Hannah Gadbsy: Nanette
Comedy special-ul Nanette începe prin a se autosabota: povestea ar fi trebuit să fie despre o femeie pe care Hannah Gadsby ar fi întâlnit-o fugitiv. N-a mai ieșit materialul despre asta, în schimb Gadsby a ales să vorbească despre coming-out-ul ei ca lesbiană, despre misoginismul lui Picasso și atotprezența masculină din artă, mai ales în reprezentarea neverosimilă a trupului feminin (perpetuu nud și distorsionat, ca și cum ar suferi de o boală de oase), dificultățile de a reprezenta un trup care nu e în niciun fel acceptat de o societate care pune etichete peste tot (de ce n-ar fi toți bebelușii îmbrăcați în albastru?). Mai mult, Nanette discută frica de agresiunea masculină și de ce n-ar trebui să mai cocoloșim bărbații albi, heterosexuali.
Cu toate astea, deconstrucția comică pe care Gadbsy o face în o oră și-un pic de material nu seamănă cu niciun alt comedy special feminin pe care l-am văzut până acum. Asta pentru că lucrurile devin mult mai meta de atât, ea reușind să chestioneze însăși natura unei glume (set-up-ul și poanta); dacă scopul inițial al umorului e să detensioneze atmosfera dintr-un grup, iar auto-ironia e un fel de a edulcora drame și traume mai vechi, Gadbsy refuză să mai facă asta de la un punct, articulând mai degrabă un manifest împotriva ideii însăși de a topi o traumă într-o glumă.
Până în 1997, acolo unde a copilărit Hannah, homosexualitatea era o infracțiune. În comunitatea ultra conservatoare din Tasmania, cel mai mic stat al Australiei, peste 70% dintre apropiații săi (familie, rude îndepărtate, vecini, prieteni) erau de acord că persoanele gay fac ceva ilegal. Show-ul nu e numai despre experiența singulară a lui Gadsby, ci și despre a nu mai accepta în niciun fel abuzuri din partea societății (fie ei bărbați, familie, prieteni), de a nu mai separa artistul de operă (vezi cazul Picasso și iubitele sale minore, Harvey Weinstein, Roman Polanski, Woody Allen) și a le da o voce tuturor celor oprimați, care s-au simțit singuri și neputincioși și n-au ieșit în față niciodată cu poveștile lor. De la un punct, ceea ce face Gadsby depășește comedia și devine pur și simplu poveste, pură și dură - e probabil singurul stand-up comedy pe care l-am încheiat plângând.
Ali Wong - Hard Knock Wife
Ali Wong - Hard Knock Wife e încă un exemplu remarcabil de pe Netflix: Wong nu numai că reprezintă un exemplu de femeie care se luptă cu stereotipurile de mamă (bărbații o întreabă cine are grijă de copil, acum, că s-a întors la lucru), dar practică o auto-ironie la adresa maternității care sparge cumva toate barierele unei așa-zise împliniri plenare a femeii de după naștere. Umorul acid și lucid al lui Ali Wong poate părea jignitor pe alocuri - într-un moment, compară dificultatea de a alăpta cu parcarea laterală și povestește despre o zi în care o prietenă a invitat-o la ea doar ca să-i privească vaginul complet devastat după naștere.
Lejeritatea, dar și oroarea cu care Wong își povestește întâmplările de mamă sunt savuroase - și mai ales pentru că e însărcinată din nou, ceea ce nu o împiedică în vreun fel să vină și să-și arate chiloții în fața publicului, în timp ce vorbește despre cât de puțin sex oral au parte fetele la 18 ani. Cu toate că show-ul e mai destins decât Nanette, Hard Knock Wife e empowering pentru toate femeile care urmează să treacă printr-o astfel de experiență (și dulce-amărui pentru cele care au trecut deja) și un fel de reality-check pentru o societate americană post-Trump care nu acordă în niciun fel timp liber femeilor însărcinate - nu numai să se recupereze fizic, ci mai ales să se stabilizeze emoțional.
Iliza Shlesinger: Elder Millennial
Elder Millennial e despre o altă experiență feminină - când ai 35 ani, ești millennial (în fine, un millennial în etate, un fel de mamaie care și-ar putea deschide un fan club în care să povestească apariția telefonului fix) și proaspăt logodită. Shlesinger trece de la glume mai triviale legate de viața de femeie singură în căutatea unui bărbat (mersul în haită cu prietenele în club, momentul în care în sfârșit ajung să invite bărbați acasă și nu știu dacă să se îmbrace mai lejer sau mai sobru etc.) la glume mai atipice - imitarea unor animale, discuții scurte despre păsări.
E limpede că Shlesinger practică și ea auto-ironia feminină, dar o face într-un fel în care coalizează în mod evident cu femeile și cu ciudățeniile lor, alternând între a le face să pară umane și vulnerabile și niște dragoni care abia așteaptă să scoată flăcări pe gură. Spre deosebire de Nanette și Hard Knock Wife, Elder Millennial e un entertaiment mai ușurel, dar e o experiență feminină cu care te poți identifica, indiferent de vârstă.
