Începând de azi, ar fi musai ca bibliotecile din România se se îmbogățească cu NESUPUSELE, o carte absolut necesară, în care se găsesc 100 de povești de viață ale unora dintre cele mai importante personalități feminine din istoria noastră. Nu prea știm mare lucru despre ele, despre multe nici n-am auzit, atâta vreme cât, până nu demult, istoria înregistra în cărți mai ales realizările domnilor. Tocmai de aceea, cartea asta pe care a conceput-o De Basm - Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți ar trebui să ajungă la cât mai mulți dintre noi. Nu doar la copii (deși cartea este în primul rând concepută pentru ei), atâta vreme cât majoritatea dintre noi știm prea puține despre femeile care au pus umărul la o lume mai bună.
Cartea ne face tuturor cunoștință cu scriitoare, femei de știință, sportive, artiste, spioane și activiste pentru drepturile omului, principese și generații întregi de femei casnice, a căror muncă absolut esențială nu a primit niciun strop de recunoaștere. Din prezentarea proiectului lansat azi, aflăm că „nesupusele sunt femei de succes în sensul obișnuit al termenului, dar şi într-un sens mai generos – în care reuşita înseamnă diplomaţie, adaptare asumată la vremuri, empatie, grijă cotidiană pentru aproape, implicare, discreție, coloană vertebrală, modestie, tandreţe, răbdare.
Mai mult, poveștile celor 100 de femei sunt scrise și ilustrate la rândul lor de femei, autoare și graficiene din zilele noastre. De texte s-au ocupat Adina Rosetti, Victoria Pătrașcu, Iulia Iordan, Laura Grünberg și Cristina Andone, iar de ilustrații, Sorina Vazelina, Szabo Zelmira, Maria Surducan, Ileana Surducan, Cristina Radu, Anabella Orosz, Kurti Andreea, Keszeg Agnes, Oana Ispir, Livia Coloji, Maria Brudașcă și Criss Barsony. Autoarele cărții vor susține o serie de ateliere cu copii și adolecenți prin toată țara, iar dacă nu aveți cum să ajungeți la ateliere, puteți să contribuiți la rândul vostru pe platforma online www.nesupusele.ro, cu propriile povești despre nesupusele din viețile voastre. Cine sunt femeile din jurul vostru - mame, bunici, profesoare, vecine etc. - pe care le-ați vedea pe listă?
Ne bucurăm tare mult că, pe lângă Povești de seară pentru fete rebele, carte publicată în două volume la Editura Litera, în care sunt adunate poveștile de viață ale unora dintre cele mai importante femei din istoria lumii, și Femei în știință, proaspăt apărută la Nemira, NESUPUSELE completează procesul de recuperare istorică și culturală cu femei din istoria - încheiată sau live - a României. Așa de tare, că vrem să împărtășim bucuria cu voi și vă invităm să citiți mai jos trei scurte profiluri din carte:
Cearta Sofiei cu Titu
SOFIA NĂDEJDE
text de Laura Grünberg
Titu Maiorescu, om important în România, școlit și umblat prin lume, fost prim-ministru al României, era convins că femeile trebuie să stea acasă, să facă mâncare și să crească copii, iar bărbații să se ocupe de treburile importante ale țării, pentru că ei au creiere mai mari. S-au făcut măsurători, spunea el, și s-a aflat că „din 1.000 de căpățâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la bărbat și numai 1.250 la femei“ – astea erau chiar vorbele lui.
Nimeni nu îndrăznea să îl contrazică pe Titu, cu atât mai puțin o femeie. Pe atunci fetele nici nu prea mergeau la școală.
Până într-o zi când Sofia, o tânără frumoasă cu ochii verzi, talentată la scris, a decis să publice într-o revistă (Chestiunea femeii) un articol în apărarea femeilor. Dacă ne luăm doar după mărime, i-a replicat lui Titu, atunci un hipopotam, care are cu siguranță un creier mai mare ca al omului, e mai deștept decât acesta. A argumentat că mărimea capului nu este direct proporțională cu ce ai în cap.
Sofia era bună la toate materiile. Nu întâmplător, cu ceva ani în urmă, fusese singura fată acceptată la examenul de bacalaureat. Așa că, sigură pe ce știa, a explicat că „mai mult“ nu înseamnă obligatoriu „mai bine“. Poți fi gras și prostuț sau pricăjit, dar deștept. Poți să faci o compunere slabă de zece pagini sau să scrii o capodoperă de o pagină. Poți să ai un creier mare pe dinafară, dar gol pe dinăuntru.
Sofia și Titu s-au certat o vreme în public pe tema asta. Femeile o întâlneau pe stradă pe Sofia și îi zâmbeau cu recunoștință sau îi cereau autografe. La început mulți, mai ales bărbații, i-au dat dreptate lui Titu. Cu timpul însă s-a dovedit că Sofia a avut dreptate. Peste ani, tot mai multe femei au devenit egale cu bărbații. Ba uneori chiar mai bune decât ei în multe domenii.
Sofia, spun cei care au cunoscut-o, nu a fost doar o fată certăreață, ci și o femeie de nădejde. Nu întâmplător o cheamă Sofia Nădejde.
Cuvânt-cheie: curaj
Sofia Nădejde (14 septembrie 1856, Botoșani – 11 iunie 1946, București), mamă a șase copii, dar și femeie de carieră, scriitoare și jurnalistă, a militat toată viața cu pasiune și curaj pentru drepturile femeilor. A fost prima femeie din România care a avut dreptul să susțină bacalaureatul într-un liceu de băieți, a condus o revistă literară și a scris primul roman feminist din istoria literaturii române.
Aripi salvatoare
ESCADRILA ALBĂ
text de Victoria Pătrașcu
Era în timpul sângeroșilor ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial. În cei șase ani de război, românii au luptat de la Stalingrad până în Munții Tatra. Zilnic, zeci, chiar sute dintre ei, erau răniți. Cineva trebuia să-i aducă pe acești oameni de pe front în spitalele unde medicii puteau să le salveze viața. Așa a apărut o unitate sanitară de aviație cum nu a mai existat nicăieri în acele vremuri, Escadrila Albă. Un echipaj de avioane sanitare conduse doar de către femei.
Marina Știrbey, ea însăși aviatoare, a venit cu ideea înființării acestei escadrile. Și, astfel, Nadia Russo, Virginia Duțescu, Mariana Drăgescu, Virginia Thomas, Victoria Pokol, Maria Nicolae, Stela Huțan Palade, Eliza Vulcu au ajuns să zboare spre și dinspre front. Niciuna nu a ezitat să plece la război.
Avioanele, vopsite în alb, n-ar fi trebuit să fie ținta tirurilor inamice. Dar, la război, nimeni nu respectă regulile. Așa că fiecare zbor a devenit o aventură periculoasă și un joc al aviatoarelor cu moartea. În scurt timp avioanele și-au lepădat hainele albe și au îmbrăcat culorile de camuflaj ale războiului.
Fiecare misiune era dificilă și orice zi putea fi ultima pentru oricare dintre aviatoarele Escadrilei Albe. Au îndurat frigul, foamea, bombardamentele, au dormit sub cerul liber sau în corturi mizerabile de campanie. Nu s-au văitat niciodată. Fiindcă de ele depindea viața atâtor oameni.
Uneori pericolul venea chiar de la cei cărora încercau să le salveze viața. Răniții erau oameni simpli. Unii nu văzuseră în viața lor un avion. De multe ori erau inconștienți atunci când erau urcați de medici la bord și, adesea, se trezeau în aer. Urlau și se agitau înspăimântați. Așa că aviatoarele aveau, pe lângă misiunea și așa dificilă de a pilota avionul pe deasupra teritoriilor inamice, și pe aceea de a-i ține imobilizați pe bolnavi pe targă. Nu de puține ori avioanele s-au defectat și au aterizat forțat. Și nu o dată, pe furtună, aviatoarele au reușit în ultima clipă să evite crestele ascuțite ale munților.
Datorită misiunilor Escadrilei Albe, mii de vieți au fost salvate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Aviatoarele care au făcut parte din această formație au fost, după război, uitate.
Cuvânt-cheie: devotament
Escadrila Albă a fost înființată la inițiativa Marinei Știrbey, după modelul organizației finlandeze Lotta Sward. Numele i-a fost dat de către scriitorul Curzio Malaparte, jurnalist acreditat pe frontul din România. În actele Armatei Române a rămas sub numele de Escadrila Sanitară.
O parte dintre aviatoarele care au făcut parte din Escadrila Albă au rămas, după război, instructoare de zbor. După instaurarea regimului comunist nu au mai avut parte de niciun fel de recunoaștere și au fost excluse din aviația română.
Fetița care punea multe întrebări
DIANA DRAGOMIR
text de Adina Rosetti
De ce, de ce, de ce?
– Ah, ce de întrebări mai pui, fetițo! îi spune învățătoarea. M-ai zăpăcit! Ia să faci liniște, să pot să predau și eu lecția.
Dar Diana nu se lasă. Vrea să știe cât mai multe. Totul în jur îi stârnește curiozitatea. De ce e cerul albastru? Dacă Pământul e rotund, de ce nu cădem de pe el? Cât de departe sunt stelele de pe cer? Oare suntem singuri în Univers? Universul are sfârșit sau început? Cum o fi pe alte planete? De ce e soarele așa de fierbinte? De ce timpul trece altfel atunci când ești în spațiu?
Ridică mâna să pună o nouă întrebare, dar învățătoarea e hotărâtă să nu o mai bage în seamă: are o lecție de predat! Și-n plus, întrebările fetiței o-ncurcă, n-are timp de ele, o fac să se gândească la lucruri pe care nici ea nu le știe. După câteva minute, Diana renunță și lasă mâna jos: e clar că de la școală nu va primi răspunsurile pe care le caută. Va trebui să le găsească ea singură.
Ajunsă acasă, scotocește prin biblioteca părinților, în căutare de cărți pe teme științifice.
– Nu ieși și tu afară, Diana?
– Nuuu, citesc, răspunde ea, cu nasul în cărți.
Se face seară și de-afară se aud glasurile copiilor ieșiți la joacă. Diana se apropie de fereastră și privește cerul. E o seară de vară limpede și clară. Acolo, sus, deasupra noastră, e un întreg univers care așteaptă să fie descoperit. O lume îndepărtată și misterioasă, pe care i-ar plăcea să o cunoască. Un milion de întrebări îi năvălesc în minte. Diana închide fereastra și se întoarce la citit. Cărțile nu se supără dacă le pui întrebări. Cărțile au răbdare și au răspunsuri. Dar uneori, după ce citești, îți vine să pui și mai multe întrebări!
La 11 ani, se mută împreună cu părinții în Canada, unde studiază fizica și astronomia Continuă să le pună multe întrebări profesorilor de la universitate și cercetătorilor de la conferințele științifice. Întrebările ei sunt acum privite cu deschidere, chiar încurajate. Sunt punctul de plecare pentru discuții interesante. Pentru noi cercetări. Pentru descoperiri.
„Așa avansează știința, prin întrebări.“
Cuvânt-cheie: curiozitate
Diana Dragomir (n. 1982, București) este astronom și fizician, în prezent profesor la Massachusetts Institute of Technology (Boston, SUA). Domeniul ei de studiu sunt exoplanetele (planetele care gravitează în jurul altor stele). Diana a descoperit o super-Terra, una dintre doar cele câteva planete mici cunoscute până acum, care poate fi studiată în mod foarte detaliat, cu ajutorul telescopului Hubble. Uneori, Diana primește telefoane de la NASA și întrebări de la copiii care vor să știe ce mănâncă extratereștrii.
Foto main: Detaliu din coperta cărții
