinia mea, acesta este sistemul, care ne încurajează să punem cantitatea deasupra calității. Zilnic se construiesc clădiri noi, moderne, dar adevăratele comori se găsesc pe străduțe vechi, unde casele sunt o operă de artă.
Și în viața copiilor timpul este destul de capricios. Ba în vacanța de vară pune stăpânire plictiseala, ba în timpul școlii ne trezim îngropați de lucrări de control, de teme, de viitoare examene, încât uneori simțim cum epuizarea ne copleșește. Iar uneori, suntem ispitiți să ne așezăm pe un fotoliu confortabil, cu un telefon în mână și-așa trec ore în șir, ore prețioase în care noi singuri ne furăm timpul. Consider că cel mai important lucru din toată treaba asta cu timpul este faptul că trebuie să ne găsim câte un moment să respirăm, să facem ceva ce ne încarcă cu energie pozitivă, de pildă, să citim o carte. De asemenea, n-am vrea să devenim ca frizerul din cartea lui Momo, să ajungem să vedem activitățile care odinioară ne umpleau inima de bucurie ca pe o povară. În acel moment, puțini reușesc să își revină.
Dar oare nu ar putea exista un echilibru? Dacă sistemul nu se va schimba și nici voința oamenilor, oare nu ar trebui să avem și noi o Momo a noastră, care să facă tot posibilul să schimbe ceva? Și dacă tot noi am inventat timpul, nu am putea învăța să îl gestionăm? Poate chiar există o parte mai colorată a acestuia. Poate tot ce trebuie să facem este să învățăm să îl controlăm... Depinde doar de noi ce vom face la următorul capitol. (Iris Lungu, 13 ani, București)
🔳 🔳 🔳
Momo este povestea unei fetițe orfane care trăiește în ruinele unui amfiteatru, după ce fuge din orfelinat. Oamenii din vecinătate o îndrăgesc imediat ce o cunosc și îi aduc mici daruri care tranformă locul într-o mică locuință pentru fată. Astfel, Momo este înconjurată de prieteni – copii și adulți – pe care îi ajută cu darul ei aparte. Fata simplă, pe care nimeni nu a învățat-o să numere, astfel încât crede că are 100 de ani, știe să stea răbdătoare alături de oameni și SĂ-I ASCULTE. Momo le dăruiește celorlalți timpul ei, are răbdare cu fiecare, îi ajută să găsească singuri soluțiile problemelor pe care le au: Nicola și Nino se împacă după discuția cu Momo, înțelegând fiecare unde a greșit; canarul unui băiețel reîncepe să-și cânte bucuria după ce fetița l-a ascultat o săptămână întreagă, iar copiilor le vin idei creative de joacă, inspirate tot de Momo: „Nicăieri nu se puteau juca așa ca la Momo”, cred copiii.
Cei mai buni prieteni ai lui Momo sunt Beppo Măturătoru’ și Gigi Ghidu’. Fiecare dintre ei este descris viu, cu câteva detalii care-l individualizează: Gigi era vesel și guraliv; îi plăcea să spună povești; avea ocupații diverse, de la paznic de grădină, la negustor de amintiri; visa să devină celebru și bogat. Beppo era opusul lui: tăcut, gânditor, iubea adevărul și își făcea meseria de la care avea și numele, cu mare seriozitate. Amândoi țineau la Momo.
Viețile tuturor se schimbă atunci când apar oamenii cenușii. Parcă simți răceala aceea care cuprinde totul când ei sunt prin preajmă! Aceștia sunt hoți de timp. Îi păcălesc pe oameni să ,,economisească” din timpul propriu, rezerve de timp cu care se hrănesc. Din această cauză, oamenii încep să trăiască într-un ritm amețitor, grăbindu-se de la o îndatorire la alta, nemaiavând timp pentru copiii lor, pentru prieteni și pentru bucurii. Problema trebuie rezolvată, iar cea care va găsi o soluție este Momo, ajutată de Casiopeea, broasca țestoasă cea misterioasă și de Maestrul Ora, cel care știe secretul timpului. (Vă aduceți aminte că apare o astfel de broască și în Povestea fără sfârșit? Cum se numea?)
Curajul lui Momo o determină să-i înfrunte pe domnii cenușii, dar, în același timp, confruntarea aceasta o ajută să înțeleagă timpul (și noi facem asta, odată cu ea), să se cunoască (e totuși o călătorie subiectivă) și să le arate apoi aceste secrete și celorlalți. Iată secretele: suntem stăpânii timpului nostru; ține de noi să-l transformăm în timp bogat; timpul este subiectiv; a dărui timp nu e o formă de risipă...
M-am gândit la Domnii cenușii, la semnificația lor pentru mine. Acum, la sfârșitul vacanței de vară, cred că școala e uneori un astfel de „domn cenușiu” (prea multe teme ☺), dar cred și că cenușiul acesta e uneori o parte din timpul nostru: poate când suntem copleșiți de rău sau când facem rău cuiva – acesta este un timp pierdut, cenușiu. (Andrei Dinu, 13 ani, Buzău)
🔳 🔳 🔳
Am citit Momo de Michael Ende când eram mică și abia învățasem să citesc. Când Adina a propus acum această carte, m-am dus din nou în biblioteca mea, de data asta mai mare. M-am întors cu aceeași carte și un sentiment ciudat de nostalgie. M-am așteptat la multe lucruri. Măreție, un mesaj stupefiant de profund, descrieri minunate, pentru că asta îmi aminteam. În schimb, am găsit altceva. Nu vreau să zic că nu mi-a plăcut, pentru că a fost drăguță, dar a fost altceva. Pentru mine, o carte bună este atunci când poate avea un mesaj diferit de fiecare dată când o citești. Momo a avut asta. La această lectură, mi-au atras atenția domnii cenușii – creaturile care fură timpul oamenilor. Doresc să menționez că Momo a fost publicată în anii ’70. M-am întrebat cine sunt acum hoții de timp?
Presupun că toți suntem proprii noștri „domni cenușii”. Toți ne zicem că trebuie să lucrăm mai mult, mai bine, mai rapid. Lucrează mai mult la birou, scrie mai multe eseuri, aleargă mai mult, înoată mai rapid! Ne economisim timpul, dar niciodată nu îl cheltuim. Dacă strângem atât de mult timp pentru a ne relaxa mai târziu, de ce nu facem asta? Suntem mereu pe o bandă rulantă care nu se oprește și noi continuăm să alergăm, deși nu mai putem respira și suntem roșii la față.
În carte, Momo este fetița care le readuce timpul oamenilor. Și cum? Se împrietenește cu o țestoasă, observă, se joacă, râde. Face exact opusul domnilor cenușii. Se bucură de prezent, de clipa în care se află. Admir cel mai mult la ea că atunci când și-a dat seama că nu există prezent, doar trecut și viitor, nu a căzut în genunchi și s-a întrebat care este rostul vieții, cum am face mulți dintre noi. În schimb, a încercat să schimbe asta.
Cartea a început să se asemene unui manual cam lung și plin de povești. Un manual de instrucțiuni care te învață ce să faci atunci când viața ți se derulează în fața ochilor, iar tu ești numai un spectator. Instrucțiunile? Simple și scurte. Fii o Momo. Să ai o Momo înăuntrul tău. O mică persoană care-i ascultă pe ceilalți și știe cum să transforme o cutie de carton într-o corabie invidiată de toți. O persoană care să le zică oamenilor mari ce crede. O persoană care se bucură de momentele mici îainte de a mânca sau după ce iese din casă. Și, dacă uneori te pierzi de drum, poți să recitești Momo ca să nu fi înghițit de domnii cenușii. (Mara Pădureț, 13 ani, București)
