Romanul Noaptea nu uită spune povestea Tinei, o tânără crescută de o mamă abrutizantă și un tată strivit de personalitatea ei, care încearcă să-și găsească calea în București. Încearcă să evadeze dintr-un Crângași cu moravuri provinciale într-o Centru posh, cu playlisturi, branduri și băuturi sofisticate. Prinsă între mitul că iubirea se măsoară în suferință și dorința de a experimenta o altă viață, Tina explorează atât orașul cât și propria-i viață.
Silvia Dumitru (n. 1989) este redactor, jurnalist, analist, copywriter și scenarist. Scrieri publicate (din 2011 până în prezent) în Academia Cațavencu, Kamikaze, Think Outside the Box, PLM, The Chronicle, Museum of Intimacy, Decât o Revistă. Fostă bloggeriță și semimaratonistă. În prezent, lucrează ca freelancer în creație, branding și comunicare, iar Noaptea nu uită este romanul ei de debut.
Citește mai jos un fragment din volum.
Plouase cu clăbuci. Piatră cubică cu reflexii de smoală. Miros de lemn ars care‐mi intra în nări, vânt care umfla tabla și termopanele, nici țipenie de om. Braț la braț cu Dan, înaintam prin creierii nopții în căutarea unei case. Dintre toate, îmi căzuseră ochii pe una înaltă și subțire, ca‐n magneții de frigider cu pisici negre, lungi ca fumul, care sar pe acoperișuri încinse sub clar de lună – un hotel Guimard, din 1910, complet dărăpănat, cu toate luminile stinse și obloanele căzute. Eram super încântată:
- Asta e! Hai să o vedem!
- Dacă vrei să cadă pe tine și să nu mai ieși niciodată de‐acolo.
Am rămas pe trotuar, unde am dus muncă de convingere că merită să o vedem, să‐i dăm o șansă. În visul ăsta, Dan știa și mai multe cuvinte noi: „e un jeg“, „o mizerie“, „ne facem de râs, pute a hoit“, „mi‐e silă să intru“. Cu o zvâcnire, am deschis ușa, care a scos un scârțâit ce te cutremura până în măduva oaselor. Lumină puternică, scări ample de marmură, covoare de catifea, candelabre de aur care străluceau mai cald ca soarele. Erau mai multe etaje decât se vedeau din afară. Era cald și nu voiam să mai plec. Dan dispăruse, iar eu eram tot mai curioasă să descopăr toate cotloanele casei dărăpănate în care nimeni n‐ar fi vrut să intre.
De când o văzusem pe Anda, începusem să visez numai case. Nu știam ce înseamnă asta, dar știam că, dacă se făcea șapte seara, eram acolo, în jurul Utopiei, gata să merg în cercuri pentru ea, orice, doar ca să o văd de la distanță, iar și iar.
Ziua aia de marți începuse diferit, fără nici un motiv anume. Mă simțeam bine, deși iar visasem case. Purtam o cămașă neagră cu nasturi albi luată cu 15 lei de la SH‐ul Pretty Maggy, din rondul de la ASE. Nu avusesem nici prea mulți, nici prea puțini clienți, nu mă enervase Alina (colega mea de rotisor), dar nici nu ni s‐au pupat glumele. Dan nu mă sunase, se pregătea de optimi la Campionatul Mondial, cu mulți cartofi prăjiți și Neumarkt. Când a sunat de opt, am închis casa ceremonios, mi‐am luat țigările și bricheta și am dat încă o dată prin păr cu pieptănul cu dinți rari pe care‐l folosea mama când mă dădea cu gaz ca să scap de păduchii luați de la țară.
Ajunsesem din trei salturi. Ea era acolo cu doi prieteni, la masa de lângă bar, râdea cu capul dat pe spate, scuturându‐și părul și lovind ritmic cu brățările în formă de disc de colțul mesei. În rest, era gol, lucru care m‐a făcut să înaintez fără multe gânduri și întrebări. M‐am oprit fix în dreptul barului, între două coloane de marmură și o mașinărie de Pinball care părea să funcționeze.
- Te ajut cu ceva?
- Ăăă, nu, doar mă uitam și eu.
- Vrei să vezi un meniu?
- Da, aveți?
- Păi avem, da, râse ea în timp ce se întinse după un meniu alb cu litere în relief, groase și dezordonate, legat cu panglici de mătase neagră. Poți să te așezi la orice masă și vin eu să‐ți iau comanda.
- OK, mersi.
Pe când răsfoiam a doua pagină din meniu, îmi săpasem deja o rană adâncă pe antebraț. M‐am uitat spre bar fără să‐mi ridic capul din meniu, pe sub gene. Iar, pentru o secundă, privirile noastre s‐au aliniat. Își întoarse nasul în telefon pentru câteva secunde, apoi se apropie de mine zâmbind.
- Ce‐ți aduc?
- Heineken aveți?
- Doar dacă mă tutuiești.
Râde.
- Glumesc, doar ce e pe meniu.
- Ăăă (nu știam nicio bere de acolo).
- Nu vrei să încerci ceva nou?
- Ba da, îmi recomanzi ceva?
- Ce spui de un Sake Tonic?
M‐am gândit la Japonica, deși nu știam cum e ăla.
- Sună foarte bine, am zis în timp ce mă căutam de portofel.
- Super. Poți să plătești la final, nu e nevoie acum. Avem și de mâncare, dacă vrei să alegem ceva, îmi spui.
Cât îmi pregătea băutura, începusem să caut pe Google toate mâncărurile din meniu, ca să știu ce să cer sau, mai bine zis, la ce să mă aștept. Eu mănânc pizza, macrou, mămăligă cu brânză și smântână, ciorbă de perișoare, nu scamorza, baba ganoush și labneh și alte chestii pe care mi‐era frică să le pronunț cu voce tare. O sută de lei pentru câteva ore în oraș, când 200 erau toți banii până la salariu – știam că Dan nu mă va ierta.
- Uite, asta e băutura ta. Sper să‐ți placă. Am pus extra Sake, zise în timp ce mi‐a făcut cu ochiul.
Eu am zâmbit și am zis doar mersi.
Pe când se îndepărta, m‐am gândit că dacă mănânc voi sta mai mult și voi avea șansa să mă uit la ea, așa că din mine a curs un ăăă – ca și cum scăpam portofelul pe șina metroului exact înainte să tragă în stație.
- Da?
- Cred că vreau și să mănânc ceva.
- Da, desigur. Ce ți‐ar plăcea? Abia am scos un slow cooked pork din cuptor.
- Da, ăla. Și o salată.
Nu mai mâncasem carne de trei ani, dar n‐am știut să o refuz. Mi‐a adus mâncarea, iar stomacul meu s‐a întors pe dos. Am mai cerut o băutură, trebuia să‐mi fac curaj de porcul ăla, de stat singură la masă, singură pe un câmp, doar în raza ei vizuală. Aveam noroc că se înserase și‐n jurul meu se fâțâia un motan tigrat înfipt, care a mâncat un sfert din porc, iar eu m‐am îmbătat cu salată și sake. Deja nu mai conta, mă uitam la ea fără să‐mi mut privirea. Era la două mese de mine, pierdută între facturi, pahare și agende. Când mi‐a adus nota, am deschis gura fără să știu ce‐o să spun.
- Cred că HoReCa te rupe, indiferent de câți ani ești în domeniu, nu?
- Da, te ia capul. Te pricepi?
- Da, lucrez tot în zonă, la o rotiserie. N‐am de spălat pahare, nu dau comandă de beri și cafele și tot mi se pare greu.
- Este, dar e și frumos, nu mă văd făcând altceva. Dacă mai stai puțin, închid și mai stăm de vorbă.
- Da, nu mă grăbesc.
Dan mă sunase de două ori, dar nu voiam să‐l aud. Mă simțeam scăpată de acasă. Era bine – o senzație catifelată îmi acoperea tălpile și umerii, începeam să mă relaxez, mă simțeam aproape curajoasă. Asta mă făcea gata să câștig bătălia cu el – dacă tot se făcea că plouă după orice scandal, indiferent cine avea dreptate, de ce n‐aș face‐o și eu. Era seara mea, iar optimile abia începuseră. Voiam să‐i trimit un mesaj, dar îmi găseam cu greu cuvintele.
Sunt cu Dănuța, mai stau afară, poate rămân să dorm la ea după.
Trec pe la Mona, nu mai am baterie.
Mă opresc pe la Dănuța, și‐a luat carnetul și vrea să bem ceva.
Am apăsat pe send. Lanțul meu era cu un metru mai lung și deja mă simțeam ca și cum trăisem toată viața în libertate. Venea cu două shoturi spre masă, apoi a tot venit și plecat până lumea a început să‐și piardă din unghiurile drepte – pereții de beton începeau să piște, să se încingă pe la colțuri. Avea un mers amuzant – se legăna de pe un picior pe altul, ca și cum nu putea îndoi complet genunchii, ca o păpușă mare de porțelan.
Nu mai știu cât timp trecuse când a închis prăvălia, dar era întuneric de‐a binelea, iar mie îmi înghețaseră genunchii, deși era iunie. A mai adus un shot și a zis:
„Hai să facem niște pași!“ Venind cu capul foarte aproape de mine, și parcă devenise altcineva. Sau poate doar băuse în spatele barului mai mult decât mine, căci ochii îi sclipeau ca ai lui Behemoth. Am vrut să o întreb unde este prietenul ei, m‐am întrebat dacă nu‐l așteptăm pe el, de fapt, dar mă luase alcoolul de cap și mă simțeam prea bine ca să mai pun întrebări. Ne‐am oprit la Nea Mihai pentru un pachet de țigări. Adusese două sticle de bere care se loveau clic‐clac în geantă, iar eu o urmam pe străduțe. Amestecătura diavolului, eram în nori de fum.
Ca o felină, știa toate colțurile, scările și locurile de joacă dintre blocuri în care nu deranjam sau n‐am fi fost deranjate. Râdea și râdeam și eu cu ea, fără să spunem bancuri, fără să știu de ce. Nu mai știu despre ce am vorbit în seara aia, dar știu că eram fericită. Mă dureau obrajii și‐i arătam asta apucându‐mă cu mâinile de față, ca și cum frământam o cocă moale, rânjind cu gingiile pe‐afară.
- Nu mai pot, mă dor obrajii.
- Hai, ultima gură și mergem.
- Da, mâine încep la șapte. Ar fi bine dacă am prinde și metroul, am zis eu în timp ce calculam cum am aruncat mâncarea pe două weekenduri în câteva ore; încă un Uber ar fi fost fatal.
- Hai, o tăiem pe jos până la Victoriei.
În dreapta ei, mergeam ușor săltat, cu pași pe care nu mi‐i recunoșteam, mai curajoasă decât îmi imaginam că pot fi, cu gâtul mai lung, nasul mai sus și buzele mai mari. Nu simțeam un gol în stomac, nici măcar fluturi. Era un pietroi, îmi apăsa pe mațe, intra în carne și nu mă lăsa să fiu om, credeam că dacă o ating, ceva din mine va face scurtcircuit – ireversibil. Ne loveam una de alta, totul era amuzant, și – pentru prima oară – am înțeles că ea simțea tot ce simțeam și eu. M‐a luat de mână și m‐a tras pe prima străduță la dreapta – și ea băuse, dar cred că ar fi avut curaj oricum. Tocmai ce intra în mine ultimul shot. Poate era alcoolul sau poate felul în care mi‐a luat mâna și mi‐a băgat‐o pe sub tricoul ei, dar voiam s‐o trântesc pe asfalt, să șterg cu ea pe jos, să se simtă mică.
Aveam foarte multă salivă în gură. Mâinile îmi tremurau, voiam să apuc cât mai multe. Mă prinse de ceafă și mă trase spre ea. O limbă caldă și fină o atinse pe a mea. Degetele ei mi se plimbau pe gât, pe sub gulerul cămășii negre din polistiren. Intrată în transă, mi‐a luat mâna și a condus‐o de sub tricou până la chiloții ei, deja umeziți. I‐am dat la o parte. Îmi cânta în cap NDA de la Billie Eilish. Tocmai când știam c‐aș fi putut să o înghit, telefonul începu să‐mi vibreze în buzunar. Știam cine e, fără să mă uit la ecran.
Îmi miroseam mâna, iar în mâna mea era mirosul ei. Alergam între magistrale, când mi‐am dat seama ce s‐a întâmplat. Alergând după ultimul metrou, pentru că eram deja ruptă‐n cur de bani după toată escapada, cu cinci apeluri nepreluate, miros dulce‐acrișor prin păr și pe mâini, într‐un rush de viață nouă, eram mai săracă și mai fericită ca niciodată.
Bună, sunt Tina, și urăsc să schimb la Victoriei.
Doar aici puteai simți adevărata ruptură între centru și cartiere, între oraș și mărginime, între ăia care dau 45 de lei pe o salată verde și ăia care mănâncă Fornetti de foame, în timp ce li se scutură firimiturile pe pantofi.
Fotografia principală este un fragment din copertă.
