Nobelul pentru literatură câștigat de Han Kang joia trecută a fost o surpriză pentru toată lumea. Casele de pariuri o plasau pe autoarea din Coreea de Sud pe la mijlocul unei liste de 81 de autori, cu o cotă de 33/1 – o poziție mai bună decât a lui J.K. Rowling, aflată pe ultimul loc cu 66/1 („the insult slot”, cum zicea un articol de pe Literary Hub), dar mai puțin încurajatoare decât cele ocupate de Can Xue (10/1), Gerald Murnane (12/1), Haruki Murakami (14/1), César Aira (16/1), Ersi Sotiropoulos (16/1), Margaret Atwood (16/1), Thomas Pynchon (16/1), Anne Carson, Bushra al-Maqtari, Carl Frode Tiller, Norbert Gstrein (toți cu 20/1), și mulți alții (inclusiv Mircea Cărtărescu, cu 25/1, la fel ca Ali Ahmad Said Esber și Don DeLillo).
Pe de altă parte, Han era mai cunoscută decât multe nume de pe lista aia de nobelizabili (ca să nu mai vorbesc de lista recentă de nobelizați – de Abdulrazak Gurnah, care a luat premiul în 2021, auziseră puțini din afara Marii Britanii, unde a emigrat în 1968, la 20 de ani). Romanul Vegetariana, publicat în Coreea în 2007 cu un succes inițial modest, devenise un fenomen global după ce fusese tradus în engleză și luase în 2016 Premiul Man Booker International. Până și în România, care nu are un volum fantastic de divers de traduceri, Han este prezentă cu trei titluri, introduse de Laura Albulescu în colecția Musai a Editurii Art (transpuse din coreeană de Iolanda Prodan, și nu din engleză – de altfel, varianta engleză la Vegetariana a fost criticată pentru diverse inexactități).
Dar surpriza rămâne. La 54 de ani, Han Kang (născută în 1970) este încă prea tânără pentru standardele Nobelului; Olga Tokarczuk, care avea doar 57 în 2019 când a luat premiul, fusese o excepție. Dar după rebrandingul Nobelului pentru literatură după scandalul din 2018, când un juriu reformat a anunțat o nouă filozofie, lucrurile au stat mai puțin previzibil decât până atunci. Dincolo de faptul că premiile din ultimii șapte ani au păstrat un gender balance perfect, alternând autorii cu autoarele, ele au mers de regulă către autori care nu făceau parte din lista A de staruri, autori mai degrabă de nișă, cu un potențial comercial redus: Handke, Ernaux, Fosse nu sunt în niciun caz scriitori de tipul Vargas Llosa. Pe de altă parte, deși juriul își anunțase intenția de a premia autori cât mai diverși geografic și cultural, Nobelurile recente fuseseră cam toate vestocentrice (până și Gurnah, deși de origine tanzaniană, a trăit cea mai mare parte a vieții în Marea Britanie și scrie în engleză). Așa că anul ăsta era probabil ca premiul să fie acordat 1) unei scriitoare 2) din Asia sau Africa. N-a ajuns în China la Can Xue, a ajuns în Coreea de Sud la Han Kang.
În continuare, pe scurt, despre cele trei cărți traduse în română din literatura ei.
Han Kang, Vegetariana, traducere din coreeană de Iolanda Prodan, Editura Art, 2016
Rating: ***
Citisem romanul în 2016, dar l-am reluat acum ca audiobook pe AudioTribe în lectura Ana-Mariei Oglindă. N-a fost nici acum o experiență foarte confortabilă. Nu pentru că lectura cărții audio n-ar fi fost competentă. Dar să-l ascult în căști a adăugat niveluri noi de alienare unei cărți brutale ca o autopsie. Celor care au văzut filme coreene le e familiară lejeritatea plină de elan disturbator cu care acestea intră în zona horrorului corporal. Vegetariana este un exercițiu în acest gen. Protagonista lui, o femeie obișnuită în ochii celorlalți (cartea începe cu enunțul „Nevastă-mea nu a avut niciodată ceva special în personalitatea ei”), se hotărăște să devină vegetariană în urma unui coșmar. Această decizie în aparență banală declanșează un lanț kafkian – lipsit de suturi logice – de efecte catastrofale. Familia și societatea reacționează disproporționat, transformând treptat corpul femeii într-un câmp de luptă pe care încearcă să îl ocupe/modeleze. Tatăl abuzator al femeii, un fost veteran în războiul din Vietnam (unde Coreea de Sud a luptat de partea Statelor Unite – o poziție aruncată de posteritate la coșul de gunoi al istoriei), o lovește și îi îndeasă cu forța carne în gură; soțul o părăsește; cumnatul ei o introduce într-un proiect artistic video – de fapt un filmuleț pornografic automasturbator; spitalul psihiatric în care este internată îi instituționalizează corpul, îndopându-l ineficient cu medicamente. Femeia alunecă într-o gaură de iepure a descompunerii psihotice. Romanul o abandonează într-un punct care promite să nu fie ultimul în procesul prăbușirii.
Conceptul cărții pare derivat din cercetările lui Michel Foucault din A supraveghea și a pedepsi asupra practicilor concentraționale: libertatea indivizilor – și în speță a femeilor – ca semn periferic într-un sistem de practici punitive puse în scenă de societate. Deși detaliile de horror corporal sunt foarte concrete, romanul eșuează finalmente într-un aspect alegoric prea pronunțat. Cele trei secțiuni ale romanului, scrise din perspectiva soțului, a cumnatului și a surorii protagonistei, oferă tot atâtea perspective demascatoare asupra spectacolului abuzurilor patriarhale, asupra sexualizării femeii prin fantezii masculine și asupra distrugerii individului prin violență instituțională/medicalizare. Dar romanul ca atare urmează prea didactic această schemă, pe care o ilustrează, dar pe care nu o adâncește.
Han Kang, Disecție, traducere din coreeană de Iolanda Prodan, Editura Art, 2018
Rating: ****
Multe din romanele autorilor cotați în ultimii ani cu șanse la Nobel au un miez traumatic: traume individuale, dar mai ales traume colective. Miza geopolitică a Nobelului poate fi văzută și ca o competiție evoluționistă pentru transmiterea/validarea unor traume locale care aspiră la vizibilitatea globală. Nici Cărtărescu, cu sutele lui de pagini despre comunism, nu face altceva. Adesea produsele din zona de trauma fiction sunt, ca urmare a transformării traumelor în simplă marfă, de un kitsch înfiorător: a se vedea de pildă romanele care reconstruiesc memoria Holocaustului în zona literaturii de tip romance (acestea au invadat și librăriile românești).
Dar există și excepții. Disecție, cel mai bun dintre romanele lui Han Kang prezentate aici, este una dintre ele. Publicată în 2014, cartea reconstituie istoria masacrului din orașul Gwangiu din 1980. Imediat după asasinarea în 1979 a dictatorului Park Chung-hee, care împinsese Coreea de Sud pe drumul unei forme superautoritare de capitalism dezvoltaționist nu mult diferită de cea din China, puterea este capturată de general-maiorul Chun Doo-hwan, care înăbușă în sânge protestele studențești din Gwangiu. Sunt ucise sute de persoane (cifrele variază între 154 și o mie), printre care femei și copii; alte câteva mii au fost arestate și torturate. Disecție spune povestea masacrului sub forma a șapte capitole care urcă din 1980 până în prezent; șapte povești, șapte perspective, șapte momente istorice care punctează etapele detabuizării masacrului. Prima dintre ele îl urmărește pe Dong-ho, un elev în vârstă de paisprezece ani neîmpliniți, de-a lungul zilelor în care participă la proteste; la sfârșitul lor va fi împușcat cu sânge rece de militarii trimiși să reprime revolta (unul dintre ei este de asemenea un fost combatant în războiul din Vietnam). Celelalte capitole urmăresc evoluția unor personaje care se intersectaseră cu Dong-ho (o tânără care lucrează într-o mică editură, o muncitoare dintr-o fabrică de textile ș.a.m.d.); penultimul capitol este scris din perspectiva mamei lui Dong-ho, iar ultimul din cea a autoarei.
Stilul este simplu, reconstituind cu precizie circumstanțele materiale ale momentelor evocate; din când în când proza capătă inflexiuni poetice. Iată cum arată momentul procesului înscenat protestatarilor rămași în viață:
„Îmbrăcat în hainele de deținut pe care le primiserăm în dimineața acelei zile – curate, de culoare albastră, încă mirosind a detergent –, nu-mi puteam lua gândul de la vorbele sergentului: vă împușc pe loc. Mi-am ținut respirația, așteptând să fiu executat în orice moment. În sinea mea îmi spuneam că moartea poate fi la fel de rece și de reconfortantă ca noua uniformă în care eram îmbrăcat. Și dacă viața mea a fost vara ce trecuse, și dacă viața mea a fost un trup îmbibat cu sânge, puroi și sudoare, un șir de secunde încremenite, ce nu se scurgeau oricât de mult aș fi gemut de durere, și dacă viața mea a fost un noian de momente în care am mestecat muguri de soia acriți când simțeam o foame cumplit de umilitoare, atunci moartea mea nu putea fi decât o pensulă ce ar fi șters toate acestea, dintr-o singură mișcare, pentru totdeauna.”
Spre deosebire de Cărtărescu, care face lungi ocoluri sintactice și livrești prin descrieri de peisaje fantastice și prin ce cărți de știință popularizată a mai scos Humanitas, Han Kang țintește niște emoții primare (acestea ating climaxul în capitolul scris din perspectiva mamei lui Dong-ho). În câteva rânduri manevrele în zona unei astfel de emotivități se intersectează cu kitschul – de pildă în capitolul care urmărește sufletul-nedesprins-de-trup al unui prieten al lui Dong-ho ucis și el în timpul masacrului. Nu era neapărat nevoie de poezii sufletiste pentru a sugera oroarea unui astfel de eveniment traumatic. În rest, romanul se achită competent de ceea ce și-a propus.
Han Kang, Cartea albă, traducere din coreeană de Iolanda Prodan, Editura Art, 2019
Rating: ***
Han Kang a debutat ca poetă. Cartea albă (publicată în 2016) poate fi încadrat ca proză poetică, dar este de fapt un volum mixt – memoir, notații despre Varșovia (unde cartea a fost începută), liste de obiecte („scutece pentru nou-născut, cămășuță pentru bebeluș, sare, zăpadă, gheață, luna de pe cer, boabe de orez, valuri, magnolie albă” etc.), reverii lingvistice – organizate în jurul traumei morții unei surori mai mari la doar două ore după nașterea ei prematură. Cheia muzicală care ordonează toate aceste note este culoarea albă, care în cultura asiatică e încărcată de o simbolistică funerară:
„Când vorbești despre culoarea albă, în limba coreeană poți folosi două adjective: hayan și hwin. Spre deosebire de hayan – alb și curat ca vata de zahăr –, hwin poartă în pântecele lui viața și moartea, contopite atât de trist și de dezolant. Cartea pe care mi-am dorit să o scriu a fost despre hwin.”
Deci nici Cartea albă nu debordează de veselie. Ceva din frigul iernii din Varșovia, ceva din iminența nopților care coboară devreme s-a strecurat în articulațiile delicate ale volumului, completând predispoziția melancolică a autoarei:
„Ajunsese să creadă că dacă spiritele există cu adevărat, atunci spiritele lor invizibile ar semăna cu unduirile aripilor unui fluture alb. Și se întreba dacă nu cumva și spiritele acestui oraș zboară câteodată prin fața zidului unde trupurile le-au fost masacrate, dacă nu cumva zăbovesc pentru câteva clipe acolo, zbătându-se în tăcere, precum aripile fluturilor.”
După cum se vede din acest pasaj prea cheesy-sentimental, nu lipsesc nici fluturii. Doar că, din păcate pentru știm-noi-cine, sunt doar niște fluturi made in South Korea.
Imagine principală: Han Kang în 2017, librairie mollat, CC BY 3.0, via Wikimedia Commons
