Acum trei ani, o prietenă jurnalistă confruntată cu situația demoralizantă în care se afla o bonă filipineză ignorată de autorități a scris unor grupuri și asociații feministe din România ca să le ceară solidarizarea. Filipineza avea toate bunurile sechestrate de fostul ei angajator, un israelian bogat, printre care și medicamentele care o țineau în viață. Trăia de pe o zi pe alta și supraviețuia din nimic, ba mai mult, urina pe ea din cauza fricii dobândite în casa omului de afaceri. Puține dintre feministele contactate i-au răspuns prietenei mele. Unele i-au promis să se consulte între ele dar nu au mai revenit cu un răspuns. Altele i-au spus că sunt copleșite cu organizarea unui eveniment global feminist, asemănător celui de acum câteva zile. Filipineza a fost deportată, fără bagaj și fără medicamente. Se afla într-o stare de sănătate atât de precară încât jurnalista nu crede că azi mai e în viață.
Marșul Global al Femeilor a strâns milioane de voci, în peste 50 de țări și 600 de orașe, care militau pentru egalitate, indiferent de gen, clasă socială, etnie sau rasă, pentru drepturi reproductive, siguranța muncitoarelor, libertate universală de mișcare, incluziune indiferent de abilități, demnitate pentru refugiați, dreptul la aer și apă curate. Deși declarația de unitate de pe site-ul oficial al marșului întărește caracterul său interescțional, și uneori tocmai din acest motiv, pe parcursul ultimelor săptămâni au apărut numeroase reacții prin care unele femei declarau că nu se mai simțeau bine primite în marș. După ce formularea de solidaritate cu lucrătoarele sexuale a fost exclusă și apoi reintrodusă în textul declarației, iar asociațiilor feministe anti-avort li s-a negat posibilitatea de afiliere oficială, caracterul intersecțional al marșului se dovedea nu doar un turn-off pentru unele femei neobișnuite să își cedeze privilegiile, ci și un factor de divizune în interiorul grupurilor feministe. (N. red.: Feminismul intersecțional pleacă de la premisa că experiențele individului nu sunt influențate doar de apartenența sa la o anumită identitate de gen, ci și de clasă, etnie, orientare sexuală sau religie). Organizatoarele și-au asumat intrarea în ring a unor teme inconfortabile precum condiția imigrantelor și a muncitoarelor nedocumentate, exploatarea femeilor de culoare de către femeile albe înstărite sau diferențele de salariu dintre femeile albe și cele hispanice sau de culoare.
Am decis să particip la marșul din Heidelberg, Germania, unul dintre cele șapte orașe nemțești care au organizat o demonstrație de solidarizare cu Women’s March on Washington. Din momentul în care m-am înscris – nu era o condiție obligatorie, doar le ajuta pe organizatoare să estimeze dimensiunea și necesitățile evenimentului – am primit suficiente mesaje încât să simt că fac parte dintr-o mișcare semnificativă. Imediat după ce mi-am adăugat numele pe site am primit un mail în care aflam cum ajung la marș, cum pot contribui, ce aș putea aduce cu mine și cum mă pot voluntaria. După alte două zile organizatoarele m-au anunțat cu entuziasm că, din cauza creșterii numărului persoanelor înscrise, s-a modificat punctul de întâlnire. În același mail aflam și de unde îmi pot achiziționa tricouri cu Women’s March și care e parola rețelei de internet oferit gratuit de primărie. După încă o zi, am primit o serie de instrucțiuni despre cum să îmi confecționez o pancartă, sugestii de mesaje pe care aș putea să le scriu, ce haine să port pe ger, la ce să mă aștept, ce bus să iau, care sunt convingerile marșului. Un exemplu de mail poate fi citit aici. Comunicarea se dovedea a fi unul dintre punctele lor forte, trimiteau semnale continue, o senzație de relevanță deosebită, de comunitate care deși este mare are grijă de fiecare participantă în parte. Go team! Urma să am o sâmbătă semnificativă.
Am ajuns la Heidelberg cu trenul după o călătorie de trei ore, deci o investiție relativ importantă pentru mine, care, ca să vă faceți o idee, am refuzat să merg la două nunți anul trecut, în primul rând pentru că nu se petreceau în București. Nu am mai făcut niciun banner și nici nu am reușit să conving pe nimeni în afară de prietenul meu să se alăture marșului. Am avut un deja-vu cu marșul proLGBT Dumnezeu nu face politică, la care iarăși prietenii mei nu prea avea chef să se deplaseze până la Romană pe frig (erau 10 grade). Activismul pentru cauze considerate marginale de majoritate necesită mobilizarea celor mai multor resurse, insistențe și confirmări. În cazul de față, prezența s-a dovedit mult peste așteptări: presa locală estimează în jur de 800, eu – cu referințele mele de estimare a publicului de teatru – am văzut cam cât 12 săli pline, adică pe la 1.500 de oameni.
Ce am observat la marș:
- foarte mulți americani,
- organizatoarele erau americance și albe,
- multe femei purtau Pussyhats, căciulile roz cu urechi, care fac parte dintr-un proiect american menit să ofere marșului identitate vizuală,
- scandările s-au făcut în engleză,
- am tras cu urechea la un grup de americani care dezbăteau dacă să strige „Love not Hate / Makes America great” sau „Love not Hate / Makes the World great”, au decis pentru prima variantă,
- s-au auzit doar voci de femei la portavoce, bărbații secondau dar nu inițiau slogane,
- s-au scandat slogane feministe, ecologiste, anti-rasiste, pro-refugiați, au fost câteva aluzii politice la Trump (negative) și câteva la Partidul Democrat din SUA (pozitive), majoritatea mesajelor au fost cele circulate de rețeaua internațioanlă a marșului.
- mi-a rămas în minte muzicalitatea și caracterului dialogal, o noutate pentru mine în raport cu varianta mai degrabă mimetică din protestele din România la care participasem: „What do we want? Equality / When do we want it? Now”, „Say it loud / Say it clear / Refugees are welcome here”, „Women’s rights / Are human rights”,
- pe traseu niște bărbați cu un banner pro-Trump au întâmpinat mulțimea care s-a și spart în acel moment, multe femei îndreptându-se spre ei și intonând tot mai sacadat „Love Trumps Hate”,
- cel mai tare mi-a plăcut mesajul scris stângaci de un copil, BE NICE,
- majoritatea trecătorilor fotografiau cu mobilele marșul - am surprins atât priviri dezprobatoare cât și solidare, sau priviri precum asta sau asta, asta, asta sau asta,
- am remarcat prezența insistentă a Democrats Abroad, o facțiune politică a Partidului Democrat din SUA destinată diasporei,
- un folkist american în vârstă a cântat o melodie pe care zicea că a compus-o demult cu ocazia luptelor pentru drepturi civile ale persoanelor de culoare,
- marșul a durat o oră și jumătate, pe ceas,
- a avut o direcție prioritară anti-oprimare, dar care părea să coincidă cu un mesaj împotriva Partidului Republican din SUA, confirmată în repetate rânduri de către discursurile unora dintre speaker-ele afiliate politic în mod declarat, iar această „coincidență” a adus cu sine o tensiune morală - eu nu eram acolo ca să întăresc agenda vreunui partid,
- la finalul marșului, lumea s-a strâns în piața Marktplatz lângă fântâna lui Hercule pe care câteva dintre organizatoare s-au suit și au ținut discursuri prin care subliniau importanța solidarității cu femeile de pretutindeni. Au urmat o serie de melodii americane, pe care nu le mai auzisem niciodată nici eu și, după ezitările cu care urmăreau versurile pe niște hârtii primite de la organizatoare, nici multe alte participante.
Aceste fredonări și referințe dintr-o cultură necunoscută mie mi-au dat cheia evenimentului: am participat la un marș în care era vorba despre the American woman in a German town. „This is not a US election-specific protest per se”, citisem pe site-ul marșului. „We are entering a critical time, the White House has a Republican in it, both houses of the congress are controlled by the Republicans and chances are that the Supreme Court will do too”, spunea mulțimii una dintre organizatoare. Mă gândesc, care intersecționalitate? Americancele acestea consideră că li se cuvine o universalitate a perspectivei, că sutele de participante și participanți cunosc istoria pe care o invocă ele aici, prin muzică, discurs și opinii. Că povestea Americii este povestea noastră comună. Care critical time, fato? Mătușa mea și zeci de alte românce și români au intrat în critical time după revoluție, când au imigrat fără documente în Vest. Zece mii de românce au intrat în ultimate infectious critical time datorită Decretului 770 de acum cincizeci de ani. Deci la care dintre momentele critice din a cui istorie te referi? Parcă feminismul nu avea naționalitate. Sau avea?
Toate fotografiile au fost realizate de Ioana Păun și aparțin autoarei.
