În toamna anului 1964, pe când locuia la Hotelul Montreux din Elveția împreună cu Vera, soția lui, Vladimir Nabokov a început să țină un jurnal de vise. Doar că nu era un jurnal tipic, preocupat de interpretarea viselor, ci un experiment prin care Nabokov - care suferea de insomnie -  testa memoria inversă și încerca să facă legătura dintre visele sale și evenimente viitoare. Acesta fost stimulat de cartea Un experiment cu timpul, scrisă de John W. Dunne în 1937, un inginer aeronautic englez, a cărui teorie despre timpul în serie & visele precognitive influențase scriitori ca J.B. Priestley și Aldous Huxley.

Așa cum observă și Gennady Barabtarlo, editorul volumului Visele insomniacului, teoria de la care pleca Nabokov era aceea că „visele pot fi şi o reprezentare anticipată a unui eveniment ce va urma – ceea ce oferă, ca bonus plăcut, o explicaţie satisfăcătoare a bine cunoscutului fenomen de déjà-vu. Visele pot fi, totodată, o spirală bizară, alcătuită atât din evenimente trecute, cât şi viitoare.”

Potrivit lui Barabtarlo, Nabokov o convinsese și pe soția lui să participe la experiment (își confruntau notițele) și lucrurile decurgeau cam așa: dimineața, scria pe niște fișe tot ce-și amintea din visele din noaptea precedentă, iar pe parcursul zilei urmărea cu atenție tot ce ar fi putut să semene cu visul său. În total, au fost o sută optsprezece fișe, iar experimentul s-a încheiat pe 3 ianuarie 1965. Împărțită în cinci capitole, cartea oferă, pe lângă fragmentele de jurnal, o perspectivă complexă asupra felului în care visele sunt reprezentate (și) în proza lui Nabokov, ceea ce face ca acest demers să fie în sine un experiment editorial .

Mai jos, vă invităm să citiți câteva fragmente din Visele insomniacului, volum apărut la Editura Polirom, în traducerea Veronicăi D. Niculescu. (Ionuț Sociu)

22 nov. 1964 3.15 noaptea

Într‑un fel de sală de conferinţe, în timpul unei prezentări neoficiale sau al unei repetiţii a conferinţei. Pe podium, tatăl meu aşezat la o măsuţă citeşte şi discută despre ceva. Câţiva oameni între scenă şi mine. Îmi notez cu ardoare ce spune. Mama e printre cei patru sau cinci oameni care stau în faţa mea. Tata lămureşte o chestiune acum. Înţeleg şi apreciez asta şi‑mi dreg glasul un pic prea tare în timp ce încerc să notez argumentaţia lui cât mai pe larg posibil. De pe scenă, el mi se adresează brusc mie – eu încuviinţez din cap, presupunând că va face, probabil, obiecţia pe care am prevăzut‑o; în schimb, îmi spune:

„Chiar dacă eşti ˂FIŞĂ NOUĂ˃ plictisit, ai putea avea decenţa să stai liniştit.“ Mă simt profund rănit şi răspund (cuvinte reproduse textual [trad. din rusă], alese şi rostite cu mare grijă şi demnitate): „Cred că observaţia pe care mi‑ai făcut‑o este foarte nedreaptă. Ascultam cu atenţie şi cu un interes uriaş.“ Mă ridic şi dau să plec, sperând că voi fi chemat înapoi. Dar aud în spate vocea tatei reluându-şi discursul, cu ceva mai puţină forţă decât înainte. Vizualizez, într‑un medalion luminos, întâlnirea de mâine‑dimineaţă cu el – mi‑l imaginez în halatul lui ˂FIŞĂ NOUĂ˃ bej. Să ignor ce s‑a întâmplat? O să se refere la incident? Hotărăsc înţelept – un caz similar a mai apărut înainte în lumea viselor mele – că timpul va decide (e ciudat că mă vedeam imaginând viitorul în vis şi amintindu‑mi vag un trecut şi că în mintea mea exista un anume simţ al viitorului, al timpului, limpede, însă oarecum brut, adică percepeam clar diferenţa, comparativ cu realitatea, dintre viziunea din vis şi previziunea visului). E ciudat că tata, care era aşa de binevoitor şi vesel, îmi apare mereu în vise atât de posomorât şi posac.

■ Tatăl lui VN a fost ucis într‑un fel de sală de conferinţe (Sala Filarmonicii din Berlin, folosită pentru conferinţe publice) în martie 1922, de un glonţ destinat altui bărbat,
Pavel Miliukov, un membru stângist de seamă al partidului liberal rus al cărui membru fondator (moderat) era V.D. Nabokov. 

23 nov. 1964 6.45 dimineaţa

Sfârşitul unui vis lung „cu fluturi“, care a început când am adormit după o trezire sterilă la 6.15 dimineaţa. Sosit (cu funicularul?) la un teren de colectare, dintr‑o zonă de pădure (în Elveţia? în Spania?), dar ca să ajungi acolo trebuia să traversezi holul unui hotel mare şi vesel. Foarte sprinten şi slab, îmbrăcat în alb, cobor scările în salturi şi trec pe cealaltă parte, mă pomenesc pe malul mlăştinos al unui lac. O mulţime de flori de mlaştină, pământ gras, colorat, însorit, dar nici un fluture (senzaţie familiară în vis). În loc de plasă, am în mână o lingură imensă [vezi următorul]

˂FIŞĂ NOUĂ˃ 23 nov., cont.

– nu pot pricepe cum am reuşit să‑mi uit plasa şi să aduc chestia asta – mă întreb cum o să prind ceva cu ea. Observ un fel de cutie poştală deschisă pe partea dreaptă, plină cu fluturi pe care cineva i‑a adunat şi i‑a lăsat acolo. Unul este viu – o splendidă aberaţie de fritillary verde cu nişte aripi neobişnuit de alungite, părţile verzi fuzionând şi maroul în nuanţe fantastic de variate. Mă priveşte, în agonia‑i conştientă, când încerc să‑l omor strângându‑l de toracele gros – se agaţă cu tenacitate de viaţă. În cele din urmă îl strecor

˂FIŞĂ NOUĂ˃ 23 nov., cont.

într‑o casetă de marochin – veche, roşie, cu fermoar. Apoi îmi dau seama că în tot acest timp stă lângă mine un bărbat cumva camuflat, aşezat în stânga, în faţa recipientului în care sunt fluturii; şi pregăteşte o lamelă pentru microscop. Conversăm în engleză. Este proprietarul fluturilor. Sunt foarte jenat. Mă ofer să‑i înapoiez fritillary‑ul. El refuză cu o politeţe apatică.

■ Pe spate este schiţată o idee (o figură) pentru o problemă de şah, tăiată. E foarte superficial desenată şi îi lipseşte regele alb; din ceea ce se poate distinge pare să rezulte
următoarea poziţie:

Alb: R??, Db7, Tf8, Ce2.
Negru: Rd5, Tc5, Td4, Cc6, pioni c3, d3, e4, e5.2

24 nov. 1964 9.00 dimineaţa

Chiar sfârşitul unui vis: cina aici, în restaurantul de la parter. Nepotul meu, în dreapta mea, gustă puiul din farfuria lui şi i se plânge chelnerului că are exact gust de seu de lumânare. Confirm şi eu asta.

24 nov. 1964 9.00 dimineaţa

Visul Verei. Mergem la gară în două maşini separate. Soţii Ustinov în prima maşină, noi în a doua. Ne opreşte poliţistul şi ne duce la un fel de sediu. În cele din urmă ea şi Dm. stau pe o bancă într‑un parc acoperit de zăpadă. El zice: hai să luăm maşina aia – un fel de dubă deschisă. El urcă şi vine un bărbat care trage maşina (sic!) ca să pornească. V. ar trebui să stea în spate, dar maşina e plină de nisip până la brâu. Se dau jos şi bărbatul împinge maşina înapoi lângă bordură, zicând că a treia oară o să reuşească. Ea spune: Bine, numai să‑mi dau jos manşonul. Aşa face, iar în clipa următoare ea şi Dm. sunt în maşină şi merg. Se duc la secţia de poliţie ca să înapoieze maşina ˂VERSO˃ Dm. obiectează, V. zice: bine, o să dau înapoi manşonul. În clipa următoare în cameră cu un poliţist care îl bate la cap pe Dm. pentru ceva. Ea spune: dă‑i cinci franci poliţistului şi apoi: dă‑mi‑i mie (temându‑se ca Dm. să nu fie arestat pentru dare de mită). Îi întinde banii unui poliţist recunoscător.

25 & 26 nov. 1964 Înainte de amiază

Nu notat visele pe loc pentru că prea banale, dar ciudat că mi le amintesc pe ambele foarte clar. Noaptea trecută visat că dat jos de pe un transatlantic ca să mă plimb un pic – eram la câţiva kilometri distanţă de destinaţie – un club de tenis unde urma să iau parte la un meci, dar am observat brusc că vasul scotea fum pe coş şi se îndepărta; iar în noaptea asta visat că eram într‑un vagon de tren (american) şi o voce de la radio ţinea un mic discurs despre mine în franceză. Apoi vorbitorul a venit la noi şi am stat la taclale.

27 nov. 7.30 dimineaţa

Bucăţele din patru vise:

1. Venit acasă, găsesc Dm. sosit pe neaşteptate de la Milano, în acelaşi timp vocea lui V. răsună veselă din dormitor. O găsesc întinsă în pat cu cărţi. Pe podea
lângă pat un lighean – un lighean de lavoar – aproape plin cu fiere maro. Doctorul a fost deja chemat.

2. Citesc jurnalul tatei. Scrie că a râs în hohote când a găsit ciornele unor şedinţe de spiritism ale unui medium pe masa din bucătărie (bucătarul nostru Nikolai Andreevici ˂FIŞĂ NOUĂ˃ a fost într‑adevăr spiritist). În faţa mea sunt expuse hârtiile bucătarului şi diferite obiecte neclare.

3. Într‑o baie mare, într‑un hotel (italian?), nu pot să merg la toaletă din cauza [unei] găuri din tavan, excrementele au căzut în cadă. Fug la altă toaletă din altă parte a apartamentului nostru, dar acolo e Dm. – împinge uşa pe care o deschid. Gonesc spre o a treia de pe coridor. Acolo e o menajeră care face curat – îmi spune că Ceaikovski compozitorul e prea bolnav de cancer pentru a mai fi operat.

4. Notez un vis pitoresc – pe care la trezire nu mi‑l mai pot aminti!

13 dec. 1964 8.30 dimineaţa

Sărit patru nopţi

(N‑am notat visele banale pe care le‑am avut în ultima vreme).

Vis erotic intens. Sânge pe cearşaf.
Sfârşitul visului: sora mea O., ciudat de tânără şi languroasă. Apoi V. îmi spune să nu uit să mă duc la oftalmolog. Găsesc strada, dar nu‑mi pot aminti numărul casei. Caut disperat în cartea de telefon, dar nu mai ştiu cum îl cheamă şi, mai mult, nu ştiu cum să formez numărul vag pe care‑l am în minte – ceva terminat în 492. Apoi stau în picioare lângă o fereastră, oftând, văzând jumătate de peisaj, gândindu‑mă la posibilele urmări ale incestului.

■ Asta îi aminteşte celui care a citit cărţile lui Nabokov – dar nu şi scriitorului – de un episod critic de la finalul romanului său din 1941, „Adevărata viaţă a lui Sebastian Knight”, cu urmărirea coşmaresc de presantă şi presărată cu obstacole, în căutarea fratelui vitreg al naratorului:
„am intrat într‑o cabină telefonică. Am răsfoit anuarul unsuros cu coperte moi, căutând numărul doctorului Starov ˂...˃ ah, iată‑l: Jasmin 61‑93. Am executat nişte operaţiuni complicate şi pe parcursul lor am uitat numărul, aşa că a trebuit să mă lupt din nou cu cartea, şi iarăşi am format, şi un timp am ascultat un bâzâit sinistru ˂...˃ şi nervii mei erau întinşi“.