Cu această nouă adaptare după „Nimic nou pe frontul de vest”, disponibilă pe Netflix, regizorul Edward Berger se asigură manu militari că n-a mai rămas nicio fărâmă de fascinație sau entuziasm pentru ideea războiului.
Anul e 1917. Niște flăcăi pleacă la război – cu zâmbete, cu surle și trâmbițe băiețești, cu „în câteva săptămâni suntem la Paris” etc. Cut to 1918: războiul s-a sfârșit, problema e că nu prea mai are cine să celebreze evenimentul. Între cele două momente, filmul va fi desfășurat un tăvălug de teroare căruia îi vor cădea pradă, rând pe rând, toți tinerii de care ajunsesem să ne atașăm. Cam asta face războiul în ficțiunile de gen: reduce conceptul personajului – acest pilon al meșteșugului narativ – la statutul unei ființe de paie care acum e, acum nu mai e. Dar să nu ne abatem de la subiect: Im Westen nichts neues e un film atât de grav și de lipsit de umor – bolovan audiovizual care o știe pe-a lui –, încât impune tonul cuviincios și reținut, cu focus unic pe moarte, carnagiu, tragedie colectivă. Vast proiect pentru atenția flușturatică a prezentului – un film de 2h30, cu acțiunea plasată acum un secol –, care lui Berger îi reușește. Dar am o obiecție de nuanță: cu fibra sa viril-megalomană, filmul nu te „ține”, ci te ia ostatic; nu te „pune pe gânduri”, ci îți inhibă fantezia; nu te „vrăjește” cu lucrătura lui, ci te obligă să o admiri.
Nu chiar așa-numitul șantaj prin subiect, dar nici departe. De fapt, trecându-ne prin noroi și bălți de sânge, filmul aspiră să ofere viziunea nec plus ultra a iadului pe pământ care e războiul. Totul conlucrează la mașinăria demonică a lui Berger: de la vizualuri grafice ale violenței extreme la momentele de melodramă (muzică + chipuri schimonosite de durere) care punctează prompt partitura. Poate vom spune, la capătul filmului, că astfel am fost și noi „acolo”, pe câmpiile maltratate ale Flandrei. Dar nu cumva ne iluzionăm – și, mai cu seamă, nu cumva ne tocim sensibilitatea în fața atrocității? Atenție: nu mă apuc acum să urlu, bisericește, că experiențe vizuale precum Call of Duty sau 1917 ne corup sufletul cu ploaia lor de stimuli agresivi. Mai modest, remarc doar cum produsele culturale de masă pe care le consumăm au început să aibă tot mai mult nevoie de sosul imersiunii grafice pentru a putea aluneca pe gât. Ieri, un tânăr cineast pe nume Stanley Kubrick, viitor instigator de geniu al voaierismului, ne gâdila pofta cam imorală de a vedea cu niște teribile reconstituiri ale tranșeelor europene din Primul Război Mondial. Filmul se chema Paths of Glory (1957) și se limita să facă din această mostră de scenografie virtuoază un fel de teasing, doar pentru a se concentra apoi pe o mult mai minimalistă dilemă morală.
Azi, arta spielbergiană a spectacolului maximalist și-a făcut din filmul de război teren de experiment privilegiat: vezi Dunkirk, 1917 sau acest Im Westen nichts neues, unde iarăși și iarăși omul se pierde într-o mare colectivă de anonimi, cu atât mai fotogenici cu cât sunt mai negați în integritatea lor fizică.
E clar că imersiunea are acum vânt din pupă. Și e clar că linia de front, cu sensul său unic de mers, e numai bună pentru un plan-secvență arătos. Dar să mai spunem o dată că a vedea mai mult nu înseamnă automat a vedea mai bine. De unde și nemulțumirea mea de principiu față de filmul lui Berger, ce face din propria-i mizanscenă un mesager bătăuș cu care nu am altă opțiune decât să fiu de acord. Detectez o lipsă de fair play la mijloc, căci pentru a-și exprima ideea mare și lată – războiul e rău –, filmul își transformă materialul în pretext pentru spectacol.
Diferența față de filmul clasic al lui Elem Klimov Idi i smotri (1985), în continuare neegalat în directețea reprezentării războiului, ține de repezeala cu care filmul de pe Netflix se înfige să stoarcă emoție. O emoție neprelucrată, ajunsă la noi pe calea unor opoziții la îndemână, aproape caricaturale: carnea de tun a soldaților vs silueta cărpănoasă a conducătorilor, dinții stricați ai soldaților vs bucatele îmbelșugate ale conducătorilor etc. Cinismul acestei viziuni „de sus”, care consideră frontul drept o adunătură de cifre – „o pereche de cizme cu o pușcă”, după cum amintește un personaj – e desigur denunțat ca atare de film, dar insuficient pentru a nu deveni în cele din urmă complice la efectul estetizant al bătăliei transformate în atracție neroniană.
Im Westen nichts neues revine acum la țanc, cu un război îndeajuns de aproape de noi încât să ne aducă aminte că aceste lucruri n-au trecut, de fapt, niciodată. Mai larg, filmul promite să redeschidă frontul disputat al chestiunii „ireprezentabilului” și al normalizării violenței prin imagine. Las dezbaterea deschisă, regretând faptul că Berger nu a reflectat mai mult pe tema asta atât de necesară. De altfel, cel mai frumos cadru al filmului – unul în care eforturile de mizanscenă s-au împletit cu o gândire de cineast pursânge – e un traveling surprins din interiorul unei mașini, care lasă la vedere, pe geam, niște soldați mânuind un sicriu și săpând după tovarășii lor: e o imagine scurtă, fără emfază, surprinsă dintr-un anumit punct de vedere, inevitabil ciuntită, vitregită de context. Pe scurt, o imagine care întrerupe fluxul totalitar al imaginii atotputernice, în favoarea unei priviri parțiale. Însă o singură astfel de mostră nu are șanse în fața întregului. Im Westen nichts neues e un film prea interesat de forța brută a propriilor compoziții infernale – ba chiar, aș zice, un film cu prea mulți bani acordați look-ului – pentru a putea elibera o adevărată putere contestatară.
