Nu trebuie să fi citit neapărat filosofie ca să fi auzit că „Dumnezeu a murit” și că, după moartea lui, e timpul să intre în acțiune Supraomul. E drept că greutarea unei asemenea afirmații ne poate scăpa cu ușurință azi, la mai bine de un secol de când a fost făcută. La fel ca superstarurile muzicii, ale căror piese răsună generații întregi ca hituri, sau ca pictorii celebri ale căror lucrări încă circulă secole bune după moartea lor, pe brichete, căni și calendare, și câteva dintre aforismele și conceptele lui Friedrich Nietzsche au rămas în repertoriul culturii de consum. Și, ca-n toate aceste cazuri, mare parte din sensul pe care filosoful german îl construise prin ele a fost înlocuit de interpretări, unele destul de îndepărtate. Nu degeaba, un alt citat al lui viralizat în timp a fost cel în care susținea că nu există fapte, ci doar interpretări. Iar Nietzsche, unul dintre cele mai influente nume din istoria gândirii filosofice, e supus constant interpretărilor, criticilor și polemicilor, chiar și la multă vreme de la moartea lui. Sunt dinamită!, cartea autoarei anglo-norvegiene Sue Prideaux, proaspăt tradusă la Editura Polirom de scriitorul Bogdan Alexandru Stănescu, spune ferm și nuanțat povestea vieții lui Nietzsche, dincolo de clișee.
Acuzat că ar fi unul dintre părinții ideologiei naziste, misogin și mizantrop pe deasupra, autorul cărții iconice Așa grăit-a Zarathustra a devenit, în ultimii ani, obiectul unor recitiri critice care încearcă să recupereze mizele originare din scrierile lui și să le separe de straturile ideologice și confiscările ulterioare. Dincolo de această recontextualizare, bună parte din moștenirea lui filosofică a deschis perspective noi în felul în care conceptualizăm adevărul și morala religioasă, în care înțelegem o operă de artă sau analizăm rolul individului în raport cu societatea ș.a.m.d. Cartea lui Prideaux, premiată și declarată de The Times drept biografia anului 2018, are forța uriașă de a retrezi la viață această figură de muzeu, deopotrivă adorată și contestată, și de a-i purta pe cititori prin laboratorul biografic care a făcut posibilă filosofia lui Nietzsche. Caldă și detașată, excelent documentată și alert scrisă, Sunt dinamită! e, cu siguranță, una dintre cele mai puternice lecturi pe care le puteți avea vara asta. În cele ce urmează, vă propunem să citiți un fragment despre perioada în care Nietzsche a trimis către editorul său manuscrisul pentru Așa grăit-a Zarathustra.
Sunt dinamită! Viața lui Nietzsche
Tatăl meu, Wagner, a murit. Fiul meu, Zarathustra, s‑a născut
În noiembrie 1882, Nietzsche a plecat din Basel la Genova, locul naşterii lui Columb, care traversase oceane neexplorate pentru a descoperi o lume cu totul nouă. Unul dintre lucrurile care‑l atrăgeau la Columb era că habar nu avusese dacă o să dea de uscat. Nici Nietzsche nu avea, într‑adevăr, habar ce va găsi atunci când se împăuna cu proiectul de a călători spre India, aşa cum făcuseră Alexandru cel Mare şi Dionysos înaintea lui. Dat fiind răul lui cronic de mare, se referea pur şi simplu la o călătorie metaforică înspre terra incognita a interiorului uman.
Starea lui generală de sănătate a fost extrem de proastă în iarna 1882‑1883. În mod sigur nu‑l ajuta nici faptul că lua doze uriaşe de opiu în încercarea zadarnică de a aluneca într‑un somn zbuciumat şi de a anestezia durerea emoţională cauzată de ceea ce el numea ultimele zvâcniri agonizante legate de Lou. La jumătatea lui decembrie, le‑a trimis lui Lou şi lui Rée o scrisoare prin care cerşea atenţie, spunându‑le că luase o doză imensă de opiu şi, „chiar dacă se va întâmpla într‑o bună zi să‑mi iau viaţa din cauza unei pasiuni sau a alteia, n‑ar fi prea mare lucru de jelit...”. Scrisori menţionând supradoze de opiu sau sinuciderea au primit şi Overbeck şi Peter Gast : „Ţeava unui pistol este acum pentru mine sursa unor gânduri relativ plăcute” etc. Vechii lui prieteni ştiau de mult că sinuciderea trebuia privită mereu ca o posibilitate, şi mai ştiau că nici o intervenţie nu ar fi avut vreun rezultat.
Ajuns la Genova, noul Columb a descoperit că pensiunea care‑i plăcea lui era ocupată, aşa că a mers de‑a lungul coastei, până a găsit un albergo micuţ şi ieftin în Rapallo. Schimbarea nu i‑a afectat deloc imaginaţia creativă. Argonautul spiritului putea fi Columb pornind spre America sau putea fi Dionysos ori Alexandru plecând spre India la fel de bine din Rapallo, care lua locul, în imaginaţia lui, atât Genovei, cât şi Greciei antice.
„Imaginează‑ţi o insulă din arhipelagul Greciei, acoperită în mod arbitrar cu păduri şi dealuri, care din întâmplare ar ajunge într‑o bună zi aproape de continent şi nu s‑ar mai putea întoarce de unde‑a plecat. În stânga mea, golful Genova, până spre far. Are cu siguranţă ceva grecesc în el... ceva pirateresc, neaşteptat, marinăresc. Nu am trăit niciodată atât de mult într‑o insularitate şi o uitare autentică, precum Robinson Crusoe.” Acel albergo era curat, însă bucătăria era groaznică. Mai avea de aşteptat până să mănânce o friptură decentă.
Stătea de două luni în Rapallo, când mama lui i‑a trimis o scrisoare de Crăciun atât de excesiv de îmbibată de pioşenia de tip Naumburg, încât i‑a dat curajul de a‑i răspunde că avea să‑i returneze următoarele scrisori nedeschise. Sosise momentul să scape de boala lanţurilor. Ruptura trebuia s‑o includă şi pe Elisabeth. Şi‑a instruit prietenii să nu spună familiei lui care era noua lui adresă. „Nu le mai suport. Aş vrea s‑o fi rupt cu ele mai devreme !” De Crăciun a stat singur. Învigorat probabil de ziua simbolică a naşterii şi renaşterii, a scris prima lui scrisoare în care privea cu nerăbdare spre viitor. Îi era adresată lui Overbeck. „Lipsa mea de încredere este acum enormă”, s‑a confesat el. „Dacă nu descopăr şmecheria alchimică prin care să transform această mizerie în aur, sunt pierdut. Aici am o ocazie splendidă de a demonstra că pentru mine «toate experienţele sunt folositoare, toate zilele sunt sfinte şi toţi oamenii sunt divini» ! ! !”
Şmecheria alchimică nu putea fi descoperită decât de argonautul singuratic care era gata să eşueze pe ţărmurile infinitului. „Singurătatea are şapte piei; nu mai trece nimic prin ea...” Rezultatul a fost cartea Aşa grăit‑a Zarathustra (Also sprach Zarathustra), o odisee spirituală extatică, poetică, profetică prin lumea eticii moderne. Nu foarte diferită de călătoriile lui Gulliver sau de rătăcirile lui Sindbad ori Odiseu, cartea este o parabolă amplă preocupată de problemele timpurilor ei. Profetul persan antic Zarathustra coboară de pe munte după moartea conceptului de Dumnezeu, pentru a arăta că, dacă umanitatea se poate ridica la nivelul ei, moralitatea poate supravieţui într‑o lume postdeistă atâta timp cât există onestitatea, consistenţa şi curajul de a curăţa pereţii peşterii, care încă poartă înscrisurile de umbră ale unor credinţe supranaturale. (...)
Toţi zeii au murit, predică Zarathustra. Acum vrem ca supraomul să trăiască. Vă propovăduiesc supraomul. „Omul este ceva ce trebuie depăşit.” Ce este omul? O corcitură între plantă şi vedenie. Ce este supraomul? E rostul pământului ce rămâne credincios pământului. El nu dă crezare celor ce‑aruncă sămânţa nădejdii suprapământene: ei sunt dispreţuitori ai vieţii şi mor otrăviţi ei înşişi. Supraomul ştie că tot ceea ce pare crud, aleatoriu sau dezastruos nu este o pedeapsă trimisă de nici un veşnic păianjen al raţiunii, de deasupra, pentru a‑l pedepsi pe păcătos. Mai curând, viaţa este locul unde dănţuie‑ntâmplările zeieşti (10). Rostul trebuie găsit spunând „da” întâmplărilor zeieşti în locul unde dănţuie ele. Zarathustra le spune sătenilor că omul este o punte, iar nu un sfârşit. În asta stă măreţia omului. Omul este între animal şi supraom, o funie peste un hău. (...)
Pe 14 februarie 1883, i‑a trimis cartea editorului său, Schmeitzner, descriind‑o în scrisoarea însoţitoare ca pe o „a cincea evanghelie”. S‑a dus de la Rapallo la Genova ca s‑o trimită, fie pentru plăcerea de a o lansa de la locul potrivit în călătoria ei simbolică, fie datorită avantajelor oferite de serviciile poştale rapide din Genova. Cât timp s‑a aflat acolo, a aflat dintr‑un ziar că Wagner murise cu o zi înainte. A luat acest lucru ca pe un semn rău-prevestitor, o conexiune supranaturală: altă pereche de săbii ce se‑ncrucişau în aer. Denaturând puţin adevărul, a afirmat că secţiunea finală fusese încheiată exact în ora sacră când Richard Wagner murea la Veneţia.
Sufletul lui Wagner plecase să se întâlnească cu ceilalţi argonauţi ai spiritului. Şi Wagner fusese odinioară înfăşurat în cele şapte rânduri de piei ale profetului vizionar. Acum, că murise, acel Wagner de odinioară, mai pur, putea fi recuperat. Nietzsche era aşadar îndreptăţit să spună că Aşa grăit‑a Zarathustra este un nou Inel. Tatăl lui, Wagner, murise; fiul lui, Zarathustra, se năştea.
Discreţia şi generozitatea spirituală ale lui Nietzsche sunt dovedite de faptul că, după cum a dezvăluit într‑o scrisoare către Franz Overbeck, la o săptămână după moartea lui Wagner, ştia de ceva vreme despre nenorocita corespondenţă a lui Wagner cu medicii lui. „Wagner a fost de departe fiinţa umană cea mai completă pe care am cunoscut‑o şi datorită acestui lucru a trebuit să îndur multe timp de şase ani. Dar între noi a intervenit ceva ca o ofensă teribilă; şi s‑ar fi putut întâmpla ceva oribil dacă el ar mai fi trăit.” (13) Pe 21 aprilie i‑a scris mult mai pe şleau muzicianului Peter Gast : „Wagner este plin de idei răutăcioase, dar ce spui de faptul că el a purtat corespondenţă (chiar cu medicii mei) exprimându‑şi convingerea că schimbările gândirii mele erau consecinţe ale unor excese împotriva firii, cu aluzii la pederastie ?”. Câteva luni mai târziu, în iulie, i‑a pomenit şi Idei Overbeck de „îngrozitoarea trădare răzbunătoare” ce‑i ajunsese la urechi cu un an înainte.
Fusese, într‑adevăr, trădat îngrozitor şi umilit public, nu doar de Wagner, ci şi de Lou şi Rée.
Foto main: Shutterstock
