Câteodată ne simțim vinovați. Cel mai des se întâmplă ca această vină să se nască din modul în care am internalizat valorile societății noastre, față de care acum arătăm o aderență mai mult sau mai puțin voluntară. Vina este modul în care sinele înregistrează că una din aceste valori a fost încălcată și ne avertizează: ai grijă, dacă încalci prea multe din ele vei ajunge un paria. Ea este capacitatea pe care o avem de a ne pune, într-un tribunal interior, în legătură cu o transgresiune. E firesc s-o avem fiindcă comunitățile pedepsesc transgresorii și oamenii urăsc să fie pedepsiți, pentru că să fii pedepsit înseamnă să fii singur.
Mai rar, se întâmplă să ne fie rușine nu de ceea ce noi înșine am făcut altora, ci de faptul că cineva care ne seamănă a făcut ceva care ne stârnește rușine în genere. Atunci ne e rușine de faptul că suntem cine suntem. Aici – crede Andrei Cornea – se întâmplă ceva foarte interesant: în primul caz, când mi-e rușine, îmi ridic privirea spre un standard moral care s-a stabilit de comun acord și la care mi se impune să ader (este rușinos să furi de la vecinul tău, de pildă). În al doilea caz, îmi ridic privirea spre ceea ce-mi imaginez că ar trebui să fie umanitatea, care lucru nu există însă nicăieri ca regulă comunitară stabilă, ci doar ca ideal.
Mai exact: există reguli pe care le respect pentru că lumea le respectă și există reguli pe care le respect pentru că – chiar dacă le-ar respecta foarte puțini – ele reclamă respectul prin însăși perfecțiunea lor morală, care însă nu se mai reclamă la rându-i de la nimic, pentru că dincolo de ele nu există o comunitate superioară care să le ateste valoarea. Asta și vrem să spunem când le zicem „idealuri”: sunt niște scopuri care se instanțiază prin ele însele.
În mod tradițional, comunitatea care ne atesta idealurile era comunitatea divinilor, cu parafa ei providențială. Panteonul, empireul, masa lui Dumnezeu și toți cei care se strângeau în încăpătoarea și totuși selecta casă a demiurgului. Cornea nu vrea să accepte această soluție și refuză să plaseze punctul fix al moralei umane în statornicia inflexibilă a unei providențe eterne, a cărei existență s-ar vărsa ca o consfințire în toate actele noastre, întărindu-le când par drepte cu o dreptate mai mare decât a lor și dezvinovățindu-le cu aceeași dreptate superioară atunci când sunt în pericol să pară injuste. I se pare pe de o parte că recursul la o asemenea instanță e prea simplu și, pe de alta, că nu e justificat, fiindcă e mitologie inventată, ca orice religie. Nu e credincios, slavă domnului.
Primele reguli le numește reguli-corectitudine (e bine să faci cum se face), celelalte sunt numite reguli-rectitudine (acesta este standardul spre care trebuie să tindă tot ce faci, în ciuda faptului că n-o să ajungi niciodată acolo). Când le încălcăm pe primele, devenim noi înșine excepția de la regulă – căci am încălcat ceea ce majoritatea oamenilor nu încalcă. Pe cele din urmă, însă, aproape că n-avem de ales decât să le încălcăm – fiindcă ele exprimă idealurile cele mai înalte („spune mereu adevărul”, „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”) și nu pot fi cu adevărat respectate ad litteram – căci cine spune mereu adevărul? Cine-și iubește până și dușmanii? Ce se întâmplă aici este că sunt genul de reguli față de care întreaga comunitate este o excepție și care stârnesc în noi, cum ar veni, o permanentă vină.
Și totuși, deși ne arată în fiecare zi că nu le putem atinge, le păstrăm ca idealuri. De ce? De ce adică noi, ființe relative și tranzitorii, alegem să ne plasăm sub absolutul intranzitiv? Ce rost are? Asta e întrebarea la care încearcă Cornea să răspundă. E o întrebare mare, ce-i drept – este întrebarea în care se îngroapă Critica rațiunii pure, care spune un lucru similar: că păstrăm în noi înșine, ca orizont, ceea ce nu poate fi atins ca scop și nici realizat ca practică.
Ca și Kant, Cornea pare să creadă că ce ne definește în umanitatea noastră ireductibilă este tocmai această disponibilitate de ne plasa pe noi înșine în umbra precară a aspirației noastre spre desăvârșire. Păstrăm – sugerează – regula-rectitudine tocmai pentru că ne aruncă în stare de excepție. În și pentru sine, ea este inutilă practic tocmai pentru că nu poate fi atinsă, iar în viața de zi cu zi trebuie să combinăm această simplă tindere spre ideal cu reguli-corectitudine care o ajustează pe prima în posibilitățile practicului. Prima e doar un „deziderativ”.
Altfel spus: nu putem să trăim cum ne imaginăm c-ar trăi îngerii, dacă ar exista, dar ne putem imagina totuși această viață și asta dă regulilor-noastre-corectitudine un orizont pe care, dacă l-ar atinge, ar fi mai depline. Această deplinătate este ideală și Cornea înțelege foarte bine că cei care o transformă în obligație sunt fanaticii și că consecința acestei transformări poate să fie criminală. Anume, Cornea înțelege că poți să vrei să impui regula-rectitudine ca imperativ și să distrugi totul în calea ta și avertizează că singura soluție de a nu cădea în acest tip de fanatism este să faci un soi de bricolaj moral între idealuri și practicile curente.
Dar crede și că acest dualism moral (a trăi cu o parte din inimă în cerul metaforic al categoriilor morale, dar cu picioarele pe pământ) este definitoriu pentru om și că n-avem de ales decât să ascultăm câteodată de un tip de reguli, alteori de celălalt tip, fără să cădem în relativul celor comunitare, nici în absolutismul fanatic al celor absolute.
Nu spune ceva ieșit din comun aici, dar prima jumătate a cărții – unde discerne cu aplomb între aceste problematici e reușită, deși se vede și acolo ceva din incapacitatea filozofului român de a putea să urmărească o problematică în consecvența ei pe mai mult de zece pagini. Metoda eseistului român este capitolul scurt, cu expunerea intuitivă a problemelor, în defavoarea ordinii și a clarității. De vină pentru asta e poate gazetăria postdecembristă pe care au practicat-o mulți și care i-a obligat la octava scurtă și aforism. Nu prea au alonjă. Unii aleargă bine, dar pe distanțe scurte. Spre finalul primei părți încearcă să lege inevitabilitatea prezumată a acestui dualism moral de faptul că oamenii sunt capabili de inovație, adică de a recunoaște, dincolo de obișnuințele lor, o prescripție nouă, care li se pare că respectă mai bine o lege încă nerecunoscută de majoritate, dar mai bogată decât a majorității. În mod ciudat, pentru Cornea, cel care poate să se împace și cu înțelegerea legii celei noi, și cu practica legii-corectitudine celei vechi, este un om mai etic decât cel care ar vrea să le schimbe dintr-odată pe una cu alta. Asta e o concluzie stranie, dar interesantă, pentru că explică cumva de ce în unele cazuri indecizia e mai etică decât decizia. Dar duce totuși la un soi de împăciuitorism care ar face posibil, de pildă, să vezi că sclavia e nedemnă și totuși să te împaci cu gândul că e practică (pentru că toată lumea cumpără sclavi). Asta poate fi o soluție pentru cine n-are de ales decât să împace dezideratul etic cu murdăria lumii, dar nu-l încălzește cu nimic pe sclav și rămâne o întrebare deschisă dacă nu cumva nu sunt situații unde e mai util actul fanatic al trecerii cu totul de partea idealului.
Apoi începe să vorbească despre libertate și pe mine m-a pierdut. Cartea spune la un moment dat prea multe lucruri ca să mai rămână relevantă pentru subiectul ei – vorbește și despre univers, și despre fizică, și despre politică, și despre genetică. Totul e aici: decăderea culturii, Trump, Facebook, corectitudinea politică și cenzura, tiraniile, antivacciniștii – de unde se înțelege că influența presei nu se vede doar la nivelul stilului. Nu mi-a fost clar care e legătura dintre acestea și prima temă, decât că a încercat să dovedească că oamenii sunt excepționali prin conștiință și că în cele din urmă chiar și știința, cu puseurile ei deterministe, păstrează în nucleul ei o temelie antropică. Nu ne explică exact de ce era nevoie de acest adaos și nici nu pare c-ar avea rezolvare pentru întrebările pe care le deschide în prima parte, decât pentru a spune că: așa se întâmplă, cititorule, nu prea avem ce face, trăim în această permanentă indecizie morală și tocmai atunci suntem mai morali, nu când ne angajăm convinși de o parte sau alta. Dar știți ce: suntem liberi și singurii care pot cunoaște universul ca ființe cunoscătoare. Nu-i așa că suntem excepționali și că orice filozofie care ne răpește liberul arbitru ne împuținează universul moral? Nu-i așa că chiar și cei dintre noi care cred c-au dovedit că suntem simple produse ale materiei inerte păstrează undeva, în subiacent, conștiința excepționalității noastre? Da, așa e etc. Omul este măsura tuturor lucrurilor. Și cum începuse prin a fi dubitativ, sfârșește prin a cădea într-un umanism general, în care omul este plasat iar în centrul lumii de cunoscut, ca singurul care poate s-o ordoneze prin cunoaștere.
Ar putea foarte bine să fie așa și eu aș putea foarte bine să fiu de-acord, dar de fiecare dată când citesc cărți care sfârșesc în astfel de generalități pioase, știu că autorii lor ori n-au vrut, ori n-au putut să depună efortul să răscumpere această generalitate și s-o transforme în ceva mai puțin stereotip prin specificitate. E drept că, cu cât lucrurile sunt mai plictisitoare, cu atât e mai greu să le aperi.
În altă ordine de idei, însă, iată ce-mi place la prima parte: mi se pare că un instinct pentru relativizare ar putea să fie un semn mai limpede al competenței etice decât cel pentru absolutizare. Pentru că relativistul introduce gradații acolo unde absolutistul tinde să vadă totalități. Noi nu ne înțelegem aproapele mai bine doar pentru că ne-am plasat și pe noi, și pe el, sub semnul aceleiași perfecțiuni la care aspirăm, ci dimpotrivă, pentru că am luat distanță de aspirația noastră spre perfecțiune și [izolând-o metodic] ne-am făcut răbdare pentru a lui. Deschide parcă mai bine posibilitatea bunătății noastre faptul că ne suspendăm pe noi înșine temporar cu tot cu idealurile noastre spre a-i face loc, tot temporar, unui străin care, în lipsa acestei suspendări de sine, n-ar putea să intre pe porțile înguste ale inimii noastre. E un semn mai limpede de eleganță morală să spui: nu pot să trăiesc ca tine și nici n-am de gând s-o fac, dar am de gând să te cred și pe tine în stare să fii pătruns de adevărurile tale cele mai înalte așa cum sunt pătruns eu de ale mele și ca atare trebuie să găsim un compromis.
Din faptul că merge mai departe, vrând să arate unicitatea prin conștiință și poziție a omului în univers, deduc că pe Cornea nu-l mulțumește acest compromis și vrea totuși ceva mai mult. Poate de-asta ține morțiș să plaseze excepționalitatea umanului în faptul că oamenii se pun singuri sub jugul acestor reguli spre care tind și pe care nu le ating niciodată. Pentru subsemnatul, e puțin cam prea kantian. Idealurile astea sunt ca niște becuri într-o cameră fără uși. Știu că s-ar lumina bine dacă le-aș putea aprinde, dar n-o să ajung să le aprind niciodată, fiindcă nu pot să intru. Mă duc însă în fiecare seară la culcare tare mândru că, dacă camera ar avea uși, aș putea să o scald în lumină. Ne mutăm astfel capacitatea de autoamăgire în posibilitatea îndepărtată de a face ceva ce de fapt numai eroii și sfinții pot face. Și ce bine c-am putea să fim și noi ca ei, dacă am putea să fim ca ei.
