Devastarea cimitirului evreiesc de la marginea Hușului scoate orașul din amorțeală. Să fie vremea unei confruntări cu propria istorie?

Mergem printre lespezi de piatră, pe pământul ud, umblat de zeci de pași în ultimele zile. Fotografiem monumentele răsturnate: unele au rămas întregi, altele s-au sfărâmat în două sau trei bucăți. Au căzut mai ales cele noi: printre ele, cel al fostului preşedinte al Comunităţii Evreilor din Huşi, Iosub Leibovici, care a murit în 2015. Din portretele prinse în piatră au rămas chipuri ciobite, câte-o privire, o bărbie, un bust. „Asta e furie distrugătoare, Vlad! Parcă au mai murit odată oamenii ăștia”, îmi spune istoricul Adrian Cioflâncă, director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, venit împreună cu fotograful Marin Raica și cu mine de la București. Cu câteva zile înainte, imediat după ce-am citit știrea despre devastarea cimitirului evreiesc din Huși, îi scrisesem istoricului că sunt de-acolo și că vreau să aflu ce s-a întâmplat, dar nu știu nimic despre istoria evreilor din oraș și aș vrea niște ajutor. M-a sunat înapoi și mi-a zis că ar merge și el pentru a găsi locul în care armata română împușcase câteva zeci de evrei basarabeni în iulie 1941. Dacă e, putem merge împreună și la cimitir.  

Vestea distrugerii a peste 70 de monumente funerare din cimitirul evreiesc, undeva prin martie, făcuse deja turul televiziunilor de știri, fusese obiectul unui comunicat al președintelui Klaus Iohannis în care acesta își exprima îngrijorarea, și adusese printre vechile morminte polițiști și oficialități. Ajuns la Huși, deputatul Silviu Vexler, reprezentantul comunității evreiești în Parlamentul României, a sugerat prezența unei grupări legionare în orașul în care s-a născut liderul mișcării, Corneliu Zelea Codreanu, ceea ce a stârnit indignarea presei locale și a Episcopiei. Atenția asta bruscă a bulversat Hușul, un târg moldovenesc ascuns între dealuri, cu vreo 26.000 de locuitori și întâmplări puține. Într-o declarație lungă și încurcată, primarul Ioan Ciupilan a zis că nu se poate pronunța în privința cauzei: „că sunt date de un om, că-s date de vânt, că-s date de alunecare de teren. (...) Din punctul meu de vedere, nu cred că este vorba despre un act de vandalism sau antisemitism. Niciodată nu aș putea să cred asta, ținând cont că, de 60 de ani de zile, cimitirul acesta îl știu eu, ca hușean, și nu am auzit niciodată să se întâmple așa ceva”. 

Așa, pe ocolite, cu „poate” înainte, a apărut teoria vântului năprasnic care a devastat cimitirul. Cât ne plimbăm pe-aici ne amuzăm de vorbele primarului: monumentele sunt căzute și-ntr-o parte, și-n alta, semn că vântul a fost beat și a bătut din toate părțile deodată. Îl așteptăm pe actualul șef al comunității evreiești, Costache Clim, care s-a dus cu mașina după istoricul local Costin Clit, umblăm printre morminte, comentăm și facem fotografii. 

Privite dintre copacii cimitirului, dealurile par niște felii de pâine proaspăt tăiate. Pe spinarea unuia urcam aproape în fiecare zi de vară ca să-i duc bunicului mâncare și-o sticlă cu vin. Aveam 11-12 ani și-ajungeam repede în vârf, dar mă opream uneori și priveam în liniște orașul, silueta galbenă a macaralei din curtea fabricii PETAL și dealurile de dincolo de ea, până dincolo de Prut. Și din cimitirul ăsta - aflat aproape de cel ortodox, la vreo 100 de metri de drumul ce o face spre Fălciu - se vede macaraua. În copilărie auzisem de evrei de la bunica mea, îmi zicea că erau bogați și la școală avea colege evreice care veneau la ore frumos îmbrăcate, cu cozi împletite. Mai știam că, pe bulevardul Ștefan cel Mare, casele acelea cu uși și geamuri ce dădeau direct spre trotuar - acum neîngrijite - au fost locuite de evrei. O mai știam pe Karla, nepoata unuia dintre puținii evrei rămași în oraș: mi-a fost colegă de clasă din clasa I până într-a IV-a, dar o vedeam rar pentru că era într-un scaun cu rotile. Am auzit și de cimitirul evreiesc la un moment dat: știam că e plin de nuci, dar că are paznic, așa că nu m-am obosit să aflu mai multe.

Care a fost povestea evreilor din Huși? Se mai strecoară ceva din antisemitismul secolului trecut pe sub amorțeala prezentului? Știrea asta vine într-un context internațional tot mai apăsător: în Franța, numărul atacurilor împotriva evreilor a crescut anul trecut cu 74% , în timp ce în Germania s-au înregistrat cu 60% mai multe infracțiuni cu caracter antisemit. Europa pare însă departe, iar Hușul e, la propriu, un capăt de țară. Cât de tare trebuie să bată vântul acolo pentru a dărâma pietrele și a zgândări răni din trecut? 

În tentativa de a lămuri semnificațiile evenimentului de la Huși, am stat de vorbă cu oameni din minuscula comunitate evreiască din oraș și cu alți locuitori, între care un istoric și un preot ortodox. Am avut parte și de-o întâlnire surpriză cu primarul. După ce ne-am întors în București, am mers la arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) pentru a afla câte ceva despre relația dintre populația românească majoritară și evreii din Huși. Printre rândurile despre evenimentele recente am strecurat fragmente din dări de seamă despre starea de spirit din Huși din 1940 și 1941, în perioada pogromurilor de la Iași și București, când autoritățile române și legionarii au ucis în jur de 13.400 de evrei. 

Documentele astea aveau caracter secret, erau întocmite de către șefii posturilor de poliție pe baza unor chestionare și trimise lunar către Siguranță. Se refereau la starea de spirit a populației românești, respectiv a minorităților, situația comerțului și a agriculturii, „chestiuni muncitorești”, „acțiuni cu caracter subversiv-terorist”, acte de sabotaj și greve. Sunt documente scrise de reprezentanții unui stat aflat în plină dictatură și trebuie tratate ca atare.

La acea vreme, populația totală a Hușului era de 20.395 de persoane, dintre care 2.299 erau evrei. Astăzi, Clim spune că în Huși comunitatea mai are 46 de membri, între care 13 ne-evrei. 

Noiembrie 1940 

„Agricultura: Muncile agricole au decurs în mod normal. S-a terminat culesul porumbului și a început să se facă arăturile de toamnă la o scară mai întinsă ca luna precedentă. Aproape jumătate din arăturile făcute din toamna aceasta s-a semănat grâu de toamnă. 

Viticultura: Deși producția viticolă a fost compromisă, viticultorii, datorită prețurilor mari cu care se vinde vinul, realizează câștiguri bune. Viile au fost îngropate la timp. 

Comerțul: Comerțul cu amănuntul, care mai înainte era în întregime în mâinile jidanilor, în ultimul timp a început să-și facă loc și să fie exercitat și de creștini, care datorită sprijinului acordat de autorități și de populația creștină a început să facă progrese. 

Populația română: Starea de spirit a populației române este bună; nu manifestă alte nemulțumiri decât cele privitoare la rechiziții și într-o măsură mai slabă nemulțumiri privitoare la concentrări.

Populația minoritară: [Evreii] sunt foarte nemulțumiți și îngrijorați de situațiunea ce li s-a creat prin ultimele legiferări. Unele familii evreiești caută să se mute în centrele orășenești mai mari; în același timp, a început să se manifesteze un curent tot mai mare pentru emigrare în Rusia.” (întocmit de șeful poliției Huși, Ilario Coșciug)

***

Costache Clim, un bărbat mic și îndesat, e președintele Comunității Evreiești din Huși. El are cheia de la poarta cimitirului și pare că a obosit să tot descuie, să încuie și să răspundă la întrebări. Poliția l-a chestionat vreo săptămână, apoi au fost presa și politicienii, unde mai pui că peste câteva zile are să sosească și ambasadorul SUA, Hans Klemm. 

Nu știe ziua exactă când s-a întâmplat, pentru că cimitirul e departe de casa lui, iar lunile trecute n-a venit chiar în fiecare zi să verifice. A întrebat și el vecinii, iar unul dintre ei i-a zis „același lucru ca domnul primar: vântul”. El nu știe cine-a fost, n-a observat să se umfle spirite antisemite în Huși, „în afară de o prosteală a unora”. Are totuși bănuielile lui legate de implicarea autorităților locale. Un prim motiv: terenul din curtea cimitirului - o fâșie lungă de pământ arată până în dreptul monumentului din mijloc - e închiriat către o rudă de-a primarului Ciupilan. Apoi, i s-a părut suspectă și atitudinea edilului din timpul vizitei oficialităților de la București. „Știți ce afirmație a făcut primarul de față cu domnul deputat [Vexler - n.r.]? «Noi [primăria - n.r.] dacă intrăm aici administrăm noi cimitirul»”. Ar fi avut așadar interes să arate că nu e în stare comunitatea evreiască să aibă grijă de cimitir pentru a-l trece apoi în administrarea primăriei. 

„E curat față de anii trecuți”, observă profesorul de istorie Costin Clit, după ce termină de studiat grozăvia cu monumentele. Cu geanta neagră pe umăr plină de cărți groase despre istoria locală cu numele său pe copertă, cu geaca subțire și pantalonii la dungă, pare profesorul de provincie universal. Spune că anii trecuți, la Școala Altfel, a venit câteva ore cu elevii în cimitir pentru a face un pic de curățenie, pentru că locul se umple adesea de buruieni. „Când vii vara aici e dezastru. Erau numai oțetari înalți printre pietre. Mai degrabă îi lăsau așa, că [cei care au devastat - n.r.] nu s-ar fi băgat printre oțetari să dărâme”, spune Clit.

Starea proastă a cimitirului naște alte suspiciuni prin oraș. Dimineață, lângă o spălătorie auto, cineva îmi zisese că și din neglijența comunității s-a întâmplat ce s-a întâmplat: „Asta e jidovie, nu țigănie! Să vezi și cimitirul vechi în ce hal e. [Clim - n.r.] a luat bani să întrețină cimitirele și n-a făcut nimic. A tăiat nuci vechi, i-a vândut”. Altcineva intervenise în discuție: „Tot ei [evreii - n.r.] au ridicat orașul. Era vai de capul lui”. 

După ce terminăm de umblat printre blocurile de piatră căzute, cercetăm o spărtură în gardul de sârmă și masa de ceremonie din piatră, spartă și ea. „Deci este un cuibușor aici?”, îl întrebăm pe Clit. Profesorul e de părere că nu există așa ceva în Huși: „În perioada interbelică, deși Codreanu și-a făcut studiile aici, iar taică-su a fost director și profesor de limba germană, mișcarea legionară nu era așa puternică. În Huși era mai puternic LANC [Liga Apărării Național-Creștine, mișcare antisemită fondată în perioada interbelică - n.r.]. Legionarii erau mai puternici la Bârlad, unde aveau și ziar; În Huși nu aveau ziar. Astăzi în Huși nu există niciun curent legionar sau altceva”, mai spune el. 

De altfel, Clit a cunoscut un singur legionar hușean, Emanoil Balbuzan, un fost contabil care după 1990 umbla îmbrăcat în haine verzi prin oraș, dar care a murit în 2006. Totuși, în cimitirul ortodox din oraș, la mormântul lui Ion Zelea Codreanu, fratele liderului legionar, apar uneori flori și mesaje. „Personal, cred că ei, legionarii, există în Huși, dar le este teamă să iasă în față. Se tem de opinia generală”, declara pentru Evenimentul Zilei, în iulie 2006, Constantin Donose, bibliotecar.

Cu legionari sau fără, ura împotriva evreilor își poate găsi locul oriunde. „Una sunt legionarii organizați, alta anti-semitismul. În timpul regimului Antonescu, anti-semitismul exista și în rândul oamenilor obișnuiți”, spune Cioflâncă. 

Ianuarie 1941 

„Agricultura: Muncile agricole au sistat definitiv, încă de la începutul decadei a doua a lunii decembrie 1940, din cauza gerului aspru și a zăpezii ce a căzut din abundență. Câmpul este acoperit uniform de zăpadă, fapt pentru care însămânțările de toamnă nu vor suferi din cauza gerului. (...) Țăranii noștri așteaptă cu încredere să se liniștească evenimentele internaționale și sunt cu toții siguri de succesul deplin al Domnului General Ion Antonescu, Conducătorul Statului, pentru liniștirea spiritelor și redresarea ordinii interne. 

Populația română: Starea de spirit a populației române este bună, așteptându-se cu calm și încredere desfășurarea evenimentelor. 

Populația minoritară: [Evreii] au fost foarte îngrijorați de situația lor până la schimbarea regimului, (...) și sunt siguri că, deși drepturile lor vor fi mereu reduse, totuși ei sunt mulțumiți că aceasta se va petrece într-un cadru strict legal. Starea lor de spirit este bună, având toată încrederea în Domnul General Ion Antonescu, care va rezolva chestiunea lor într-un spirit uman și de dreptate.” (întocmit de șeful poliției Huși, Ion Popov) [Nota redacției: În 1941, casele de film, sălile de cinematograf, birourile de voiaj erau „românizate”, iar proprietățile evreilor erau confiscate la scară largă. Copiii evrei erau expulzați din școli, iar cei care dețineau funcții publice erau dați afară. Medicii evrei nu aveau voie să trateze alte etnii. De asemenea, evreilor le era interzis să folosească aparate de radio recepție, să conducă autovehicule ori să vândă tutun sau sare, produse aflate sub monopolul statului]. 

***

Într-o curte de peste drum, plină cu utilaje agricole claie peste grămadă, dăm de Vasile Bărbuță, un bărbat la vreo 60 de ani îmbrăcat în haine de muncă. „Dacă vedeam… Dar n-am văzut”, zice el când întrebăm de cimitir. Nu rămâne peste noapte aici, n-a mai trecut nici pe timp de zi de prin august anul trecut. Iar atunci toate pietrele, cel puțin cele noi, erau în picioare: „Că o fi de la furtuni, că o fi de la altceva… Nu cred că o venit el unul să împingă atâtea pietroaie”. Dar el nu s-a dus să vadă: a vândut deja societatea care funcționează aici, mai stă câteva luni și pleacă. 

Știe, în schimb, că acum doi ani, imediat ce-a început vacanța de vară, „o droaie de copii” de la blocurile din preajmă au intrat în cimitir, au distrus masa de ceremonie și băncuța de-alături, au smuls instalația electrică. „Nu am văzut, am auzit”. Spune că îi pare rău de starea cimitirului: „Masa aceea e făcută de Steimberg [fost lider al comunității - n.r.]. Mi-a fost profesor. Mă duceam prin cimitir, pe-acolo, cultivam aici. Mă duceam și mă uitam mereu la masa lui”. 

Mai are o bănuială în legătură cu cele întâmplate recent: „Viorica Dăncilă a fost cu schimbarea ambasadei [de la Tel Aviv la Ierusalim - n.r.]. Mă gândesc eu că niște idioți din opoziție să fi venit să fi făcut rău. Lumea noastră nu vedeți cum e, m-am convins eu pe ce lume trăim noi acuma. Eu zic că au fost tot din golanii ăștia pe care-i plătește unii să vină să facă rău”. 

„Răspunsul ăsta e, pe care l-ai auzit azi: «Nu știu, n-am auzit, n-am văzut». Oamenilor le e teamă de responsabilități”, explică profesorul Clit. Hușul nu e orașul vorbelor spuse pe față, tocmai pentru că orașul e mic, oamenii se știu între ei, așa că trebuie să rămână mereu loc de „bună ziua”.

Dăm o fugă și în cimitirul ortodox, unde Clit ține să ne arate mormintele ostașilor sovietici și biserica de lângă, care are „cea mai frumoasă pictură din oraș”. Pe aleea principală ne întâlnim cu părintele Miron Marcel, „poet, membru al Uniunii Scriitorilor”, după cum ni-l prezintă Clit. Ne întreabă ce facem, iar Cioflâncă îi zice că am venit să luăm aer de Huși. „Aerul de Huși se ia gospodărește, cu paharul, bre!”. Când află că vrem să vedem ce s-a întâmplat cu cimitirul evreiesc, spune că e păcat, „dar treaba asta nu-i numai la evrei”: în iarnă a fost devastat cimitirul ortodox din comuna Șuletea, tot în județul Vaslui. „Deci nu e numai la evrei. Numai că ei se plâng. Aici plânge tot neamul pentru un neam străin”. 

- Ce-i ăla neam?, întreabă Adrian Cioflâncă.
- Înseamnă toți românii care au apărut nu din copitele cailor tătarilor și nici din penele scriitorilor, zice preotul. 
- Dar evreii sunt din neamul românesc?
- Sunt din neamul dumneata. Eu sunt prieten cu toți evreii, să știi. Dar între a bea cafeaua cu tine și a ști cine ești e o diferență. Așa-i, dom’ istoric? Am plecat. Să fiți vii, să scrieți inspirați de duhul neamului! 

Februarie 1941 

„Agricultura: De la 1 februarie încoace timpul s-a menținut foarte bun și favorabil pentru însămânțările de toamnă. Zăpada căzută din abundență a acoperit uniform culturile de toamnă,, fără ca pământul să fi fost înghețat, protejându-le astfel de eventuale înghețuri.

Comerțul: Din cauza drumurilor înghețate, lipsei de vagoane, și restul privațiunilor privitoare la circulația populației, piața a fost extrem de slab aprovizionată și dacă se mai ține samă că și în luna ianuarie, negustorii, în marea lor majoritate evrei, de frică că legionarii o să le confiște mărfurile, nu s-au aprovizionat deloc, se poate ușor imagina ce lipsuri mari a trebuit să îndure orășenii în cursul lunii februarie a.c. și cât de mult s-a micșorat numărul tranzacțiunilor comerciale. După potolirea rebeliunii, negustorimea hușeană a răsuflat ușurată și a reluat firul activității ei normale.

Populația urbană majoritară este mulțumită că grație măsurilor luate la timp de Domnul General Antonescu, Țara a fost salvată de la impasul greu în care se afla, fără multă vărsare de sânge. 

Populația urbană minoritară: Evreii erau într-o situație disperată până la căderea regimului legionar, din cauza abuzurilor și a samavolniciilor comise contra lor de câțiva legionari. Prin instaurarea ordinii și a legalității, deși situațiunea lor de drept nu s-a schimbat, sunt totuși mulțumiți că chiar dacă drepturile lor se vor mai reduce, aceasta se va petrece într-un cadru legal, fără schingiuri și fără abuzuri. 

Mișcarea legionară: Cu ocazia rebeliunii din 21-23 ianuarie a.c. [o serie de confruntări desfășurate în toată țara între membrii Gărzii de Fier și gruparea condusă de Ion Antonescu, ce încheie parteneriatul început în septembrie 1940. În aceste zile are loc Pogromul de la București, ce a constat în crime săvârșite de legionari asupra evreilor și devastări ale locuințelor și magazinelor evreiești - n.r.], în sectorul nostru a fost liniște. (...) Legionarii vechi nu s-au liniștit și conducătorii lor continuă să se întâlnească câte doi, trei, pe stradă sau la domiciliul lor. Tineretul școlar continuă să se manifesteze legionărește, astfel: își spun camarazi, salută legionărește chiar pe stradă, iar câțiva elevi și eleve continuă să ia contact cu conducătorii mișcării legionare.” (întocmit de șeful poliției Huși, Ion Popov)

***

Mergem să vedem și cel mai vechi cimitir evreiesc, înființat în 1680. E aproape de centru, cum cobori dinspre Primărie spre sediul vechi al Liceului Agricol, dincolo de pod. Am trecut de sute de ori pe-aici, dar n-am știut niciodată de locul ăsta. E pe-o fâșie lungă de pământ, ascunsă după un gard metalic și o ghenă. Mergem câteva zeci de pași prin lucernă și dăm de cotețul unui câine care ne latră cocoțat pe pietre de mormânt albite. 

Restul monumentelor, înclinate într-o parte și-n alta printre copăcei și buruieni, sunt înnegrite de timp. În mijlocul lor e casa rabinului, o coșmelie cu acoperișul spart, gata să se prăbușească. „Uite, vezi istoria, cum n-avem grijă de ea”, spune Clit cu voce scăzută. Clim zice că nu găsește paznici, pentru că nu-s mulțumiți de bani. Plus că și aici s-a băgat primăria: au pus ghena la intrare fără să ceară permisiunea comunității și fără să plătească ceva. 

Ieșim din cimitir și mai rămânem puțin să dezbatem. Peste câteva minute, în mijlocul intersecției oprește mașina neagră de teren a primarului Ioan Ciupilan. Deschide geamul din dreapta, îi face semn profesorului Clit, iar el se duce, își pune mâinile pe portieră și stau de vorbă așa vreo cinci minute. „Parcă nici nu existăm”, constată Cioflâncă. Clim e de părere că primarul tocmai se interesează „cine-s domnii” și se enervează când vede că nici nu vine să discute: „Eu îl dau afară de-aici. Nu credeți că-l dau afară? E ghena primăriei. De ce? A stricat toată fața cimitirului”. Între timp, o bătrână intră la ghenă și aruncă într-unul dintre containere o cutie din care iese o panglică tricoloră. 

Merg la mașină și-l rog pe primar să stea puțin de vorbă și cu noi, dacă tot a oprit. Ciupilan lasă mașina în intersecție și coboară, ne salută pe rând. E un bărbat masiv, pare obosit și-are vocea răgușită. „Ce faceți, domnu' Clim?”. „Pe aici...”. 

„Cu vântul cum a fost?”, îl ia repede Cioflâncă. „E un lucru care se întâmplă în orașul meu”, începe primarul. „În momentul în care în curtea aia erau toate organele de anchetă ale statului, care trebuiau să se pronunțe în urma unor cercetări, mă pronunț eu că a fost o mână criminală? (...) Haideți să repetăm ce-am spus: «Poate să fie o cauză»”. Claxonează cineva, incomodat de mașina pe care trebuie s-o ocolească. Primarul se întoarce mirat: „Nu-ți convine?”.

Ciupilan ne arată din telefon poze cu sistemul de prindere al monumentelor, care - în opinia sa de om care a construit de toate la viața lui - nu e destul de trainic. Iar vântul a bătut tare și putea să le doboare. „Dar poate să fie și de la alunecări de teren, poate să fie și mână criminală, se poate să fi fost și doi bețivi sau șase copii, ceea ce se pare că a fost. Ancheta o face Inspectoratul Județean”, explică primarul. Îl deranjează însă că nu poate afla ziua exactă când s-a întâmplat. 

- Domnu’ Clim, chestia este că dumneavoastră sunteți administratorul acestui cimitir. Dați-mi, dom’le, ziua exactă, ajutați organele de control. Dumneavoastră nu mergeți zilnic acolo să vă uitați?
- Nu stau în fiecare seară în cimitir. Uneori trec la două-trei zile.
- O săptămână...
- Poate și o săptămână iarna.

Primarul spune că, dacă ar ști data exactă, autoritățile ar putea verifica cine a intrat în ziua respectivă pe drumul care duce spre cimitir. Cu aproximări e mult mai greu de restrâns cercul de suspecți. Din punctul său de vedere, cimitirul ar trebui să intre în administrarea primăriei, dar legile sunt contradictorii, așa că până atunci responsabilitatea e a comunității. „E un caz nefericit ce s-a întâmplat, dar vă pun o întrebare: dacă cădea peste un copil?”. Clim zice că în toate cimitirele se pot întâmpla asemenea lucruri, dar primarul i-o taie scurt: „La mine în cimitir nu se întâmplă”. Mai trece o mașină, iar primarul se uită încolo: „Băi, am parcat ca dracu'. Dar ăsta-i al meu, nu zice nimic”.  

La ghenă își fac de lucru doi tineri, par să scormonească după plastic sau fier vechi. Trece o mașină a jandarmeriei și încetinește când ajunge în dreptul cimitirului. Jandarmul îl salută apoi pe primar și-i zice că verifica să nu fi intrat cineva în cimitir.

„Interese pe terenuri nu sunt?”, întreabă Cioflâncă. „Nu știți? Că e rudă cu dumneavoastră”, se aprinde Clim, după o scurtă ezitare a primarului. Acesta spune că terenul nu-i lucrat acum de rudele lui: „Cât a fost administrator o rudă de-a mea, nu s-a întâmplat căderi de morminte. E închiriat dinainte de Revoluție. Face întâmplarea că-i rudă cu mine, eu sunt rudă cu tot Hușul. Bine, aici e o rudă mai apropiată”. 

Ciupilan spune că s-a jucat în cimitir de la șase ani și a avut relații bune cu evreii. „În orașul ăsta sunt de 60 de ani. Eu nu știu să fi fost războaie pe religii, etnice. Că ne mai certam de la vreo fată din cartierul cutare, asta-i altceva. Eu zic că am un oraș liniștit: n-am avut crime, n-am avut violuri. Este inadmisibil să se întâmple la mine în oraș așa ceva. N-am nimic cu nimeni, dar când vine o pată peste orașul meu trebuie să o acopăr. (...) Vreau să uit că noi ca națiune, ca animale superioare, putem să facem așa ceva. Cam asta vreau să zic. Nu e vorba că-s monumente evreiești sau ortodoxe, e vorba de respectul pentru ceilalți.” 

După ce pleacă primarul, Clit spune că discuția de la mașină a fost legată de-o postare de-a lui care-l deranjase, pentru că ironizase „vântul antisemit” de la Huși. „Domnul primar m-a luat pe mine. Eu am publicat o chestie pe Facebook și a luat-o o fată de la «Vremea Nouă» fără să mă întrebe și a dat-o în ziar. Eu nu știam că a luat-o măcar, aseară am aflat”. 

Martie 1941 

„Agricultura: De la 1 martie încoace, timpul s-a menținut rece și pământul de-abia în ultimele zile s-a dezghețat complet. Apele provenite din topirea zăpezii au inundat tot șesul Prutului, compromitând complet toate semănăturile de toamnă, parte din culturi, de pe văile mai principale, iar pe alocuri din cauza penitrațiunii apelor, dealurile Coțoi, Dobrina și o porțiune de cale ferată s-au deplasat și continuă să lunece spre văi. 

Populația urbană română este mulțumită că grație măsurilor luate de Conducătorul Statului, s-a intronat ordinea și liniștea în țară. Ea are toată încrederea în Conducătorul Statului și în toate acțiunile lui de ordin intern și extern, care a pus țara la adăpost de riscuri și conflicte armate. 

Populația urbană minoritară. Pe la începutul acestei luni, printre evrei circulă zvonul că li se vor restitui proprietățile rurale trecute în patrimoniul statului. 

Mișcarea legionară din circumscripția noastră nu cuprinde legionari extremiști, majoritatea fiind ponderați.” (întocmit de șeful poliției Huși, Ion Popov)

***

În mijlocul cimitirului evreiesc devastat e un monument înalt, o coloană retezată, cu steaua lui David gravată pe la jumătate. Pe placa de marmură de la bază, sub o inscripție în ebraică, stă scris: „Să nu uităm pe martirii noștri, victime ale barbariei fasciste. În memoria evreilor - cetățeni sovietici răpuși mișelește de uneltele hitleristo-antonesciene în anul 1941”. E vorba de câteva zeci de evrei basarabeni -  documentele vorbesc de cifre diferite, între 33 și 120 de persoane -, aduși în iulie 1941 de armata română peste Prut ca parte a acțiunii de „curățare a terenului” ordonată de Ion Antonescu și împușcați undeva la marginea orașului Huși și lăsați acolo. 

Documentele din cadrul anchetei de după război studiate de Cioflâncă nu consemnează locul (sau locurile) masacrului, ci dau doar câteva indicii: martori oculari care spun că au văzut „cadavre scormonite de câini” „într-un tranșeu pe izlazul comunal” sau procese verbale în care un medic și un comisar de poliție menționează că au găsit „oase din cinci schelete omenești în vârstă și copii și lucruri provenite de la femei, un pieptene femeiesc cu părul din cap, pantofi de damă, trei galoși, ceea ce rezultă că scheletele proveneau de la persoane civile, nu militare”. Singurele două persoane judecate pentru masacru au fost achitate în iunie 1949, pentru că deși „sunt prezumții că acele oseminte ar proveni de la evreii împușcați în iulie 1941, (...) în ce împrejurare au fost împușcați și de cine nu s-a putut stabili din cercetări”. 

Cioflâncă încearcă acum să găsească locul exact al masacrului cu ajutorul vreunor fragmente de amintire rămase în oraș.

Pe drumul spre Huși îl sunase pe fostul șef al comunității, Hera Steimberg, care are peste 90 de ani și locuiește acum în Craiova. Bătrânul spune că n-a văzut locul masacrului și știe doar că acum vreo 15 ani a venit o delegație de evrei basarabeni din Leova care, deși ploua foarte rău, a ținut să meargă la cimitir pentru a vedea monumentul, pentru că una dintre femei pierduse pe cineva în masacru. Membrii comunității evreiești din Huși nu prea au cum să știe ce s-a întâmplat atunci, îmi explică Cioflâncă: la începutul lui iulie 1941, sute de bărbați evrei fuseseră strânși în curtea Poliției și trimiși pe jos spre Bârlad, iar femeile și copiii erau prea îngroziți pentru a ieși pe stradă. Cei mai buni martori, crede el, ar fi țăranii care aveau case prin jur și care nu erau ideologizați. Sau măcar urmașii lor. 

A găsit pe Facebook o rudă de-a unui martor, Tănase Daciu, care văzuse cadavrele încă din iulie 1941. Femeia care a răspuns mesajelor istoricului nu știa de masacru, dar era dispusă să ajute. În documente se vorbește de platoul Dric, unde în timpul războiului a funcționat un aerodrom militar și pe care între timp s-a construit un cartier de locuințe, de un teren al Armatei, dar și de drumul spre comuna Pogănești, aflată aproape de malul Prutului. 

„Sunt bucăți dintr-un puzzle!”, spune entuziast Costin Clit. 

Aprilie 1941

„Agricultura: Muncile agricole au început de-abia în primele zile ale lunii aprilie a.c., și ele s-au desfășurat în mod normal în cursul acestei luni, iar semănatul porumbului va începe după sărbătorile Paștelui.

Comerțul: Față de luna precedentă, numărul tranzacțiilor comerciale este în creștere și aceasta se datorește faptului că au dispărut abuzurile din trecut, spiritele s-au mai liniștit și comerțul a căpătat mai multă stabilitate. 

Populația urbană minoritară: Conflictul în Balcani survenit prin intrarea Iugoslaviei în război era văzut cu ochi buni de populația evreiască, care spera ca creându-se un front comun între Iugoslavia, Anglia și Grecia, Germania va fi învinsă, influența acesteia din urmă va dispare în România și evreii își vor recăpăta proprietățile expropriate și drepturile din trecut. Odată cu capitularea armatei iugoslave, au dispărut și aceste iluzii.” (întocmit de șeful poliției Huși, Ion Popov)

***

În dimineața asta luminoasă de duminică, prin bucata de Huși de pe lângă casa noastră, nu văd nicăieri oameni: poate sunt la biserică, prin oraș sau poate mai lenevesc la televizor. Din curți se aud doar câini și păsări. Sunt casele pe care le știu din copilărie, doar că acum fie se topesc, fie capătă termopane și acoperișuri noi, au coșuri de baschet sau câte-un tricolor sub streșini. Bucata asta adormită de oraș trebuia să fie, conform unei hărți din 1941 realizate de autorități, cartierul evreiesc.

În capătul cartierului, lângă drumul care urcă dinspre Huși spre comuna Pădureni e casa în care locuiește Maria Ursu - născută Daciu -, fiica lui Tănase Daciu, cel care a văzut evreii uciși în 1941. La 91 de ani, Maria Ursu e o femeie măruntă, dar se ține vioaie. 

În timpul războiului, se suiau cu toții în carul cu boi - erau șase copii cu totul - și se duceau să muncească pământul, la lotul lor dinspre comuna Gura Văii. În unii ani, când venea Prutul și le îneca pământul, Tănase mai lua în arendă și prin alte locuri, înspre lacul Recea. „Mai luam pământ de munceam, că eram necăjiți și trebuia să avem ce mânca. Mi-aduc aminte că îmi spunea tata că acolo, cum te duci la Recea, unde este iarmarocul, era o săpătură. Acolo au fost evreii aduși din Basarabia. Știu că zicea alde tata că erau fete tinere, băieți tineri, oameni frumos îmbrăcați, și i-a adus și i-au împușcat acolo. (...) Că o fi acoperit cu ceva țărână nu știu, dar cică trăgeau câinii de dânșii, săracii. Ferească Dumnezeu! Nu i-au îngropat”. 

Tănase Daciu muncise pentru niște evrei din Huși, încărca marfă de la gară pentru magazinele lor. Maria nu știe să se fi avut vreodată rău cu ei. „Știu că ne aducea bomboane și eram bucuroși. Eram copii și pe-atunci nu erau treburile ca acum, și ne bucuram că ne aducea. (...) Îmi aduc aminte că lui frate-miu, Ilie, care era cu patru ani mai mare, i-au dat evreii un costum de haine. Și el tare era bucuros că era un costum de haine, pe timpul ăla nu era ușor. Și-i părea bine că i-a dat.” 

Iunie 1941 

„Agricultura: Printre muncile mai frecvente executate de agricultori în cursul acestei luni a fost prășitul porumbului și a năutului, care s-au executat în mod satisfăcător.

Frământări, îngrijorări și nemulțumiri: Scumpirea vieții este unul din capitolele cele mai principale și poate singurul care produce astăzi îngrijorări și nemulțumiri în rândurile populației. (...) Se resimte tot mai mult lipsa de vite de tăiat, care sunt înlocuite numai cu miei, însă nici aceștia nu se vând în cantitate suficientă, care să acopere necesitățile de hrană a populației și armatei, care, în ultimul timp, s-a aglomerat și mai mult în circumscripția noastră. 

Prezența trupelor germane: Trupele germane au fost primite cu foarte multă bunăvoință de populație și se poate spune chiar cu entuziasm.

Comerțul: Ritmul comerțului hușean din această lună este și mai în scădere față de luna trecută. (...) O cauză căreia se datorește ritmul scăzut al comerțului din orașul nostru este faptul că în majoritate negustorii din orașul nostru sunt evrei și față de timpurile critice prin care trecem nu se mai aprovizionează, fie din teama evenimentelor, fie că nu au de unde. 

Populația urbană minoritară. Evreii au fost astăzi strânși și în marea lor majoritate internați [reținuți în sinagogile din oraș - n.r.] conform dispozițiunilor ordinelor primite. A rămas un număr extrem de mic din cei considerați ca absolut indispensabili pentru bunul mers al comerțului și al diferitelor întreprinderi și în plus cei cu infirmități serioase. Faptul internării evreilor a făcut o profundă impresie în rândurile familiilor acestora care au rămas acasă și a întărit în același timp convingerea populației românești că în curând (chestie de zile) vom avea evenimente internaționale foarte importante, poate chiar război.” (întocmit de șeful poliției Huși, Ion Popov)

***

Într-o vreme erau șapte sinagogi în Huși. Pe lângă Sinagoga Mare, construită în 1794, fiecare breaslă de meseriași avea câte una: Blănarilor, Croitorilor, Klausul Mare, Bet Hamidras, Postelnicu. Singura sinagogă care mai există azi e cea a croitorilor, ridicată în 1880 și ascunsă acum între niște blocuri din centru. E o clădire sărăcăcioasă cu obloane albăstrii și pereți roz, mâncată pe-alocuri până la tencuială, dar cu camere de supraveghere pe la colțuri. Poarta e încuiată, așa că îl întrebăm pe-un bărbat ce intră în bloc dacă trece cineva pe-acolo: „Mai vin grupuri, în rest nu e nimeni”. 

Primii evrei s-au stabilit în Huși pe la 1600. Înainte de începutul celui de-al doilea război mondial, dețineau două treimi din comerțul, manufacturile și băncile din oraș, iar peste 80% dintre meseriași erau evrei, scria unul dintre membrii comunității, Paul Steimberg, pe site-ul de prezentare al Hușului. Populația evreiască din oraș s-a risipit după ce-a îndurat, pe rând, abuzurile și chiar crimele regimului legionar, ale celui antonescian, apoi confiscările și naționalizările din perioada comunistă. 

Până să se pună în mișcare mașinăriile grele cu care istoria trece peste oameni, părinții Eticăi Herșcovici (81 de ani) aveau o prăvălie în oraș. Era doar o fetiță când au venit legionarii, dar îl ține pe minte pe bărbatul acela cu cămașă verde și pistol care le luase în primire magazinul. Într-o zi, mama a trimis-o pe Etica să încerce să ia un fișic de bani de la tejghea, din banii munciți ai familiei: s-a gândit că dacă legionarul o prinde și o vede micuță și frumușică n-o să-i facă nimic. „Și m-a văzut. M-a luat de rochiță, m-a săltat și mi-a spus: «Hai, pleacă, asta nu mai e casa ta!» Vedeți că asta n-am uitat niciodată.”  

Cât tatăl era ținut împreună cu ceilalți bărbați evrei în sinagogi, familia a locuit într-un beci. Aveau de mâncare niște brânză mucegăită. „Și era un polițai, un om foarte cumsecade, care venea și ne aducea câte-o pâine sub manta. Îl cunoștea pe tata, și tata era în lagăr.”

După un an, când tatăl Eticăi s-a întors și și-au luat prăvălia înapoi, fostul legionar care-i dăduse afară din casă a venit la el să facă târguieli. „Și mama îi spune tatei: «Ia-l de spate și dă-l afară!». Tata a spus: «Așa au fost timpurile». Și a acceptat să-l lase să intre în magazin pe cel care l-a dat afară din casă și l-a amenințat cu pistolul. Astea-s amintirile.”

Atunci când au venit nemții, unul dintre ei trecea pe la prăvălie și-i aducea Eticăi ficăței de la popotă. Îi aducea aminte de fetița lui de-acasă, pe care-o chema Erika. „Și zicea că «dacă mâine îmi spune să vă împușc, vă împușc. Ăsta-i războiul»”. Când au venit rușii, în 1944, bombardamentele s-au întețit, iar străzile din centru au ars și s-au umplut de cadavre, pășeau printre nemți morți. Tancurile rusești călcau peste ei.  

Ne povestește toate astea din ușa apartamentului său, într-o scară întunecată de bloc, aproape de primărie. Își cere scuze că nu ne poate primi în casă, dar nu știa că venim și nu e pregătită de oaspeți. Lângă ea e fiica ei, Sorina (58 de ani), care are o problemă cu picioarele și merge greu. 

Au aflat ce s-a întâmplat la cimitir din presă: președintele organizației, Costache Clim, a trecut pe la ele pentru plata cotizației, dar n-a suflat un cuvânt despre monumente, deși el sigur știa pe-atunci, cred femeile. „N-am fost om o zi întreagă după ce am văzut ce s-a întâmplat la cimitir. Nu-i lasă acolo nici morți”, spune Sorina. „Că vii au avut o viață...”, o completează mama ei. Mormintele părinților și socrilor Eticăi sunt la pământ: „Al mamei e căzut cu fața în jos, dar eu l-am recunoscut imediat. Al tatălui e cu fața în sus.” 

Le întrebăm dacă au simțit că orașul e străbătut de vreun sentiment antisemit. „Așa fățiș nu, nu mi s-a întâmplat. De ce să mint? Fiecare în sufletul lui, în casa lui, poate comentează. Dar mie personal, nu. Drumul meu era de la serviciu acasă și înapoi, am lucrat la stomatologie. Am fost un om politicos, mi-am respectat vecinii, ne-am înțeles chiar bine”, spune Etica. Sorina, în schimb, spune că există antisemitism în Huși, dar că sunt răbufniri mai degrabă, „nu poți să spui că e ceva organizat și că s-a întâmplat ceva”. Își amintește de directoarea spitalului la care lucrează, care a vorbit despre „jidani” în fața ei, într-o ședință. A venit apoi la ea și și-a cerut scuze. Pe internet, poziționările sunt însă mult mai dure. După ce-a comentat - sub numele ei scris în ebraică - la un articol dintr-un ziar local despre activitatea spitalului din oraș, cineva i-a scris despre nevoia exterminării „rasei de jidani”.  

Iulie 1941 

„Frământări, îngrijorări și nemulțumiri: Scumpirea vieții și lipsurile ce se resimt pe piața de alimente, încă de multă vreme, acum s-au accentuat și mai mult, însă acest fapt nu a provocat și nu provoacă niciun comentariu de nemulțumire din partea cuiva. (...) Măsurile luate de Guvern sunt primite și privite cu toată încrederea de către populația românească, care vede în toate aceste măsuri grija și străduința conducătorilor de a face pe fiecare român să se bucure de o viață mai bună. (...) 

Populația evreiască însă consideră că toate măsurile ce se iau în contra lor sunt dictate numai de către conducătorii germani și toți evreii trăiesc clipe de groază, deoarece viitorul ce le stă în față nu le surâde deloc, ci tocmai din contra, își dau seama că problema evreiască va fi rezolvată acum definitiv și radical și desigur nu în favoarea lor.” (întocmit de șeful poliției Huși, Gh. Gheonaș)

***

Despre masacrul evreilor basarabeni Etica Herșcovici nu știe prea multe. Cei care știu „sunt toți sub pietre”. Ne sfătuiește totuși să-l sunăm pe Avram Aronovici, care are 90 de ani și locuiește acum în Israel, la Netanya, un oraș aflat la 30 de kilometri de Tel Aviv. S-a mutat acolo acum 22 de ani, după ce locuise toată viața în Huși. Din anii 1955 până în 1971 a lucrat la legume-fructe, apoi a fost contabil-șef la primărie până imediat după Revoluție. Orașul, așa cum l-a trăit el, era o oază de prosperitate: „Plecau mii de vagoane din Huși, că era orașul cât malul Prutului acolo, domnule. Plecau și cu mașini frigorifice în afara țării”. Ultima dată a fost la Huși acum trei ani: e bolnav cu inima, iar fiica lui e medic și nu-l mai lasă să plece la drum lung. Vrea totuși să mai vină. 

Ne spune lucruri știute: execuțiile s-au întâmplat undeva pe drumul dintre Huși și Pogănești și că s-a ridicat un monument în memoria victimelor. „E o chestie veche, de 80 de ani, domnul meu. N-o să găsiți nimic, n-o să aflați nimic, că n-aveți de la cine”.  

Vorbim despre ce s-a întâmplat cu cimitirul. A urmărit toate știrile pe subiectul ăsta - are trei televizoare în casă, dintre care două sunt permanent pe posturi românești - și s-a cutremurat. A văzut că monumentul tatălui său e la pământ, în timp ce al mamei e încă în picioare. „Probabil că se vor și găsi și vinovații, că nu-i Londra acolo, e un oraș mic”. Prezentul din România - așa cum se vede de la cele două televizoare „românești” ale lui Aronovici - e plin de crime, jafuri, violuri, accidente auto. „Nu știu ce se întâmplă acolo, dar e ceva rușinos”. Nici Hușul nu face excepție: „Acolo nici străzi nu mai avem la Huși, toate s-au terminat.” 

Îl întreb în ce măsură a simțit antisemitismul la Huși: „Domnul meu, dacă aș spune că nu, aș minți”. Aronovici a intrat la școală în 1937. La o săptămână după ce-a intrat în clasa a V-a, învățătorul a intrat în clasă și a întrebat: „Măi, care sunteți voi evrei în clasă aici? Ridicați-vă în picioare!”. Erau 6-7 copii, între care și el. Învățătorul s-a uitat la ei și le-a zis: „Mergeți acasă și noi o să vă anunțăm când o să veniți la școală”. Nu s-au întors prea curând. 

După ce vorbim despre masacru, monumente distruse și antisemitism, ne dă un pont: „De la Huși puteți căpăta, cu 5 lei, niște vin ottonel, de la sora mea. Au un vin extraordinar. Cine-o să bea la București o să ia adresa să se ducă la Huși.” Neapărat să bem vin și să mâncăm niște pastramă de la Huși, trebuie să-i promitem c-o să facem asta înainte să plecăm. 

August 1941

„Populația românească manifestă o stare de spirit bună, nemanifestând nicio atitudine care să îngrijoreze autoritățile statului. 

Toți evreii din oraș, între 15 și 60 de ani, au fost fie evacuați din oraș, fie internați într-un lagăr din oraș, unde sunt ținuți sub pază polițienească. 

Starea economică: a început treieratul grâului și al celorlalte păioase, care se execută într-un ritm accelerat. Se resimte încă foarte mult lipsa mâinii de lucru. Totuși, grație timpului care s-a menținut favorabil, aceste lucrări au decurs și decurg aproape normal. 

Comerțul: Ritmul comerțului este și mai scăzut față de luna trecută, deoarece în afară de Federala „Luceafărul”, care nu poate să îndestuleze nevoile populației, restul comerțului este exclusiv în mâinile evreilor, care fiind internați sau evacuați în diferite lagăre, nu au posibilitatea să se ocupe îndeaproape de comerțul lor. 

Situația alimentară: Pâinea care se fabrică în oraș este insuficientă și se înregistrează aglomerări de populație la brutăriile care funcționează. Din această cauză, se observă nemulțumiri printre populație, care este nevoită să stea ore întregi până îi vine rândul să cumpere pâine.

Diverse: În cursul lunii august orașul nostru nu a fost vizitat de nicio personalitate importantă. Au trecut însă prin oraș mai mulți generali români și germani. De asemenea, nu s-a înregistrat niciun incendiu, accident sau crimă. S-a înregistrat o sinucidere a unei femei demente.
Nereguli săvărșite de autoritățile de stat: În această privință nu avem nimic de semnalat în cursul lunii august a.c.” (întocmit de șeful poliției, F. Irinescu)

„Notă din 31 august 1941: Evreii din lagărul Huși [închiși în cele două sinagogi - n.r.] care până în prezent erau în paza Poliției Huși pe data de 24 august a.c. au fost predați sub paza Garnizoanei pentru a-i întrebuința în folos obștesc, iar cei rămași liberi sunt sub supravegherea noastră.”

***

La ieșirea din Huși spre Iași, drumul urcă încet. După ultimele case și fabrici din oraș, pe unde încep viile, se desprinde un drum mai îngust care-o face la dreapta, către malul Prutului. Ne oprim după ce mergem vreo 200 de metri, după locul îngrădit în care se ține iarmarocul, astăzi pustiu. Nu plouă, dar bate un vânt cumplit ce ne îndeasă frigul în oase. 

În stânga drumului e un desiș de copaci tineri, iar de-acolo se vede o mică stână, fundul unui lac acoperit acum de stufăriș, apoi un orizont disciplinat cu rânduri de vie. De undeva se ridică un fum albăstrui din vreascuri. Din poveștile oamenilor și din documentele anchetei începute mai târziu de autoritățile comuniste reiese că acum 80 de ani, pe bucata asta de pământ, câteva zeci de evrei basarabeni au fost aliniați și împușcați de armata română. Umblăm încet, ca într-un cimitir fără pietre. 

Septembrie 1941 

„Evreii între 15 și 60 de ani care au fost internați, afară de cei internați cu ordine speciale s-au întors în orașul nostru, iar cei între vârsta de 20 și 60 de ani sunt internați în două sinagogi din oraș, sunt ținuți sub pază militară și întrebuințați la muncă în folos obștesc, la diferite munci, de către Cercul de Recrutare Fălciu.

Agricultura: În cursul acestei luni s-a terminat treieratul păioaselor, care au dat o recoltă suficient de bună. 

Situația alimentară: Pâinea care se fabrică la cele câteva brutării din oraș este de calitate bună. Însă din cauză că se fabrică în cantitate insuficientă, se produc aglomerări în fața brutăriilor, fapt pentru care s-au luat măsuri ca evreii să se aprovizioneze după ora 8 dimineața.” (întocmit de șeful Poliției, I. Stroian)

***

La începutul lui mai 2019 a venit rezultatul anchetei Inspectoratului de Poliție Județean Vaslui: cimitirul evreiesc din Huși a fost devastat de trei adolescenți de 15 și 16 ani de la Liceul Dimitrie Cantemir din Huși; de asemenea, o parte dintre pietrele funerare au fost afectate de tăierea unor arbori. Alina Darie, jurnalistă la Vremea Nouă, o publicație din Vaslui deținută de omul de afaceri Lucian Timofticiuc, a urmărit cazul. Reporterul scrie că, în timpul audierilor, adolescenții - „recunoscuți în școală ca fiind răzvrătiți și fără o educație prea bună” - și-ar fi recunoscut faptele, le-ar fi descris cu lux de amănunte în fața polițiștilor și ar fi spus că au vrut doar să exerseze „scheme de karate”. Publicația înlătură și dubiile exprimate de președintele Federației Comunităților Evreiești din România, Aurel Vainer, în legătură cu identitatea autorilor, „căci anchetatorii susțin că nu există dubii”. Pentru a-i identifica, polițiștii au analizat imaginile surprinse de camerele de supraveghere din zonă. În ceea ce privește pagubele produse, prefectura le va inventaria și va reface monumentele și mormintele afectate. Cei trei sunt acum cercetaţi pentru profanarea de cadavre sau morminte şi distrugere, mai anunță autoritățile. Potrivit Noului Cod Penal, profanarea de morminte se pedepsește cu închisoare de la trei luni la doi ani sau cu amendă. 

Tot Vremea Nouă a scris atunci că așteaptă scuze din partea deputatului Silviu Vexler, care insinuase că la Huși ar mai exista afinități legionare: „Astăzi, când cei trei plozi speriați, care, mai mult ca sigur, habar nu au avut nici cine este Corneliu Zelea Codreanu, nici Silviu Vexler și, din păcate, nici ce reprezintă Holocaustul, sunt la un pas de închisoare, cum rămâne cu acel invocat «cuib al legionarilor»?! Când să îl așteptăm pe domnul Vexler la Huși, cu scuzele de rigoare?! Probabil, niciodată.”

La două săptămâni după anunțarea rezultatelor anchetei, liceul la care studiau cei trei a găzduit un concurs școlar județean cu tema „Memoria Holocaustului”. Câștigătoarea concursului este Daria Crețu, o elevă din Bârlad care a prezentat o lucrare despre lagărul de concentrare și exterminare de la Auschwitz-Birkenau, în care au ajuns și evrei români.  

Octombrie 1941 

„Nu s-a observat nicio nemulțumire care să îngrijoreze, decât într-o slabă măsură acelea privitoare la ridicarea standardului de viață. 

Evreii între 20 și 60 de ani sunt puși la dispoziția Cercului de Recrutare care îi întrebuințează la munca de folos obștesc și dintre aceștia un număr de 260 sunt trimiși de câteva zile în județul Brăila la construcție de cale ferată. Evreii mai mici de 20 de ani se prezintă în fiecare zi la poliție, unde li se controlează prezența în oraș. Starea de spirit a evreilor nu îngrijorează autoritățile statului, moralul lor fiind scăzut și se abțin de la orice comentariu.

Agricultura: În cursul acestei luni culesul porumbului s-a terminat și producția a fost foarte bună.

Situația alimentară: În ultimul timp pâinea se fabrică în cantitate suficientă și de bună calitate. Aglomerările ce se observau în trecut la cumpărarea pâinii în prezent nu mai sunt. Aceasta datorându-se și faptului că evreii se aprovizionează după orele 8 dimineața.” (întocmit de șeful poliției, I. Bales)

***

Pe drumul spre București, îl întreb pe Cioflâncă dacă el crede că oamenii ar mai fi în stare și-acum de orori ca cele ale secolului trecut. Spune mai întâi că, pentru a avea un răspuns, e destul să ne uităm la întâmplările în traficul din București, cu oameni ce sar la gâtul altora din nimic. Într-o ecuație în care adăugăm și lipsuri, frică, dorință de supraviețuire - care apar repede în cazul unui război -, ne putem închipui că se poate întâmpla orice și în civilizatul secol XXI. 

Revine apoi la imaginea masacrului și la reacțiile celor care treceau pe lângă locul acela: treceau pe lângă o groapă cu oameni pe care-i mâncau câinii. „Unii zic: «Așa erau timpurile, noi ce să facem?». Asta e o normalizare a catastrofei”, explică istoricul. Evreii erau plasați în afara sistemului de protecție al individului, așa cum îl definește Edmund Burke, om de stat anglo-irlandez, sistem format din instituții precum armata, jandarmeria, preotul sau primarul. În condițiile astea, unii majoritari - cei foarte ideologizați - îi dezumanizau pe evrei, spune Cioflâncă. Cei mai mulți, în schimb, ajungeau să-i privească doar ca pe o altă categorie umană. Așa erau timpurile, ce să facem, noi n-am văzut, n-am auzit nimic.

Nu știu dacă ce s-a petrecut în martie 2019 la Huși are o semnificație mai mare, dacă se înscrie în tendințele îngrijorătoare de creștere a antisemitismului în Europa. Nu știu dacă au fost într-adevăr niște puști teribiliști care voiau să exerseze lovituri de karate sau dacă cei care au dărâmat pietrele și-au propus să demoleze rămășițele unei etnii. Mai important e să existe ochi care să vadă și urechi care să audă asemenea întâmplări, fiindcă timpurile sunt așa cum le face fiecare generație.

Documentele citate în articol, despre starea de spirit a orașului Huși, provin din arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS). Îi mulțumesc pentru ajutor istoricului Adrian Cioflâncă, membru în Colegiul CNSAS și director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România.