Cum ar fi dacă unii dintre cei mai buni scriitori contemporani din România ar primi fiecare pe mână câte un autor din canon (dada, dintr-ăla de manual), i-ar cerceta viața și scrierile, i-ar cunoaște contextul vremii și i-ar reconstitui în 100 și ceva de pagini o biografie lejer romanțată, din care tu, cititorul, ai afla tot ce n-ai știut niciodată despre cele mai mari nume din literatura română? Ar fi frumos, nu?
Păi tocmai s-a întâmplat la Iași, la FILIT, cel mai important festival de literatură de la noi, unde la început de octombrie a fost lansată colecția „Scriitori de poveste”: 11 scriitori contemporani au scris despre cei 11 scriitorii cărora le sunt dedicate muzeele din rețeaua Muzeului Național al Literaturii Române Iași: Ion Creangă, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, Otilia Cazimir, Vasile Pogor, Nicolae Gane, Constantin Negruzzi, Vasile Alecsandri, Mihai Codreanu și Mitropolitul Dosoftei. Cărțile se găsesc la Iași, în rețeaua de muzee, și online, pe site-ul editurii MLR (un volum costă 12 lei). Autorii care au acceptat să scrie despre colegii lor mai mari sunt Andrei Crăciun, Florina Ilis, Tudor Ganea, Simona Antonescu, Mihai Buzea, Bogdan Răileanu, Dan Coman, Adela Greceanu, Cristian Fulaș și Alex Tocilescu.
Pentru că ne-a plăcut teribil colecția lansată la Iași și pentru că vrem să ajungă la cât mai multă lume, publicăm până de Crăciun fragmente selectate de câțiva dintre autori, desenate de ilustratori unul și-unul.
Începem cu Bogdan Răileanu, care l-a documentat atent pe Costantin Negruzzi și a scris o minunăție de carte, pe care ne-am fi dorit sincer s-o fi citit înainte ca pojghița canonului să-l transforme pe autor într-o statuie de neatins. L-am întrebat pe Bogdan dacă ar ieși la bere cu Costache, acum că știe atâtea despre el. Ne-a spus că ar ieși, clar, „la palatul Știrbey, în Buftea să îi arăt unde chiuleam eu în liceu și unde probabil că am discutat pentru prima oară despre „Alexandru Lăpușneanu”. I-aș da și o țigară, evident, dacă ar fuma”. Zice că cel mai mult l-a surprins „faptul că a răzbit în viață, că a fost ministru de finanțe, primar al Iașului în ciuda carierei literare, deci și el a fost un scriitor de timpul liber.” (Luiza Vasiliu)
Cum a fost, de fapt, tot experimentul ăsta pentru Bogdan?
„Biografia lui Costache Negruzzi a fost ca un exercițiu de matematică. Timp de câteva luni, aproape zilnic, deschideam documentul word și mă duceam în meniul Review unde apăsam pe butonul Word Count ca să văd câte semne mai am până ajung la destinație. Asta și din cauză că a fost greu cu scrisul la început. Nu știam de unde să apuc o biografie romanțată, dar pe urmă cred că mi-am răspuns singur și am decis că biografie romanțată e o biografie despre Costache Negruzzi așa cum cred eu că aș fi scris despre mine dacă aș fi fost Costache Negruzzi și aș fi făcut ce a făcut el. A se nota tonul ironic la adresa mea.
Ce mi-a plăcut cel mai mult la acest demers e că am reușit să păstrez delirul într-un context real și să reflect totuși și cele mai importante și relevante lucruri despre Costache Negruzzi. M-am folosit de diavol, spioni ruși și tot felul de dialoguri speculative ca să surprind câteva tonuri ale epocii și ale omului. Nu știu cât am reușit cu adevărat. Ce mi-a mai plăcut a fost faptul că, lucrând pe viața unui om, povestea practic are început, cuprins și sfârșit, iar misiunea mea nu a mai fost atât de grea ca atunci când trebuie să te gândești cum sfârșește personajul.”
15 septembrie 1848 – rămășițele revoluției
Ochii se mișcau sticloși, de la oglindirea din geam în care își putea vedea ceașca de cafea la scena de peste drum, unde un țigan își bătea cei doi copii lângă un coș de nuiele răsturnat. Din coș încă se mai rostogoleau pe caldarâmul din piatră cubică roșii mici care lărgeau pata de culoare din mijlocul străzii. Copiii erau desculți, murdari și cu hainele lălâi jucând pe ei în ritmul loviturilor. Pentru o clipă simți în nări mirosul îmbâcsit al copiilor și al lacrimilor, îl simțise de atâtea ori când trecuse prin piețele din târg. Un miros distinct, de țigan. Cuvântul țigan lucea ca o lamă de cuțit între gândurile sale. Încerca să își dea seama dacă știuse vreodată originea acestui cuvânt. Sorbi din cafeaua turcească pe care o ținea în ceașcă și se gândi apoi la originea cuvântului turc. Se întoarse cu spatele la bărbatul care snopea copiii în bătaie. Mai treceau și alți oameni pe stradă, dar nimeni nu zicea nimic.
- Fiecare cuvânt înseamnă ceva pe lumea asta, spuse cu o voce egală ca și când ar fi continuat o conversație întreruptă de bătaia de afară.
- Ce vrei să spui, Costache?, se auzi vocea Mariei.
- Uite spre exemplu țigan sau român, cuvintele astea ne spun ceva, răspunse, doar că noi le luăm pe degeaba. Nu e multă lume care știe ce înseamnă să fii român sau țigan.
- De asta ar trebui să existe mai mulți oameni ca tine, Costache, interveni un bărbat cu mustăți elegante care își lăsă ceașca de cafea pe o măsuță de lemn, oameni care să ne lumineze pe noi, restul. Ar trebui să traduci mai mult decât ai făcut-o până acum. Ar trebui să aduci lumină printre bieții noștri români.
Costache se uita la măsuța de lemn. Semăna cu o măsuță pe care o văzuse în copilărie la Chișinău în salonul în care se întâlnise cu Pușkin. Pușkin! Oare câți oameni din orașul ăsta știau cine era Pușkin? Oare țiganul de afară, copiii lui sau copiii copiilor lui vor citi vreodată Șalul Negru? Se uită pe fereastră. Țiganul dispăruse. La marginea drumului un băiețel plângea și se uita la mama lui cum aduna roșiile rămase întregi în urma bătăliei.
- Nu știu dacă de un traducător e lucrul de care au nevoie românii acum, spuse Costache și se așeză în fotoliul de lângă fereastră.
- Ba poate cine știe, spuse Maria ridicându-se și verificând ibricul de cafea.
- Fără îndoială, românii au nevoie de înțelepciune, spuse Costache. Bănuiesc că toată lumea a auzit deja despre înfrângerea revoluției de la București. Dar nu știu dacă știți ce s-a întâmplat în Dealul Spirii, acolo unde practic au fost măcelăriți românii noștri de turcii a căror cafea o bem noi în dimineața asta. Ce ironie!
Maria și bărbatul cu mustăți se uitară la Costache contrariați. Femeia lăsă cafeaua jos ca arsă și se întoarse la scaunul ei.
- Ei, nu-i nevoie să renunțăm acuma la cafea, vă dați seama, spuse Costache zâmbind. Ce vină are copacul de cafea sau turcul care o vinde în prăvălie? Nu ei decid războaiele. În schimb un conducător înțelept, chiar și al unei revoluții, face diferența. În Dealul Spirii, dragii mei s-a cerut înțelepciune și s-a oferit impulsivitate. O companie de pompieri se întorcea spre cazarmă, iar în drumul ei a trebuit să treacă pe un podeț îngust pe care erau și trupe ale lui Kerim-pașa. Un sublocotenent român a lovit din greșeală cu cotul un soldat turc, superiorul turcului îl lovește pe român cu latul sabiei. Vă dați seama ce situație, orașul era sub asediul turcilor practic, și cineva trage sabia din teacă, ba mai mult lovește pe un român, doar înțelepciunea ar fi putut fi pavăză pentru românii din compania de pompieri, dar ea nu a fost de găsit la tânărul sublocotenent. A scos pistoalele și a tras. L-a ucis pe maior și apoi a tras asupra lui Kerim-pașa. Vă dați seama că turcii nu au mai putut fi opriți. Cum va fi consemnat de istorie acest tânăr care în mod inutil a dus la moartea altor confrați ai săi? Eroism? Prostie? Nu vreau să mă gândesc, dar iată un exemplu care mă ajută și mai bine să răspund celor care mă întreabă de ce nu mă implic în revoluții. Socot că e nevoie de înțelepciune înainte de orice faptă de curaj.
Se lăsă liniștea. Negruzzi se ridică din fotoliul său și se uită iar pe fereastră. Țiganii dispăruseră. În urma lor rămaseră strivite zeci de roșii.
[…]
