Educația sexuală îi poate traumatiza pe copii, așa că părinții trebuie să-și dea acordul pentru ca școala să le țină lecții despre organe și funcții „rușinoase”. Cam așa sună propunerea legislativă a deputatului Ninel Peia, care prevede și sancțiuni, inclusiv cu închisoarea, pentru profesorii care le-ar vorbi de capul lor copiilor despre sexualitate. 

Chiar și fără proiectul parlamentarului, puțini părinți vor să audă de sex în școlile românești: doar 6% dintre ei au fost de acord cu Educația pentru sănătate pentru copiii lor, declara recent Iulian Cristache, preşedintele Federaţiei Naţionale a Asociaţiilor de Părinţi din Învăţământul Preuniversitar. După un alt calcul, 2.000 de școli dintr-un total de 19.000 includ acest opțional. Asta deși Ministerul Sănătății declara, anul trecut, că susține lecțiile obligatorii de educație sexuală.

Ca să înțelegem cum stăm azi cu școala și sexul, putem la fel de bine să povestim cum era pe vremea noastră, a celor din redacția Scena9. Ne ia și acum un soi de teamă amestecată cu rușine când ne amintim de primele contacte cu filmele și revistele anilor ‘90 și despre cum am încercat să ne lămurim pe-atunci, cu sau fără ajutor, marile întrebări ale adolescenței.  Spoiler: mai degrabă fără ajutor. Puse laolaltă, amintirile astea par să se lege într-o copilărie universal-nedumerită. 

După toate astea, Lorena, în vârstă de 18 ani, aduce o speranță că treaba n-o să mai stea așa multă vreme. Ninel o să aibă de furcă. 

Andra Matzal: „Bravo” pentru inocenți

Revoluția a început pentru mine în anii ’90, când, după o copilărie hrănită cu imagini alb-negru, în care mă specializasem pe textura puricilor,  am dat cu ochii de TV color & video. În zorile binging-ului la români, după kilometri de bandă rulată pe ecran, cu filme „de familie”, „cu bătăi”, „thriller psihologic”&co, am văzut pe ecran câteva secunde dintr-o scenă de sex. Cel mai probabil, maică-mea nu fusese pe fază, să-mi pună mâna la ochi, așa cum se întâmpla de fiecare dată când în film apăreau „prostii”. La categoria asta se încadra pe atunci sexul, în universul meu, iar când apărea aluziv undeva, pe ecran ori aiurea, mă aprindeam de rușine ca un filament de bec.

Pentru cei de-o vârstă cu mine, prima generație care n-a mai fost făcută pionier, educația sexuală a fost, cel mai probabil, o aventură accidentală pe cont propriu sau, cel mult, o prelegere părintească. Eu mi-am făcut lecțiile din paginile de sex ale revistei Bravo. Mai întâi cu ediția în limba maghiară, iar apoi, cu perseverență de colecționar, de la primul număr în limba română. Am învățat în felul ăsta că sexul era un tabu, despre care nu se vorbește, la care nu se privește. Fiindcă, de fiecare dată când ai mei îmi cumpărau ultimul Bravo, aveau grijă ca, înainte să mi-l paseze, să-i lipească paginile despre sex cu aracet. O lipitură zdravănă, imposibil de hackuit fără urme vizibile, care nu lăsa să se ghicească niciun sân dezvelit, atunci când, roasă de curiozitate, ridicam paginile la lumină. 

Mult timp am păstrat convenția asta a tăcerii: la școală nu se vorbea despre sex, decât poate în legătură voalată cu Liviu Rebreanu; acasă, primeam în fiecare lună câte un Bravo cu „prostiile” secretizate. Dacă la școală, tăcerea n-a fost ruptă până-n ultima zi, de paginile cu sexologie glossy, pe atunci mai misterioase ca manuscrisele din Numele trandafirului, m-am ocupat singură câțiva ani mai târziu. Cu infinită grijă am tăiat lipitura cu o lamă de ras. N-am reușit să salvez marginile (azi, nici aracetul nu mai e ce-a fost), dar am salvat destul cât să-mi salte pulsul: două corpuri goale, față-n față, un el și-o ea, Adam&Eva ca pentru fanii Beverly Hills 90210. Am citit și răscitit indicațiile tehnice despre mameloane și definiția excitației, uitându-mă dezgustată la tipul cu abdomen bine lucrat, sub care atârna cea mai bine tăinuită trompă din lume. 

Ioana Pelehatăi: Textul ăsta nu e despre mașini

Nu m-a învățat nimeni niciodată nimic despre mașini. N-au considerat că trebuie să știu despre șofat, iar de traversat strada s-au gândit că o să învăț de la copiii din jurul meu. O să știu ce am de făcut, când va veni momentul să mă lase pe cont propriu. Ei nu mi-au spus nimic, pentru că era rușine să vorbească despre asta. Generația lor nu avusese aceleași așteptări. Puțini aveau mașină pe vremea lor, mai mult bărbații știau să conducă. Nici nu și-ar fi imaginat că pe la 18 ani cam vrei să-ți iei carnet. În generația mea, era important să știi să conduci. Băieții voiau să se dea mari în fața fetelor; fetelor le plăcea ideea că de data asta pot și ele să aibă controlul asupra situației, asupra mașinii.

Când aveam 18 ani, mama m-a luat la o țigară și la o discuție despre mașini, în grădină, ca-ntre fete. Când mi-a zis că vrea să vorbim despre condus, am stins țigara, am râs și am plecat. I-am zis că știam demult orice-ar fi avut ea să-mi zică, de la fetele de vârsta mea și din reviste. (Mai târziu mi-a zis că, în principiu, are încredere în mine că o să mă descurc cu șofatul. N-avea nimic tehnic să-mi spună. Voia doar să știu că ea știe că o să port mereu centura de siguranță.)

Când aveam 10-12 ani, toate fetele de vârsta mea își cumpărau aceeași revistă despre muzică, vedete, filme și jocuri. Și singura care avea și rubrică despre mașini. La început adulții nu s-au prins. Dar când au aflat, au conchis că e nasol ca fetele să citească despre mașini. Băieții vorbiseră deja cu tații lor despre cum e să conduci, cum te obișnuiești cu schimbătorul de viteze și alte detalii tehnice. Știau tot ce e de știut.

Dar pentru fete subiectul era cam dur. Așa că tata a continuat să-mi cumpere revista, dar a început să lipească pagina cu sfaturi despre parcare paralelă și CASCO. Filele erau lipite între ele cu aracet. Știam de la chimie că pot să le dezlipesc la aburi. Și, pentru că deja mă învățasem să citesc despre mașini, am folosit subterfugiul ăsta din plin.

Când aveam vreo 5-6 ani, un străin m-a ajutat să trec strada fără voia mea. Nu-mi amintesc mare lucru, decât că bunicii mei, cu care eram în vacanță la băi, s-au speriat foarte tare că am plecat cu străinul. Eu nu-mi amintesc decât că era un străin amabil, dar și că mi s-a făcut frică, atunci când mi-am dat seama că nu știu unde sunt, de mână cu el. Nu știam să mă întorc la bunici – dar bunicii nu mă învățaseră niciodată să nu las pe nimeni să mă treacă strada dacă nu vreau.

Textul ăsta nu e despre mașini. E despre un cuvânt pe care niciunul dintre adulții cărora li s-a dat sarcina să-mi dea o educație nu a putut vreodată să-l pronunțe relaxat. Nedorindu-mi să-i inoportunez, nu l-am folosit nici eu. E mult mai simplu, ca adult, să eviți să-i vorbești unui copil despre lucruri care-l interesează, care se întâmplă în jurul lui și care, la o adică, țin de o educație esențială.

Pentru cei de-o vârstă cu mine, prima generație care n-a mai fost făcută pionier, educația sexuală a fost, cel mai probabil, o aventură accidentală pe cont propriu sau, cel mult, o prelegere părintească. 

Răzvan Chiruță: „Vrei să-ţi arăt cum se face sex?”

„Vrei să-ţi arăt cum se face sex?”, mi-a spus fetiţa cu care mă jucam în acea săptămână la bunici. „Cum să nu”, am răspuns aproape automat, deşi nu ştiam ce înseamnă asta. Aveam şase ani, încă mai credeam că am fost adus cu barza, dar invitaţia din partea unei fete mai mari – partenera mea de joacă avea 11 ani, mi s-a părut într-un mod ciudat interesantă. Doar apariţia neaşteptată a unui bătrân ne-a speriat, aşa că prima mea lecţie practică de educaţie sexuală nu a mai avut loc.

Nu îmi plac adulţii care au uitat că au fost copii, care se comportă ca şi cum s-ar fi născut direct la 30 de ani. Nu îmi plac adulţii care au uitat ce interese, tulburări şi nesiguranţe aveau pe când erau şcolari sau chiar înainte de asta.

Eu mi-am trăit copilăria într-o epocă în care nu exista internetul cu tentaţiile sale pornografice şi în care singurele obscenităţi difuzate la televizor erau spectacolele grandioase în onoarea Ceauşeştilor. Şi cu toate astea, sexul a fost un subiect de la fel de mare interes pentru mine, băiatul naiv din comunismul pudibond, ca pentru orice alt copil din lumea fără opreliști de astăzi. În clasa I, eu şi prietenul meu cel mai bun ne îndrăgostisem de o colegă și ne întreceam care-i aduce cele mai mişto bomboane, ne povesteam visele pe care le-am avut cu ea – majoritatea erau inventate pe loc, jubilam când fata ne zâmbea.

Dar, cu cât interesul meu pentru sex şi relaţiile dintre fete şi băieţi devenea mai mare, cu atât se chinuiau mai tare ai mei să mă ferească de imagini sau informaţii la temă. Trecuse între timp revoluţia, televiziunea se eliberase de stadioanele omagiale, iar locul rămas descoperit începea să fie ocupat de tot mai multe producţii occidentale. Aşa au apărut şi primele interdicţii: mi s-a interzis să mă uit la videoclipul celebrei melodii Lambada – pe care, evident, că l-am văzut până la urmă, nimic nu-i stă în cale unui copil care vrea să afle chestiile interzise, nu am fost lăsat să mă uit la Basic Instinct – care m-a dezamăgit ani mai târziu, când am apucat în cele din urmă să-l văd, pentru atâta lucru am fost eu trimis la culcare? Mi s-a interzis chiar şi o dramatizare a Damei cu camelii, doar pentru că dama cobora goală pe scări, acţiune care mi-a stârnit mai degrabă râsul decât interesul, pe la 11 ani.

Interdicţiile părinţilor mei au fost inutile, oricum, am aflat tot ce era de aflat, iar pentru asta nu a fost de vină nici internetul, nici lumea lipsită de morală invocată ca scuză pentru orice azi. Însă modul cum am aflat nu a rămas fără consecinţe traumatizante, pentru că de multe ori sursele au fost complet aiurea, alţi copii, în general, care îmi spuneau şi ei mai mult ce intuiau, decât ce ştiau. Sau de pe casete porno. Pe prima am văzut-o tot pe la începutul gimnaziului, dar nu am rezistat decât ceva mai puţin de un minut pentru că acţiunea mi s-a părut prea dizgraţioasă şi mi-am jurat că eu nu o voi face niciodată.

Acum, la 37 de ani, dacă aş fi din nou copil, aş prefera să învăţ despre această acţiune omenească firească de la părinţii mei sau de la un profesionist, la şcoală, decât să descopăr “the hard way” aspecte de a căror însuşire corectă sau nu a depins într-o mare măsură evoluţia mea personală ulterioară. 

Luiza Vasiliu: Cărțulia cu copertă bleu

7 ani, probabil. Deși parcă era dormitorul din apartamentul unde ne-am mutat când eram eu într-a patra. Deci poate 10. Nu mai știu sigur. Ai mei plecaseră de-acasă și eu mă apucasem să cotrobăi prin bibliotecă. Aveau obiceiul să pună cărțile pe două rânduri, unele aranjate în față, frumos, regulamentar, altele în spate, ceva mai ferite. În rafturile de sub televizor am găsit în ziua aia Eliade, Cioran, Ionescu și, hopaaaa, o cărțulie cu copertă bleu de educație sexuală pentru copii. În franceză! Știam să zic bonjurcomansava, așa că am deschis-o rapid și am căscat ochii la desenele cu vaginul și corespondentul lui masculin, la un domn și-o doamnă care se țin de mână și, la finalul cărții, la același domn și aceeași doamnă, de data asta dezbrăcați și surprinși în timpul actului (+ insight-uri anatomice cu una care intră în ailaltă). Stupoare și cutremur. Am închis cartea și am ascuns-o la loc după Cioran. Dup-aia nu mai știu ce s-a întâmplat. Sar direct la revista Salut, unde, la poșta redacției, erau povestite cele mai mari porcoșenii cu putință. Dup-aia la revista Galeria, cumpărată cu băieții în pauza mare, unde erau fotografiate cele mai mari porcoșenii cu putință. Dup-aia la revista Bravo, unde era deja prea târziu. Mi-am făcut educația sexuală din cărți și reviste (la cărți punctează major Sade și Miller) și la orele în care veneau fetele de la Always la noi în școală și ne dădeau absorbante. Ne luau în laboratorul de biologie și ne explicau ce e ciclul, când vine, de ce, ce-i ăla un spermatozoid ș.a.m.d. În timpul ăsta, băieții trăgeau cu urechea de partea celalaltă a ușii și se hlizeau demonstrativ. Lor nu le dădea nimeni nimic. Dar le arătam noi în pauză desenele din pliantele de la absorbante și se făcea dreptate. 

Vlad Odobescu: Nimeni nu trebuie să afle

Să ne gândim totuși cât de bizar e ca cea mai tulburătoare imagine pentru un copil să fie vederea unui alt corp omenesc. Dintre atâtea lucruri pe care le are de înțeles pe lume, dintre planete și războaie și paralelipipede dreptunghice, chestia care să-i dea cele mai mari bătăi de cap să fie o creatură din aceea ca și el, din care roiesc cu miliardele pe planetă. 

Țin minte că aveam vreo opt ani și că la TVR era o ecranizare după Dama cu camelii, și o femeie a apărut goală la capătul unor scări, și jos era multă lume care o privea, și ea nu era rușinată de asta. N-am înțeles de ce-mi bate inima mai tare, mă simțeam vinovat că am văzut-o pe doamna aceea și eram fericit. Aveam să o visez de multe ori, fără să înțeleg ce caută în lumea mea, printre mașinuțe și soldăței din plastic. 

Mai târziu am început să desenez corpuri din acelea, compuse din vise și din realități. Găseam fotografii cu femei prin reviste și le desenam cu același păr și aceiași ochi, dar fără haine. Aveam talent la desen, îmi ieșeau liniile coapselor și intuiam cum veneau sânii. După ce le priveam, le rupeam în bucăți și le aruncam. Aș fi intrat în pământ dacă mă vedeau ai mei, pentru că eram cuminte și timid de felul meu. Cel mai rău era că simțeam că sunt anormal, că gândurile îmi erau murdare și nebunești și că nimeni nu trebuie să afle asta.  

N-au urmat revelații, nu mi-a luminat nimeni lumea; au fost doar mici descoperiri pe care le așezam alături. Găseam fragmente din frământările mele în glumele colegilor de clasă sau în vreo discuție de la TV, le analizam temeinic, ca un detectiv, și vina începea să scadă, și începea să-mi pară rău de desenele alea făcute bucăți, că unele chiar erau mișto.  

P.S.: Abia după ce ne-am citit textele între noi am descoperit că Răzvan și cu mine avem amintiri similare legate de “Dama cu camelii”. Până la urmă, și chestia asta vorbește despre faptul că trăiam mai toți în universuri asemănătoare, dar care n-aveau cum să comunice. 

Lorena Iacob, 18 ani: Spre evoluţie, zic! 

Absolventă a Şcolii Centrale din Bucureşti, pot spune că am avut parte de multe activităţi plăcute pe perioada liceului. Una dintre ele a fost întalnirea cu Adriana Radu şi, mai precis, cu Sexul vs. Barza. 

Aşa se face că într-o primăvară, acum doi ani, în mai puţin de două ore, Adriana ne-a prezentat în cel mai uşor de înţeles mod cu putinţă ce este educaţia sexuală şi cum ea este prezentă în şcolile din ţările dezvoltate din punct de vedere economic. Ne-a arătat două materiale video, pentru a înţelege ce vom găsi pe site: primul, povestea unui bărbat homosexual italian stabilit în România, următorul fiind dedicat clitorisului. Urmarea a fost o mare de elevi exaltaţi de iniţiativă şi scandalizaţi de lipsa ei în şcoli. Am discutat despre viol şi despre când poţi spune nu, discuţie care a creat discrepanţe între copilaşi. Unii băieţei afirmau, supăraţi foc, că n-are voie fata să zică nu, odată ce a zis da. Acum e acum: a zis da, pentru că ai întrebat-o şi a zis da, sau pentru că ţi s-a părut ţie că zâmbetul ei înseamnă, de fapt, o invitaţie la sex? Unele lucruri au dus la altele și am ajuns la concluzia tristă că şi unele fete, dacă ar fi fost în locul iubiţilor lor, s-ar fi supărat să audă un ,,nu”… Păi dacă a zis da, rămane da, doar nu te poţi răzgândi aşa, pe nepregătite!‘’ Hmm....

Discuţia a continuat atât de firesc, încat n-ai crede că poate exista cineva care să nu înţeleagă de ce avem nevoie de educaţie sexuală în şcoli, asta lăsând la o parte statisticile sumbre privind numărul de sarcini la adolescente din România şi toate celelalte lucruri despre care se vorbeşte prea puţin, dacă nu deloc.

Unde mai pui că, până la momentul acelei întâlniri, nimeni din jurul meu nu adusese în discuţie subiectul cu pricina, în niciun fel! Desigur, avusesem parte în urmă cu trei ani de o tentativă eşuată de explicare a anatomiei umane la ora de biologie, unde li s-a părut normal să ne împartă în două grupe, „băieţii cu băieţii şi fetele cu fetele” fără vreun motiv logic, dorindu-se însă evitarea unor glume. Glume. Căci da, băieţilor li se părea normal să râdă când auzeau cuvinte ca menstruaţie şi profesoara trebuia să se conformeze, cum altfel?  În fond, când să li se explice ce e menstruaţia? În ora de latină?
În cea de educaţie sexuală? Exact.

Iniţiativa Adrianei a fost, deci, lucrul care trebuia să se întâmple mai devreme sau mai târziu. Mă bucur că s-a întâmplat cât încă eram la şcoală şi, mai ales, că fac parte dintr-o generaţie de oameni care începe să vadă lucrurile altfel. Spre evoluţie, zic! Şi hai cu educaţia sexuală în şcoli, că fără nu se poate.

Să ne gândim totuși cât de bizar e ca cea mai tulburătoare imagine pentru un copil să fie vederea unui alt corp omenesc. Dintre atâtea lucruri pe care le are de înțeles pe lume, dintre planete și războaie și paralelipipede dreptunghice, chestia care să-i dea cele mai mari bătăi de cap să fie o creatură din aceea ca și el, din care roiesc cu miliardele pe planetă.