„Sunt niște liberali în țara asta care vor să ne ținem în brațe și să ne pupăm. That's bullshit!”, îmi spune Eddie, gazda mea americană. Suntem în parcarea plină de camionete a unui magazin de arme de la marginea orașului Phoenix, Arizona. Tocmai văzusem înăuntru puștani care se învârteau printre vitrinele cu automate ca într-un magazin cu jucării. Eddie e un om bun și știu că el unul n-ar face rău nimănui, dar locul ăsta mă sperie, așa că dau din cap, zâmbesc, aștept să urc înapoi în dubiță și să plecăm naibii de-aici.
Phoenix, Arizona. Când am auzit că gata, am luat bursa și o să merg în State, nu știam din prima în ce oraș o să aterizez. Speram, ca tot omul, la un Washington DC ori la vreun Boston, un oraș de pe Coasta de Est, cu străzi frumos pavate, morminte de coloniști și de eroi și clădiri instituționale susținute de coloane albe, cu milioane de „How are you?” și de zâmbete.
Despre Arizona știam doar că-i decorul ăla cu pietre roșiatice din western-uri, undeva la granița cu Mexicul, iar în calitate de ipohondru mai aflasem că prin praful lui roșu bântuie un virus care se duce direct în fundul plămânilor și te-omoară. M-am uitat apoi pe hartă și am văzut conturul trasat cu rigla pe trei laturi, m-am gândit că nici ăsta nu-i semn bun, că statele alea mai pătrățoase trebuie să fie cam dintr-o bucată. Ce dracu’ fac eu zece luni în Arizona?
Ajuns la fața locului, într-o zi din august 2014, primul lucru care mă lovește e mirosul de piatră prăjită și o căldură care-mi usucă nările. Eddie și Sandy, un cuplu de imigranți mexicani, mă așteaptă cu apă rece și o dubiță parcată fix la ieșire, cu aer condiționat. Știu despre ei doar că le plac „sporturile, plimbările și grătarele”, că au un fiu care o să se întoarcă din Afghanistan și unul mai mic la facultate. În drum spre hotel văd cum se deschid străzi perfect simetrice și case scunde, albe, cu câte-o mică alee în față; e cadrul acela care apare la începutul fiecărui sitcom înainte să vedem personajele dinăuntru.
O să merg cu Eddie, Sandy, uneori și cu băieții lor, la Las Vegas, la Los Angeles, în plimbări cu ATV-urile și la grătare, o să facem mâncare mexicană, o să ne uităm la filme la drive-in și la meciuri de fotbal american. O să fiu unul de-al lor și-o să mă-nvețe lucruri. O să începem fiecare călătorie foarte devreme, pentru că Eddie e învățat să se trezească în fiecare dimineață la 2 jumate, ca la 4 să înceapă să curețe, cu o mașinărie dotată cu perii, străzile egale ale Phoenix-ului.
„That’s what we do”, o să-mi zică Eddie la fiecare ieșire. „Am făcut tot timpul chestii împreună cu băieții mei, ca să-i țin departe de străzi și de droguri. I-am dus în parcuri de distracții, le-am luat ATV-uri, le-am cumpărat arme”, fără să-și dea seama cât de ciudat sună ultima parte pentru un european. La sfârșit de săptămână, familii întregi din Arizona obișnuiesc să meargă în deșert ca să împuște discuri de lut și cutii.
***
Azi o să încărcăm în camionetă două boxe imense și-o să mergem la sărbătoarea anuală a Sindicatului Instalatorilor. De 12 ani încoace, Eddie o face pe DJ-ul acolo pentru niște bani în plus, iar toată familia îl ajută. Anul ăsta nu găsește pătura cu stele pe care scrie „Rising Star”, de pus sub masa de DJ.
Când ajungem, pe la 9 și jumătate, grătarele sunt deja încinse într-un foișor imens, înconjurat de mese. Într-un colț se joacă bingo, iar lângă masa noastră sunt înșirate premii pentru tombolă: zeci de cutii cu mărunțișuri și o afumătoare electrică. O să fie competiții de aruncat potcoave, dansuri și multă mâncare. Încep să sosească familii cu copii, sunt americani de condiție medie, duri, vorbăreți și mândri, băutori de bere slabă.
E pe-aici și o grădină cu grapefruit în care căutăm păuni. Cât ne plimbăm, îi povestesc lui Eddie despre vizita pe care tocmai am făcut-o la Nogales, oraș împărțit printr-un gard între Statele Unite și Mexic. Am văzut, de partea mexicană, case construite sfidător, fix lângă graniță, ca și cum orașul era gata să sară cu totul în partea americană. Mii și mii de hispanici își încearcă norocul în deșert, pentru o viață nou-nouță. O hartă publicată de organizația Humane Borders pune puncte roșii pentru fiecare cadavru de imigrant ilegal descoperit în Arizona, în apropierea graniței. Sunt mii de puncte roșii. Majoritatea mor deshidratați sub soarele deșertului. Organizația încearcă să pună butoaie cu apă din loc în loc, pentru a-i ajuta, însă unii localnici le caută și le golesc, pentru a descuraja astfel migrația ilegală.
Eddie a locuit la Nogales împreună cu mama sa, a făcut și liceul în Nogales. Stătea chiar lângă graniță și vedea sărăcia de dincolo în fiecare zi, peste gard. E mexican la origini și e mândru de asta. Tatăl lui s-a născut în State dintr-o întâmplare, în timp ce bunica lui Eddie trecuse granița spre nord - atunci era mult mai simplu - pentru cumpărături. Când Statele Unite au intrat în al Doilea Război Mondial, taică-su, cetățean american în acte, a fost chemat la arme, cu toate că locuia în Mexic și nici măcar nu știa boabă de engleză. Din cauza limbii n-a ajuns pe front, ci într-o fabrică de arme din Arizona, apoi și-a adus nevasta în State și au făcut copii. Eddie e acum împotriva migrației, pentru că „ei vin să trăiască din ajutoare sociale sau ca să comită infracțiuni”. Pentru el există o deosebire clară între cei ca el, din a doua generație de imigranți și prin urmare perfect integrați și cei care vin acum, pe care-i îngrămădește într-un discurs perfect aliniat politic cu cel al republicanilor.
Prin atitudinea lui Eddie îmi explic, măcar în parte, succesul electoral pe termen lung pe care l-a repurtat prin aceste locuri șeriful Joe, în ciuda unei populații hispanice în creștere continuă. Timp de 24 de ani, Joe Arpaio a fost cunoscut ca „cel mai dur șerif al Americii”. Una din primele sale măsuri a fost să mute deținuții din ținutul Maricopa - din care face parte Phoenix-ul - în niște corturi militare aflate sub arșița deșertului și să mute animale în fostele celule. Pe un turn de pază al închisorii rezultate, numite Tent City, a instalat o firmă luminoasă cu „Vacancy” / „Locuri libere”.
I-a echipat pe deținuți în lenjerie roz pe sub uniforma în dungi alb-negre. A hotărât apoi să-i scoată la muncă legați între ei cu lanțuri, le-a dat doar mâncare vegetariană fără sare și piper și le-a lăsat la TV doar canalele de gătit, cât să le ațâțe foamea, și unul meteo, ca să știe la câte grade se vor prăji în ziua respectivă. Mult mai grav însă, Joe Arpaio e renumit pentru rasismul său și „cruciadele” împotriva imigranților ilegali veniți dinspre Mexic. La o convenție a Partidului Republican, Arpaio avertiza că „părem mai preocupați de drepturile imigranților ilegali decât de cele ale cetățenilor noștri”.
„Îmi place Arpaio. Îi pune [pe deținuți - n.r.] să facă lucruri”, spune Sandy, care e tot dintr-o familie de imigranți mexicani, când îi povestesc despre întâlnirea cu el și despre vizita halucinantă în Tent City. Pe 8 noiembrie - în aceeași zi în care s-au ținut prezidențialele - Arpaio a pierdut într-un final alegerile pentru un nou mandat. Are 84 de ani.
La sfârșitul picnicului instalatorilor, Sandy trage o concluzie: „Au fost mai mulți hispanici anul ăsta”. Niciunul n-a cerut muzică spaniolă.
***
„Știu unde e”, îmi zice Eddie când îi dau adresa de la care să mă ia la 8 jumate, după o vizită prelungită acasă la niște prieteni. Eddie trece pe aici dimineața și lasă asfaltul lucind în urmă. E un cartier gălbui și tăcut din nordul Phoenix-ului. Casele sunt high-class, iar Eddie ține minte că era pustiu aici acum zece ani.
- Cum o fi să locuiești aici?, întreabă Eddie.
- Nu-i rău, dar parcă e prea liniște, zic.
Se bucură amândoi să audă. Oprim la un diner cu canapele murdare, căni mari de cafea și meniuri scurte. Luăm Jersey fries, carne de hamburgeri, pâine prăjită, omletă, unt și gravy, un sos albicios. Eddie plătește cu niște cupoane galbene. Le zic că mi-a plăcut. Vorbim despre călătorii. O să ajungă în Europa în 2017, neapărat și-n România.
Mergem la swap meet, târgul de vechituri din Glendale. Se ține sâmbăta și duminica pe locul singurului drive-in din oraș. Poți cumpăra de-aici super-eroi, cabluri, tocuri de armă, cutii cu căpșuni, curele, tablouri cu mexicani cu mustață pe fundaluri țipătoare, încuietori.
Lumea se strânge pentru wrestling, lângă un ring ridicat într-o parte a târgului. Un individ fără dinții din față întărâtă publicul, se plimbă dintr-o parte într-alta, se strâmbă și-și umflă mușchii. După el urcă doi grași, dintre care unul poartă mască și un lanț la gât. Se vede clar cine-i bun și cine-i rău, iar puștilor din primele rânduri le place asta. Ăia buni o să ia bătaie până o să învingă. E un teatru prost, mulțimea totuși suspină și crede.
Tatăl lui Sandy era înnebunit după wrestling. Ea își amintește că odată taică-su a vrut să se cațere în ring, să rezolve el însuși treaba. Își lua copiii cu el la spectacole de când aveau patru ani, ca să se învețe cu violența, deși - cel mai probabil - era și el un om bun. La urma urmei, din amestecul ăsta de violență, libertate și bunătate e făcută America. Chestiile sclipicioase, instituțiile cu coloane albe și costumele europene s-au așezat doar deasupra, ca un strat de praf pe care poți să-l sufli oricând.
FOTO main: Un gardian din Tent City, fotografiat de Deanna Alejandra Dent
