În L’Ultima notte di Amore, cineastul Andrea Di Stefano nu-și poate refuza niciun clișeu al thriller-ului cu polițiști corupți. Filmul rulează în cinematografe din 23 iunie.
L’Ultima notte di Amore există doar intermitent: ici-colo, câte o idee dramaturgică vine să lumineze bezna acestei mizanscene grosolane care dă mai mereu tonul. E cazul secvenței centrale – cea în care polițistul Franco Amore și acolitul său de la comisariat se angajează într-un matrapazlâc, în chiar ultima zi de serviciu a lui Amore –, când devine clar că filmul își încordează mușchii. Atunci, pentru o clipă, povestea ne ține. Dar ar fi putut fi altfel? Întrebare deloc retorică, care trimite la tot arsenalul de trucuri răsuflate – mașinile amenințătoare din jurul vehiculului nostru vulnerabil, obligatoriul control de poliție cum nu se poate mai inoportun etc. – mobilizate de Di Stefano pentru a ne scoate din apatie. Nicio subtilitate aici – doar suspans la kilogram, împins de la spate de o muzică electronică insistentă, care se activează cu repeziciune ori de câte ori ceva dă să se întâmple.
L’Ultima notte di Amore nu pare să fie decât propria lui parodie. Două filme își dau coate aici: unul din cale afară de serios, cu comploturi și crime și acest nocturn milanez înfricoșător; celălalt, nimic altceva decât versiunea maimuțărită a celui dintâi, în care comploturile se dovedesc o cacealma, crimele sînt asezonate cu șiroaie de lacrimi comice în teatralitatea lor, iar Milano e populat de mafioți (care, se știe, poartă lanțuri grele de aur la gât și/sau vin din China). Nimic rău în a dezamorsa până la ultima suflare un plot oricum obosit, care ajunge la noi răs-mestecat de toate filmele despre imposibila ieșire la pensie a vreunui comisar (apropo: un film distribuit la noi anul acesta, La Nuit du 12 de Dominik Moll, pornea de la o premisă similară și ajungea la rezultate mult mai interesante). Problema apare atunci când nici măcar filmul însuși nu poate concilia tentațiile contradictorii care amenință să îl facă praf – fie pentru că nu e conștient de ele, fie pentru că se vrea interesant. De parcă în Andrea Di Stefano s-ar fi ascuns deodată un dr. Jekyll și un mr. Hyde, ambii hotărâți să ia prim-planul.
L’Ultima notte di Amore, în fine, nu poate profita nicicum de pe urma acestei implozii. Drama sfârșește balonată, în timp ce comedia pare cel mult involuntară. De la primul și până la ultimul cadru, filmul aduce cu o telenovelă în care s-au rătăcit câteva efecte de cinema – cum e acest cadru aerian care deschide filmul și ne șoptește, simultan, că multe lucruri se întâmplă în noaptea milaneză și că regizorul a mai văzut această figură formală undeva și i s-a părut cool. Există un element narativ care trădează viziunea machistă abia mascată a filmului: nevasta lui Amore, o divă mondenă mult mai tânără decât el (nicio explicație), care e acolo doar pentru a-i vorbi bărbatului de fuga pe o insulă exotică și alte asemenea. Dar punctul cel mai de jos e atins de film atunci când, pe o muzică lăcrămoasă, îl aduce pe copilul unui polițist mort în apropierea cadavrului, recunoscut după adidași: atunci am renunțat să mai sper.
M-am întrebat în repetate rânduri dacă filmul e suficient de prost încât să devină bun. Din păcate nu e. Tembelismul său mai mult sau mai puțin deliberat – vezi moartea „epică” a unei agente de poliție, care îi spune lui Amore codul de deblocare al telefonului: „e data de naștere a fiului meu...”, care fiu era deja prezent printr-o imagine pe același ecran – se vede contrabalansat de un interesant pariu: acela de a impune drept erou un individ corupt și cam pămpălău (în interpretarea lui Pierfrancesco Favino, Amore are ceva savuros atunci când, invitat la o petrecere a mafiei chineze, pare că nu înțelege nimic), de dragul unei anumite lupte sociale. Acest pariu, de bună seamă, e cinematografic, și are de a face cu limitele noastre, ale privitorilor. Dar nu e clar dacă această lipsă de consistență a caracterului – ceva între lașitate, cinism și bună-credință – e rodul unui proiect, sau o scăpare dramaturgică.
Întrebarea rămâne: cum e posibil ca un astfel de film plin nu doar de goofs – vezi planul-secvență în care câțiva polițiști traversează o trecere de pietoni, iar mașina care oprește nu are număr de înmatriculare –, ci și de turnuri narative aiuristice, să treacă prin ochii sitei sesiunilor de pitching care fac astăzi ravagii și nu iartă nimic? În acest film nu atât greșit, cât lipsit de sens, s-ar putea să găsim și vestea nesperată că, departe de calcule, strategii și normă, încă mai e loc pentru individualități în cinema – fie și unele care, în loc să ne uimească, ne lasă perplecși de atâta inadecvare. Însă mi-e teamă că sunt puțin optimist...
