Urșii se întâlnesc din ce în ce mai des cu oamenii în orașe, adăposturile de stat pentru câinii străzii seamănă cu niște închisori, primarul din Piatra Neamț a anunțat că închide grădina zoologică după ce pe internet a circulat o filmare cu o ursoaică traumatizată în captivitate. În aglomerația asta de știri despre relația noastră disfuncțională cu animalele, a fost lansat primul documentar românesc care arată, cu camera ascunsă, cum suferă animalele în crescătoriile, fermele și grădinile zoologice din România. Am stat de vorbă cu regizorul Eduard Nistru despre responsabilitatea noastră față de celelalte specii, cum ne ajută narațiunile vizuale să le privim cu mai multă empatie și cum se oglindesc toate acestea în istoria sa personală.
Nu ai nevoie de mai mult de două ore, cât are filmul ăsta, ca să te convingi în ce condiții trăiesc animalele pe străzile din România, în locurile în care le creștem pentru a le mânca sau în țarcurile în care le închidem pentru propria noastră distracție. Când oamenii se opresc din vorbit, cadrele rămân mult timp pe privirile blânde ale animalelor ale căror corpuri sunt mereu în mâinile vreunui om care le înghesuie, le bruschează, le lovesc sau le inseminează forțat. Vezi copii și adulți care trag animalele de blană, râd de cum arată și se fotografiază cu ele la grădina zoologică, apoi te șochează disproporția ridicolă de forțe între un pui de găină și un muncitor care-i dă cu pumnul în față în timpul unei sesiuni de vaccinare. În toate aceste cadre, noi, oamenii, suntem agresorii ființelor din jurul nostru.
*
Eduard Nistru s-a născut în Craiova, în primii ani de post-comunism. Cele mai vechi amintiri cu animalele le are de când își petrecea vacanțele la bunici, într-un sat la 30 de km distanță de casă. De multe ori, îi vizita de sărbători, atunci când aveau loc ritualuri de sacrificare, iar porcul ori mielul devenea masa festivă pentru întreaga familie. Din comportamentul adulților din jurul lui a învățat că există o ierarhie implicită între ființe și că unele trăiesc ca să devină o hrană pentru noi. Sensul lor pe lumea asta părea legat iremediabil de supraviețuirea speciei noastre. Asta a auzit și la școală, unde a învățat că „oaia dă lână și vaca dă lapte”.
Până să devină regizor, Eduard a fost programator. În 2017, pe când avea 25 de ani și deja lucra la o companie IT din Cluj, a mers prima oară la un protest pentru drepturile animalelor exploatate la circ. „Mi-am printat un poster la serviciu, pe care am scris Spune nu circului! și am pus niște poze cu animăluțe. Voiam să particip mai mult decât prin simpla prezență”. La carne renunțase deja de câteva luni, după o discuție cu un prieten și un filmuleț care i-a apărut în feed-ul de Facebook. Cruzimea dezlănțuită în video și disperarea unei vaci care alerga după puiul de care fusese despărțită cu forța l-au făcut să înțeleagă că suferința nu aparține numai speciei noastre. S-a apucat atunci de activism.
Pe străzile orașului natal, a adus protestele pe care le văzuse în Cluj, după un model împrumutat de la alți activiști din Europa, numit earthlings experience (experiența pământenilor). Cetățenii se împart în două grupuri, ocupă un loc public, își pun măști și deschid ecranele laptopurilor sau a tabletelor cu câte-o filmare cu camera ascunsă în fermele în care sunt torturate și ucise animalele înainte să ajungă în farfurie. În fiecare an, organizațiile mondiale pentru drepturile animalelor, în parteneriate cu publicații de renume, arată modurile în care animalele din ferme sunt torturate, asfixiate și coapte de vii. În fiecare an, actori importanți din industria cărnii din Germania, Spania, China, Marea Britanie, Brazilia, Mexic sunt expuși prin investigații sub acoperire pentru ilegalități și cruzime față de animale. În Statele Unite, de pildă, acolo unde găsim cele mai multe statistici, zece miliarde de suflete ajung în fiecare an în farfuriile americanilor. Față de toate animalele, numărul păsărilor ucise e de zece ori mai mare. La proteste, atunci când un trecător se oprește în dreptul unui ecran, un activist îl întâmpină cu informații despre ororile pe care le vede în video. „Ideea cu masca e să nu atragi atenția asupra celor care stau cu ecranele, ci asupra animalelor”, îmi explică Eduard, la telefon. „Unii oameni sunt șocați, întreabă ce ar putea face. În momentul respectiv le dăm niște cărți de vizită cu resurse, de la documentare, la cărți și site-uri unde pot afla cum să-și schimbe stilul de viață”. De pildă, filmulețul ăsta te învață că până și animalele cu cel mai simplu sistem nervos simt durerea fizică, iar vertebratele memorează momentele suferinței.
Când s-a hotărât să se apuce de documentar, Eduard le împărțea oamenilor cărți de vizită pe străzile din Craiova. „Imaginile astea sunt din alte țări, în România nu se întâmplă așa ceva. La bunica mea la țară vaca e fericită și găinile sunt libere”, sunau replicile craiovenilor după ce vizionau filmulețele cu animale domestice înghesuite unele peste altele între garduri, cu piciorușele și copitele în propriile fecale, sau vaci veșnic însărcinate ca să producă lapte constant, inseminate articifial cu pumnul de către crescători. Când a văzut că în România nu există filmări similare, s-a hotărât să le demonstreze cetățenilor că abuzurile la adresa animalelor sunt un fenomen global, iar România nu e o excepție.
În 2019, când s-a apucat de filmat, a pornit la drum cu curajul și cunoștințele dobândite în timpul liceului, la concursuri, tutoriale online și o școală de vară de jurnalism, organizat de Centrul pentru Jurnalism Independent, unde i-a avut ca mentori pe jurnaliștii Cristian Lupșa și Cătălin Tolontan. Blindat cu camere ascunse pe sub haine și cu un alt obiectiv mare în mână, a străbătut țara alături de doi prieteni activiști și le-a bătut fermierilor la poartă.
Cei mai mulți dintre ei au refuzat dialogul, însă acolo unde au fost primiți, au încercat să filmeze cât mai mult din universul interior al crescătoriilor. „Făceam pe băiatul de la oraș care nu știe prea multe despre ce se întâmplă acolo și le puneam întrebări de cultură generală pentru mine”, își explică Eduard munca sub acoperire. Camera ascunsă e singura opțiune prin care poți arăta abuzurile dintr-o comunitate care nu le recunoaște și se străduiește să le acopere. În timp ce încerca să-i agațe pe fermieri în discuție, activiștii Diana Muscă și François Carreau filmau cât puteau animalele ținute în condiții mizere.
Două dintre zilele de teren le-a petrecut ca angajat la o crescătorie de pui de găină, unde a putut observa de aproape interacțiunea oamenilor cu animalele. În timpul misiunii de vaccinare, păsările erau urcate în remorci și duse la un centru. „Ei [angajații] îi prindeau de picioare de parcă smulgeau iarbă”, povestește activistul. „Mi se spunea întruna: Băiatu’ băiatu’, trebuie să iei câte doi, să ne mișcăm repede”. Își amintește că a simțit cum i se dislocă genunchiul unui pui în mâinile lui. Altădată, angajații loveau cu pumnul capetele fragile de găină, nervoși că păsările nu înțelegeau ce li se întâmplă și încercau să zboare din remorcă. Un astfel de cadru apare și-n film, iar Eduard povestește că băiatul din imagini e un puști de 16 ani care venise în vizită la tatăl lui și dorea să facă rost de niște bani de buzunar. „Oamenii care lucrează acolo sunt oameni săraci, vulnerabili. M-a înfuriat să-i văd nevoiți să facă niște munci pe care nimeni nu le-ar face”.
Joburi de exterminare, pentru fericirea burților noastre, se găsesc și-n abatoare. O parte dintre filmările care au picat la montajul final sunt dintr-un abator improvizat într-o parcare din Târgu Jiu, unde sute de miei erau sacrificați pe bandă rulantă pentru cina de Paște. „Intrai acolo și vedeai cum le bagă cuțitul în gât”, spune regizorul. „Pentru ei, [animalele] înseamnă carne, e ceva de mâncare. Le vedeau ca pe niște obiecte. Și atâta timp cât vezi o ființă ca pe un obiect o să te porți ca atare”, explică el.
Cadrele dureroase nu au rămas doar în cardurile digitale de memorie, ci și în mintea regizorului. Pe teren nu poți să pui pauză, să te ferești. Dimpotrivă, trebuie să te apropii cât mai mult de suferință, ca să o poți cuprinde. Și în același timp să-ți ții în frâu emoțiile, ca să nu stârnești îndoială. După un an de filmări, a ajuns la un cabinet de psihoterapie cu simptome de stres post-traumatic.
În ciuda abuzurilor și actelor de cruzime pe care le-a arhivat cu camera de filmat, Eduard nu a vrut să dezvăluie identitatea fermierilor. Pe de-o parte, se temea să nu-l dea în judecată, pe de alta, nu i s-ar fi părut corect să arate cu degetul doar către o parte dintre producătorii care susțin și amplifică fenomenul, alături de consumatorii lor.
În schimb, a chemat în fața camerei de filmat psihologi și filosofi care explică moștenirea generațională a omului care folosește celelalte specii drept instrumente pentru propriile nevoi. „Ce am făcut noi în ultimele sute de ani a fost să ne înmulțim și să intrăm pe teritoriul animalelor sălbatice, să distrugem ecosisteme, să facem pajiști, să creștem monoculturi pentru animale înghesuite în ferme industriale pe care apoi le omorâm. De ce suntem așa speciali? Că ne-am construit case, că avem un limbaj care a evoluat un pic mai mult?”, se întreabă tânărul regizor.
Personaje cunoscute în spațiul public românesc precum cântăreața Paula Seling, rapperul Deliric și campionul național la culturism Marius Mitrache vorbesc despre puterea exemplului personal, lucru care, speră Eduard, va atrage atenția publicului larg. Toți au renunțat la consumul de carne și duc o viață sănătoasă.
La o lună de la lansarea lui, documentarul a atras zeci de mii de priviri. Grupurile de vegani de pe Facebook și-au mărit comunitatea. „Deși nici până acum nu prea am mâncat carne, după vizionarea filmului am decis să devin full vegană”, scrie o comentatoare pe pagina de Youtube a filmului trecut de o sută de mii de vizionări. Alți comentatori mărturisesc că au plâns când au văzut imaginile și au căzut pe gânduri. Reacțiile lor îl ajută pe Eduard să se simtă împăcat cu munca lui și cu momentele în care i-a fost greu pe teren. Dar știe că momentul conștientizării unui fenomen e abia primul pas către schimbare. „E o picătură într-un ocean documentarul ăsta. Sparge un pic poleiala pe care au creat-o industria reclamelor cu văcuța care râde pe brânza topită sau puiul fericit; marketingul ăsta nesimțit care îl face pe cumpărător să se simtă bine cu faptul că își cumpără o bucată din corpul cuiva”, spune el.
În prezent, Eduard Nistru e voluntar la sanctuarul Nima din Curtea de Argeș, unul dintre puținele adăposturi permanente pentru animale din România, unde vaci, iezi, câini, cai sunt aduși ca să trăiască până la adânci bătrâneți. A renunțat la jobul de programator unde lucra la aplicații de pariuri și a devenit web developer la o firmă din Marea Britanie, care ajută fermierii să facă tranziția de la producția laptelui de origine animală, la una pe bază de ovăz.
Documentarul Natura umană poate fi vizionat online gratuit:
imagini: capturi din film
