Natalia Antelava a fost corespondent BBC opt ani, din 2006 până în 2014. În acest interval, a realizat zeci de documentare și reportaje despre revoluția din Azerbaidjan (premiul Amnesty International 2006), despre sterilizarea forțată a femeilor din Uzbekistan (premiul Foreign Press Association 2013) ori abuzurile asupra copiilor din Statele Unite (nominalizare la Premiile Emmy 2011).

În 2015, nemulțumită de direcția în care se îndrepta presa mainstream, și-a dat demisia și a fondat, împreună cu Ilan Greenberg (The Wall Street Journal & The New York Times) și Abigail Fielding-Smith (Financial Times) Coda Story, o publicație online care se concentrează pe o singură temă, pe care reporterii o documentează și o răsucesc pe toate părțile luni în șir. După o serie de materiale multimedia despre comunitatea LGBT din fostele republici sovietice, echipa Coda a trecut la criza refugiaților și, de câteva luni, la criza dezinformării. Materialele pe care le produc sunt preluate de publicații cum ar fi World Policy Journal, Foreign Affairs sau Reveal, un podcast de jurnalism de investigație.

Natalia s-a născut în Tbilisi, Georgia, unde locuiește și acum. În România, a ajuns la invitația Fundației Friends for Friends, la Zilele Superscrieri. Duminică, 19 noiembrie, a participat, împreună cu Paul Steiger, fondatorul ProPublica, și Jacqui Banaszynski, la un masterclass despre viitorul (și prezentul) jurnalismului. I-a plăcut pe-aici. În cele două zile petrecute în București, mi-a zis că a cunoscut jurnaliști extraordinar de bine pregătiți, iar ăsta e, din punctul ei de vedere, cel mai bun semn că țara asta are o șansă.

(aici e înregistrarea masterclass-ului cu Natalia Antelava, Paul Steiger & Jacqui Banaszynski, moderat de Cristian Lupșa de la Decât o revistă)

Ai spus la un moment dat că jurnalismul, ca să poată fi salvat, are nevoie de o revoluție. Cum ai ajuns la această concluzie și în ce context?

Oh, îmi amintesc foarte bine momentul în care mi-am spus „Ok, treaba asta nu mai funcționează. Oare putem face lucrurile altfel?”. Eram în Yemen, scriam despre revolta de-acolo, și eram singură, sub acoperire, pentru că niciun alt jurnalist nu mai putea să intre în țară. Colegul de la New York Times, de pildă, fusese deportat, iar eu mă dădeam turistă. După șase săptămâni, chiar dacă știam că subiectul nu e nici pe departe epuizat, a trebuit să plec. Îmi expirase viza de turist și mă aflam acolo ilegal.

Dar știam că urmau să aibă loc alte evenimente importante. Și știam că nu vor ajunge în buletinele de știri, că nu vor mai face parte din agenda publică. Nu pentru că editorilor nu le pasă ori pentru că sunt rău-intenționați, ci pentru că pur și simplu trebuie să se ocupe de atât de multe alte povești, încât dacă nu vine cineva la ei să-i tragă de mânecă cu „Hei, știi, s-a întâmplat asta”, uită de subiect.

Atunci m-am gândit că sigur trebuie să existe o altă cale de a face asta. N-a fost cine știe ce revelație. Până la urmă, așa e presa. Când noi, jurnaliștii, plecăm de pe teren, știm că povestea nu s-a încheiat, dar, în același timp, trebuie să trecem la următoarea. Asta-i natura industriei de știri.

Am început să mă întreb cum putem schimba asta. M-am întors la sediu, în India, și am început să vorbesc cu oameni pe care-i respectam și despre care știam că se gândeau la același lucru. Dintr-o vorbă în alta, am ajuns la ideea asta de a lua un subiect anume, de a forma o echipă care să-l documenteze din toate unghiurile posibile, cu toate mijloacele multimedia la îndemână, pentru o perioadă lungă de timp. Video, audio, text etc.

Ideea e că lumea folosește Internetul într-un mod analog. Ce vreau să spun prin asta? Publicațiile dau update-uri, corect? Fiecare update vine fără context, însă dacă am folosi Internetul nu ca pe o găleată unde aruncăm update-uri, ci am scoate poveștile de-acolo, le-am aranja și le-am da o altă formă, poate am înțelege mai bine unele lucruri despre lumea în care trăim.  

Care sunt criteriile după care alegeți crizele astea pe care vă concentrați luni de zile?

Ah, bună întrebare. Când ne-am gândit prima dată la Coda, pentru că cei mai mulți dintre noi aveam background de corespondenți externi sau jurnaliști de război, ne-am dus automat spre zonele de conflict: Ucraina, Siria, Afganistan.

Dar, în timp, a devenit din ce în ce mai clar că puteam merge dincolo de o anumită zonă geografică, că ne putem ocupa de o temă mai amplă. S-a întâmplat organic, cumva, dar cred că a fost o evoluție foarte bună pentru Coda. Noi ne-am dorit foarte mult să acoperim criza din Yemen, pentru că e uriașă și e clar insuficient documentată. Încercăm să găsim fonduri pentru asta, dar am început să ne uităm și la diverse alte teme. La fenomene, la tot soiul de probleme.

Ediția noastră pilot a fost despre drepturile minorităților sexuale în Rusia. Am ținut morțiș să nu vorbim doar despre violență și lupta comunităților LGBT, ci să navigăm spre cauză, spre problema de fond. De ce naiba au ajuns drepturile LGBT o problemă atât de mare? Care sunt temele care ghidează problema? Ce trebuie să știm ca să înțelegem de ce se întâmplă asta? Imaginea de ansamblu.

Genul ăsta de abordare a scos la iveală o altă criză, și anume cea a dezinformării. Noi mereu ne întrebăm în cadrul discuțiilor noastre editoriale ce-ar trebui să avem pe Coda. Ce e un subiect bun pentru Coda? Așa ne vin cele mai multe idei: am creat un concept editorial, de pildă, pentru războiul împotriva științei; am dezvoltat un proiect pentru felul în care tehnologia este folosită ca metodă de control și abuz din partea regimurilor autoritare. Și toate astea sunt legate între ele, pentru că așa funcționează lumea, prin conexiuni.

Însă asta-i partea ușoară. Partea grea vine după ce dezvoltăm conceptul editorial și începem să ne întrebăm de unde Dumnezeu scoatem banii. De aia Coda nu e încă un model de succes. Multe dintre granturile noastre vin în funcție de temă. Le spunem finanțatorilor că vrem să acoperim tema x sau y - fără prea multe detalii despre subiect -, iar ei ne dau banii. Formula e așa: ne uităm la ce vrem să facem, apoi căutăm potențiali donatori interesați de asta.

Ideal ar fi să ajungem în punctul în care oamenii să ne dea bani fără a fi motivați de subiect sau temă. Să ne facem noi de cap cum vrem.

Ați lansat Coda în 2014, cu un grant de la Global Editors News în competiția Startups for News. Am putea spune despre Coda că e încă un startup? N-ați trecut la următorul nivel? De companie medie, să zicem?

Nu mai e o companie atât de mică, sigur, dar încă mai avem multe de tras. Cred că în primii trei-patru ani, încă ești un startup. Bun, lumea crede că am ajuns departe, dar mie nu mi se pare.

Cum vă măsurați succesul?

Ca la orice produs jurnalistic, ne uităm la impact, la cât de mult putem influența conversația, la cât de mulți oameni sunt atenți la ceea ce spunem, cât de mulți ne citesc. De aia cred că încă suntem un startup, pentru că audiența noastră e mică. Avem succes în ideea în care reușim să fim preluați de publicații mari, mainstream, sau luăm premii  - premiile înseamnă recunoaștere, înseamnă că te vede cineva -, să intrăm în festivaluri și, probabil mai mult decât orice, să primim reacții din partea publicului.

Publicul nostru nu e foarte mare, dar e stabil. Oamenii se întorc la noi. Coda a devenit parte din meniul lor zilnic.

Uite, o să-ți dau un exemplu de succes. Noi, la Coda, încercăm să umplem un gol, să creăm un loc unde oamenii vin și înțeleg cu adevărat ce se întâmplă în lume. Astăzi, dacă ești un consumator de știri și urmărești cu atenție evenimentele, și dup-aia pleci și tu în vacanță, ți-e foarte greu când te întorci să înțelegi ce s-a întâmplat în Siria, de pildă, cât ai fost plecat. Noi vrem să fim platforma aia care-ți oferă toate informațiile importante, de context. Producătorul executiv al emisiunii „Last week tonight with John Oliver” ne-a contactat de curând și ne-a spus că, în timp ce căutau tot soiul de informații despre politicile anti-gay din Rusia, au dat peste Coda și și-au luat de acolo tot ce aveau nevoie. Au folosit conținutul nostru, practic, pentru ediția respectivă. Ăsta este un succes.

Ai spus la un moment dat că jurnaliștii ar trebui să-și recucerească publicul, să-l determine să se întoarcă către presa aia onestă. Cum facem asta?

E foarte simplu, îi dăm povești bune. Asta-i tot ce putem face. Oamenilor le plac poveștile bune, pe asta sunt construite carierele noastre. Și, desigur, trebuie să folosim toate instrumentele pe care le avem la îndemână pentru asta. Noi, la Coda, am ajuns la animație din întâmplare. Încercam să găsim o formulă cât mai convingătoare pentru a spune povestea unui homosexual din Kârgâzstan care a trecut prin niște experiențe înfiorătoare - viol în grup și altele - și animația s-a potrivit cel mai bine.

Scriitura trebuie, de asemenea, să fie limpede și puternică. Munca de teren e foarte importantă. Practic, trebuie doar să ne facem treaba cum trebuie. Să devenim povestitori mai buni.

Care sunt cele mai relevante povești din tot ce-ați publicat pe Coda?

Există mai multe feluri de a măsura relevanța. N-am publicat vreun material care să fi schimbat vreo lege până acum. Dar, în același timp, suntem poziționați geografic într-o zonă unde e foarte greu să obții asta.

Materialul care a avut cel mai mai impact a fost realizat împreună cu Reveal, un podcast de investigații în care am pus laolaltă toată documentarea noastră pe tema LGBT în fosta URSS. A mers senzațional de bine, a avut o audiență de milioane de ascultători. Ba chiar a fost votat cel mai popular show și e minunat, pentru că ascultătorii sunt americani. Să le dai ceva despre Rusia, iar ei să asculte și să creadă că e fantastic, e mare lucru.

Seria de care sunt foarte mândră e „Ciocnirea narațiunilor”, în care urmărim două personaje de pe ambele părți ale baricadei. Cea mai mare problemă pe care o avem noi azi în societate e statul în bule. E foarte important să ieșim din cutiile noastre de rezonanță, iar noi am găsit o modalitate de a spune povești relevante din bule opuse. La final, oameni de ambele părți le-au urmărit și ne-au mărturisit că, deși nu le-a schimbat fundamental percepția, i-am făcut să se uite. Chestiunea asta, vizionatul, îi face, involuntar, să se și gândească la anumite lucruri. Genul ăsta de impact e teribil de greu de măsurat, însă eu sunt foarte mândră de ce-am reușit.

Am mai avut o serie mișto întitulată Transmoskva, unde am urmărit povestea unei femei transgender din Rusia. Am avut proiecții în Marea Britanie și în Rusia, a intrat în festivaluri, dar cred că cel mai frumos rezultat a fost faptul că am ajutat-o. În timpul filmărilor, femeia era într-o criză de nedescris. Nu mai avea niciun ban, era disperată. Ei, după ce-am publicat, oamenii au început să-i doneze bani. Ne-a spus, la final, că i-am schimbat viața.

Tema pe care o explorați acum e criza dezinformării. Care e cea mai eficientă modalitate de a lupta împotriva știrilor false?

Toți jurnaliștii ar trebui să-și pună întrebarea asta. Ce cred eu că ne lipsește în momentul de față e modul în care ne raportăm la această problemă. Noi, la Coda, încercăm să vorbim despre consecințe. Să documentăm nu zgomotul, ci felul în care acesta ne afectează viețile. Dezinformarea e o criză și, ca în orice altfel de criză, jurnaliștii sunt în primele rânduri. Suntem atacați în toată lumea, din Washington până în New Delhi, din Moscova până în București, dar să nu uităm că nu noi, jurnaliștii, suntem adevăratele victime și, ca atare, nu despre noi trebuie să scriem.

Când scrii despre poluare, de pildă, nu publici comunicatele de presă ale agențiilor pentru protecția mediului sau emisiile de particule din aer, ci cauți un copil care are o boală de plămâni sau o familie care și-a abandonat casa din cauza poluării.

Asta trebuie să facem cu informația pe care o avem la îndemână, să ne uităm la legătura dintre declarații și realitatea de pe teren. Altfel, acoperim doar zgomotul de fond.

Spuneai la Zilele Superscrieri că, după ce-ai plecat de la BBC și ai fondat Coda, a trebuit să te întorci în Tbilisi, pentru că era singurul loc unde-ți permiteai să locuiești în perioada aia. Ce/cine te-a mai ajutat să ai o tranziție cât mai lină?

Soțul meu. Un partener care împarte aceleași sarcini cu tine și te susține e foarte, foarte important. Soțul meu e și el corespondent internațional, a lucrat, la fal ca mine, la BBC; făceam același lucru, practic. Când am ajuns în acel punct, a trebuit să facem o alegere: fie mergeam într-un alt colț de lume, fie ne întorceam în Londra și rămâneam la BBC. El avea propriul proiect pe care voia să se concentreze, eu aveam Coda, iar în Londra nu ne-am fi descurcat cu banii, așa că Georgia ni s-a părut cea mai ok opțiune.

Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ați avut la Coda?

Finanțarea, dar asta e o provocare continuă. De asemenea, atât pentru mine, cât și pentru colegul meu co-fondator, simpla trecere de la poziția de reporter la cea de manager de companie a fost teribil de grea. E îngrozitor să mă așez la un calculator și să completez documente în Excel. Nu-mi place să fac asta.

Te-ai gândit să te întorci vreodată la munca de reporter de teren?

Oh, da! De fapt, am această fantezie că voi ajunge într-o zi să fiu reporter pentru Coda.

Reporter în compania pe care o deții?

Da, îmi place provocările astea noi de la Coda, dar, în inima mea, voi rămâne mereu un reporter.