A venit din nou momentul să faceți loc în biblioteca celor mici (sau a celor mari): a apărut volumul 2 din Nesupusele, o carte care îți prezintă o sută de femei din România care au schimbat cursul istoriei. Nu s-au supus rigorilor care spun că femeile ar trebui să stea în banca lor, să vadă doar de casă și copii, să fie „sexul frumos” și „slab” - așa că au creat, au construit, au explorat și descoperit și au trăit o viață cu sens, pentru ele și cei din jur.
În paginile celui de-al doilea volum semnat de Adina Rosetti, Cristina Andone, Iulia Iordan, Laura Grunberg și Victoria Pătrașcu veți găsi astronoame și sportive, arheoloage, eroine de război, poete, politiciene, femei care au luptat pentru drepturi și libertate, care au construit spitale, au crescut nepoți și au îngrijit cărți. Multe dintre ele sunt nume mari și sonore, dar nu lipsesc din rândul nesupuselor nici bunicile, emigrantele, ONG-istele și bibliotecarele. „Pentru că împlinirea nu se măsoară în cifre, ci în cuvinte de poveste: cât de mult crezi, cât de mult speri, cât de mult faci, cât de mult ai grijă, cât de mult iubești”, spune Cristina Andone, una dintre autoarele volumului.
Despre volumul 1 puteți citi aici, iar din volumul al doilea avem mai jos trei texte și două ilustrații în premieră. Printre nesupusele de anul acesta se numără și colega noastră Ioana Cîrlig, care vede, ca nimeni alta, zânele din România. Mai puteți citi și despre impresionanta poveste a Aniței Nandriș-Cudla, românca exilată în Siberia timp de 20 de ani, împreună cu fiii ei (despre ale cărei memorii Luiza scrie aici că i-au schimbat viața). Nu în ultimul rând, găsiți mai jos povestea emigrantelor, adeseori trecută sub tăcere și ignorată - dar despre care Diana a vorbit în seria Sindromul Italia. Citiți - și nu vă supuneți :)
Fata care fotografiază zâne
IOANA CÎRLIG
Text de Iulia Iordan
Dacă vrei să vezi o zână, opreşte timpul în loc. S-ar putea atunci să o zăreşti pentru o clipă la marginea unei păduri, când soarele se întâlneşte cu roua de pe mugurii de brad. Poate o vei zări printre împletiturile complicate din părul unei mirese din Oaş sau între florile galbene de câmp în preajma cărora două surori cu fuste croite din aceeaşi bucată de stambă îşi aranjează una alteia părul. Există locuri în care zânele prind curaj şi se apropie mai mult de oameni. Sus, în Munții Apuseni, stau în case mici de lemn bătrâni care le povestesc uneori despre ele străinilor. Ceva s-a schimbat însă de o vreme încoace: nu-i mai crede toată lumea. „Trebuie să fii nebun ca să crezi în zâne“, li se răspunde. Dacă vrei să vezi o zână, opreşte sonorul. Părăseşte oraşul şi mulțimile. Ia cu tine doar strictul necesar. De unde te lasă autobuzul, mergi cât mai departe pe jos. Dacă vrei să vezi o zână, ia urma culegătorilor de ciuperci şi a culegătoarelor de ierburi. Dacă ai noroc, te poți întâlni pe drum şi cu fata care fotografiază zâne. O cheamă Ioana şi are mereu în geanta pe care o poartă pe umăr un aparat de oprit timpul în loc. Multă vreme a trăit în oraş şi a lucrat ca fotojurnalistă. Dar timpul nu voia să se oprească. Mai mult decât atât, şi-a dat seama că, dintre toate artele, fotografia este cel mai uşor de folosit ca să manipulezi oamenii, ca să împarți lumea în categorii, ca să modifici realitatea. Aşa că a plecat acolo unde lucrurile se schimbă mai greu, unde oamenii locuiesc în armonie cu natura, chiar dacă nu le este uşor. De atunci fotografiile Ioanei spun poveşti despre viața oamenilor din sate izolate, din zone industriale abandonate, despre familii alături de care uneori petrece ani de zile. Ca să devină nemuritoare precum zânele, şi fotografiile au nevoie de răbdare.
Ioana Cîrlig s-a născut la Bucureşti pe 1 aprilie 1987, a copilărit în cartierul Balta Albă. În adolescență a devenit interesată de fotografia în format analog, tehnică pe care o foloseşte şi astăzi. Și-a expus fotografiile în galerii de artă, a publicat albume şi în anul 2016 a înființat alături de alți trei fotografi Centrul de Fotografie Documentară, unde desfăşoară proiecte culturale şi coordonează activitatea arhivei de fotografie documentară contemporană. Visul ei este „să nu amorțească“, să rămână curioasă şi să poată fotografia lumea cât mai mult timp de acum încolo. Îi poți descoperi zânele şi proiectele pe site-ul său personal: www.ioanacirlig.ro.
Să nu ne uitați
ANIȚA NANDRIȘ-CUDLA
Text de Iulia Iordan
Toată noaptea Anița se zvârcolise, pielea o ustura, iar febra nu o slăbea deloc. Mama fetei era tot mai îngrijorată, toate fierturile ei din plante rămăseseră fără niciun efect. Spre dimineață, când fetița se mai liniştise un pic, se auziră câteva bătăi în uşă. O femeie bătrână ştergea cu podul palmei geamul înghețat al ferestrei. Mama îi deschise uşa şi o primi la căpătâiul fetei. Bătrâna ceru un prosop curat, se unse pe mâini cu ulei şi începu să frece fruntea bolnavei, apoi mâinile, picioarele şi spatele. În acest timp, repeta încet acelaşi vechi descântec:
Bubă roșie, bubă vânătă, De unde-ai venit Acolo să te duci. Peste 9 sate, Peste 9 hotare, Peste hăi munți Cărunți. Unde cocoșul n-o cânta
Şi unde nimeni cu securea n-o da. Acolo să-ți faci casă, Acolo să-ți faci masă. Acolo să sălășluiești, Acolo să putrezești. Şi Anița să rămână curată, Luminată. Ca de Dumnezeu lăsată!
Când se trezi, pe seară, fata se simțea ceva mai bine. Obrajii ei aveau din nou culoare, se putea ridica în capul oaselor şi începuse să ceară apă şi mâncare. Când mama se aşeză lângă ea din nou, Anița o întrebă:
— Mamă, oare chiar se află pe pământ locul acela pustiu unde se duc toate bolile: dincolo de munții cărunți, unde cocoşul nu cântă?
Peste mulți ani, în Siberia, dincolo de munții cărunți, într-un loc pustiu unde cocoşul nu cântă, o femeie febrilă se află pe un pat de spital. Lângă ea, trei băieți de diverse vârste, slabi şi obosiți, plâng tăcut. Niciunul nu poate vorbi. Cel mai mare împătureşte stângaci o scrisoare la finalul căreia se mai poate citi doar atât: „Să nu ne uitați! Anița, Mitruță, Vasile şi Toader“. După două săptămâni de stat în comă, Anița deschide în sfârşit ochii şi întreabă: — Unde mă aflu? — Lângă noi, dragă mamă! îi răspunde Vasile, fiul cel mijlociu.
Anița Nandriş-Cudla (1904, Mahala, AustroUngaria – 30 august 1986, Mahala, Ucraina) a fost o țărancă din Bucovina deportată de regimul comunist rusesc împreună cu cei trei fii ai săi în Siberia. În luna iunie a anului 1941, alături de alți 13.000 de basarabeni şi bucovineni, Anița şi copiii ei au ajuns dincolo de Cercul Polar, fiind nevoiți să trăiască şi să muncească până la epuizare în condiții de neimaginat, în frig, sărăcie, izolare. Doar iubirea de familie şi credința în Dumnezeu i-au făcut să reziste, spune Anița în mărturia ei despre viață, devenită una dintre cele mai importante cărți despre exil: 20 de ani în Siberia: amintiri din viață.
2 în 1 (A se citi două într-una)
EMIGRANTELE
Text de Laura Grünberg
Multe femei au forțe supraomeneşti. Nu întâmplător, în ultima vreme tot mai multe sunt personaje principale în filme şi desene animate: Mulan, Rapunzel, Xena – prințesa războinică. Puterile lor supraomeneşti se pot observa şi în viața de zi cu zi. De când lumea, femeile au puterea să aducă pe lume copii. Mamele voastre pot să vă povestească ce minune este asta. În vremurile noastre, multe dintre femei se ocupă nu doar de creşterea copiilor şi de treburile casei, ci şi de carierele lor. Îți trebuie puteri supraomeneşti să le faci pe toate bine zi de zi. De curând, în România au apărut şi altfel de femei cu spirit de aventură şi forțe supraomeneşti: mamele care pleacă să muncească în alte țări. Emigrantele. Multe dintre ele fac probabil vrăji, pentru că reuşesc imposibilul: să fie 2 în 1 (a se citi două într-una): mame pentru copiii de acasă, dar şi pentru copiii de care au grijă ca de copiii lor prin alte țări. Este nevoie de puteri magice ca să fii mamă simultan în mai multe locuri, nu? Le mai ajută telefoanele mobile şi Skype-ul, dar puterile lor magice sunt cele care le fac să ştie de departe tot ce mişcă acasă. Asemenea ființe au inimi mai mari decât ale oamenilor obişnuiți, inimi în care încape dragostea nemărginită pentru cei de acasă, dar şi pentru cei de care au grijă peste mări şi țări. Anca este doar una dintre multele emigrante. A primit pe stradă un fluturaş de la o agenție de locuri de muncă din Italia. Era şomeră. S-a suit în autocarul care a lăsat-o în „parcul cu români“, cum se numesc asemenea parcuri din multe oraşe de prin Italia sau Spania. A luat totul de la zero. A câştigat un ban cinstit, a învățat o meserie, şi-a ajutat părinții de acasă cu bani şi medicamente. S-a întors, şi-a luat o casă, s-a căsătorit, a făcut un copil şi a plecat din nou prin lume, să câştige bani pentru meditațiile băiatului, care ştie s-o asculte şi de la distanță. Mamele acestea supranaturale pleacă pentru alții şi se întorc pentru alții. Reuşesc să se pună mereu pe planul doi. Asta pentru că, fiind mame, au puteri magice. Doar dorul de casă le învinge uneori.
Emigrantele: femeile care pleacă din țara de naştere în alte locuri ca să muncească, să câştige un ban în plus, să studieze. Datele arată că România are un număr foarte mare de emigranți. În 2017 au fost înregistrați 2.616.371 de emigranți români, dintre care 1.412.084 au fost femei (sursă: Eurostat). Emigranții nu pleacă de acasă de prea mult bine, ci din cauza problemelor economice sau politice din anumite țări. Sunt multe poveşti despre familii de emigranți. Vă recomandăm povestea Letiției şi a fetiței ei, Rădița (Fetița care se juca de-a Dumnezeu, de Dan Lungu).
