E 10 octombrie 1987, când un american în vârstă de 32 de ani aterizează la București, după patru zboruri care au însumat 24 de ore: de la Seattle la L.A., L.A. - Frankfurt, Frankfurt - Budapesta și, în cele din urmă, Budapesta - Otopeni. Profesorul care îl sfătuise pe tânărul doctorand David Hadaller să plece cu o bursă Fulbright în România îi spusese: „O să-ți schimbe viața”. Tânărul și-a zis atunci că nu există așa ceva - însă, câțiva ani mai târziu, odată cu parcursul istoric al țării est-europene, și viața lui se schimbase complet.
Hadaller își vizitase în 1985 un fost profesor de la Universitatea Gonzaga din Spokane, Washington - Fran Polek, șeful catedrei de limba engleză, fusese bursier Fulbright în 1984-1985 la Timișoara. Tânărul i-a spus atunci lui Polek că i-ar plăcea să trăiască și să predea în Europa. „Știu locul perfect pentru tine”, i-a zis profesorul. I-a descris România drept unul dintre ultimele locuri în care mai supraviețuiește vechea Europă. O altă profă de la doctorat, și ea absolventă a programului Fulbright în România, l-a încurajat să se ducă în est - dar l-a și avertizat că traiul acolo n-o să-i fie ușor. „David, n-are nimic de a face cu mersul în Franța!”, râde profesorul pensionat când stăm de vorbă pe Skype, acum, la început de februarie. Îmi spune că nu l-a intimidat ideea vieții într-o țară săracă: „În cultura [americană] din anii ‘80, studenții din postuniversitar trăiau oricum într-un soi de dulce sărăcie.”
Cu câteva zile înainte de discuția noastră descopeream pagina de Facebook My Fulbright Year in Romania, unde, din 2018, David Hadaller rememorează anul pe care l-a petrecut ca bursier al guvernului american la Universitatea „A.I. Cuza” din Iași - 1987-1988. Sunt acolo fotografii pe film din cotidianul orașului moldovean, frânturi din viața studențească a epocii, excursii la munte și la mănăstirile din Bucovina, fragmente din corespondența (interceptată de Securitate) pe care Hadaller o întreținea cu alți americani aflați la momentul respectiv în Europa.
Când stăm de vorbă, la o distanță de șapte fusuri orare, la el la New York ninge abundent - David tocmai a dat zăpada. La București plouă a primăvară încețoșată. Ne bucurăm că pandemia a normalizat ideea că putem sta de vorbă online cu oricine, indiferent în ce colț îndepărtat al lumii se află. Eu mă gândesc că povestea mea cu învățatul limbii engleze și fascinația față de cultura americană, născute în anii imediat următori Revoluției din 1989, se datorează în parte și fulbrighter-ilor care au ajuns în România - inclusiv în anii Războiului Rece, cum a fost cazul lui David Hadaller.
„Misiunea programului Fulbright este să aducă un pic mai multă cunoaștere, un pic mai multă rațiune și un pic mai multă compasiune în relațiile internaționale, sporind astfel șansele ca națiunile să învețe, în sfârșit, să trăiască în pace și prietenie.” Sunt cuvintele senatorului american J. William Fulbright, care a fondat programul pe finalul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1946. De-atunci și până azi, peste 370.000 de studenți, profesori și cercetători s-au plimbat prin lume sub auspiciile guvernului american. Șaizeci dintre ei au câștigat Premii Nobel - dar, poate mai important de-atât, au dus cultura americană în lume, din Indonezia până-n Grecia, din Maroc în Pakistan, într-un efort diplomatic (și colonizator) discret, dar eficient.
Hadaller îmi povestește că drumul lui spre Iași a fost anevoios: a durat o jumătate de an să afle dacă a luat bursa Fulbright, apoi încă o vară să învețe un pic de română, la UCLA în California, și încă alte câteva luni în care autoritățile din România socialistă l-au ținut în șah. Deși oficialii Fulbright întrebau săptămânal ce se mai aude pe tema asta, guvernul comunist român rămânea în silentio stampa.
Mai târziu, spune Hadaller, și-a dat seama că era o tactică de descurajare a americanilor de a veni în România, parte din schema mai amplă a Războiului Rece. În Statele Unite, un parcurs academic presupune să-ți planifici cariera cu cel puțin un an înainte. Întârzierile și tăcerea mormântală din partea românilor făceau astfel de planuri imposibile, „voiau să te facă să zici Dă-o dracu’, nu mă mai duc!”. Însă doctorandul de-atunci s-a ținut de ideea că rămâne pregătit să plece în orice moment, cum primește confirmarea. În cele din urmă, în ultima săptămână din septembrie 1987, a primit un telefon din partea Consiliului pentru Schimburi Internaționale de Cercetători al Fulbright: avea aprobarea să-și cumpere biletul de avion către România.
Hadaller a ajuns la București la zece zile după începerea anului universitar 1987-1988. Era atunci singurul bursier Fulbright în România aflat la primul an de predare. Când a aterizat la Otopeni și a pornit spre oraș, însoțit de un angajat al ambasadei SUA, a întrebat dacă nu cumva era o pană de curent în tot orașul. În prima seară n-a putut să doarmă din cauza jet lag-ului, așa că a coborât din camera de hotel de la Capitol și a luat-o la pas prin centru. Singurul loc luminat, care l-a atras ca pe-un fluture de noapte, era hotelul Intercontinental. Hadaller îl descrie ca pe „un far strălucitor luminos, ale cărui lumini puternice consumau electricitatea costisitoare” - în condițiile în care restul Bucureștiului dormea cufundat în beznă.
A intrat în așa-numitul „Dollar Bar” de la Intercontinental, al cărui nume provenea din faptul că accepta doar valută și era astfel interzis oficial cetățenilor români. „Un bastion simbolic al opulenței occidentale, condus de comuniști”, îl numește profesorul. S-a împrietenit rapid cu barmanul, căruia i-a luat sub zece minute să-l întrebe dacă e însurat. La momentul respectiv, David n-avea nici măcar vreo intenție de relație serioasă. Nu venise în România să-și găsească nevastă. „O să fii”, i-a zis barmanul. S-a dovedit profetic. Trei ani mai târziu, David avea să o aducă la același bar pe logodnica lui, Mirela, să o prezinte barmanului.
La Iași a ajuns câteva zile mai târziu și a fost cazat în „apartamentul american”, destinat bursierilor Fulbright, din cartierul Tătărași. S-a dus la baie, a acționat mai în forță decât era cazul lanțul toaletei, iar apa din rezervorul ei s-a revărsat în baie. A ieșit atunci pe hol să-și alerteze vecinii, însă și-a dat seama că tot ce-și amintește din limba română sunt regulile de conjugare a verbelor. „Nu prea mi-erau de ajutor”, râde David. Și-a amintit cuvântul „problemă!”, pe care i l-a strigat vecinului, dl. Constantinescu. Cu calm, acesta i-a spus „nu este problemă” și i-a arătat că baia are o scurgere în mijlocul pardoselii. N-o să se inunde nimic. Au sărbătorit împreună prima noapte a lui Hadaller la Iași, la un pahar.
Și-a îmbunătățit româna conversațională cât a stat la Iași - soția lui se amuză și astăzi că a deprins limba cu accent moldovenesc. Însă majoritatea celor pe care-i întâlnea, de la vânzătorii din „dollar shops” la diverși prieteni, erau mult mai interesați să-l audă pe el vorbind engleza americană. I-au explicat ulterior că nu prea auzeau genul ăla de limbă vorbită decât în filme, deci n-aveau cum să nu profite de prezența unui american în carne și oase.
Deși spune că printre colegii lui de la „A.I. Cuza” se numărau și erudiți precum Ștefan Avădanei („cred că el deja uitase mai multe cărți din literatura americană decât citisem eu; ar fi fost considerat un universitar marcant și în America”), primul semestru petrecut de Hadaller la Universitatea din Iași a fost marcat de șicane. Avusese parte de un instructaj pe tema vieții în spatele Cortinei de Fier la Washington D.C., înainte să plece. „Dar, reflectând acum la asta, poate că eram prea prost ca să-mi dau seama ce se întâmplă sau ce mă așteaptă. Atitudinea mea era: Cât de rău poate să fie? O să locuiesc într-un oraș universitar. Locuisem în astfel de orașe încă din 1976. Pentru mine, reprezentaseră mereu oaze academice de sănătate psihică, unde fusesem, de obicei, înconjurat de oameni cu preocupări similare.”
I s-a spus atunci și că în România va avea parte de un „hardship post”, un post cu probleme. În fapt, cum avea să afle mai târziu, situația asta venea cu beneficii. Spre deosebire de bursierii Fulbright din vestul Europei, cei din est se bucurau de aceleași privilegii ca și personalul diplomatic american - livrări de bunuri de consum de la supermarketuri din Danemarca, de pildă, pe care bursierii le împărțeau la petreceri cu prietenii din România. De altfel, Linda Mizejewski, precedenta bursieră Fulbright la Iași îi explicase într-o scrisoare că se află într-o „poziție excelentă de a face pe „gazda” în moduri EXTREM de apreciate. Cea mai primitivă cină pe care poți s-o născocești din toate conservele: chili, tocană de vită Dinty Moore etc. E TERIBIL de entuziasmantă pentru oaspeții români. Și e și un mod drăguț de a împărți bogăția, mai mult sau mai puțin, fără să le scoți ochii cu asta.”
Când îl întreb de șocuri culturale îmi spune că a ajuns la Iași cu capul plin de idealuri despre „schimbul internațional de idei”. Se aștepta să fie tratat de colegii de catedră drept un egal, pe care-l doreau printre ei - urmând ca ei, la rândul lor, să beneficieze de același program internațional de schimb. Și-a dat rapid seama că nu e cazul. „Vreau să formulez atent. Nu e că n-aveam voie să mă văd cu studenții - deși n-aveam voie să mă văd cu studenții. Nu știu dacă mă țineau sub observație sau care era faza… Eu eram foarte obișnuit să interacționez cu studenții, asta e cariera mea. Cu asta mă ocup. Predau oamenilor literatură și scriere.” La primul lui curs, a fost înștiințat că studentele care se înscriseseră fuseseră repartizate la munca „voluntară” în cantina universității. Oricum erau doar două. Atunci, zice Hadaller, s-a pierdut cu firea.
„Frustrare” e cuvântul care descrie primul semestru al lui Hadaller la Iași, în mod special după procesul îndelungat și greoi de a fi obținut bursa și apoi postul. Procedura implica și aprobarea cărților pe care le putea preda - însă în anii ‘80 titlurile erau deja aprobate, după vizite ale precedenților bursieri în România. (Constau în principal din clasici americani „inofensivi”, precum Hemingway, Tom Sawyer, Huckleberry Finn, precum și antologiile Norton de literatură, la care Hadaller l-a adăugat pe favoritul și subiectului tezei sale de doctorat, William Styron.)
Probleme a avut mai degrabă cu filmele și revistele pe care voia să le aducă la camera de lectură pentru studii americane - publicațiile pe care le-a găsit acolo erau deja vechi de 2-3 ani. Șeful de catedră și rectorul universității „verificau” revistele și le aprobau (sau nu) în trei săptămâni - o lună. Apoi a avut și probleme de ordin cinematografic. Deși mai-marii facultății l-au lăsat să proiecteze Sophie’s Choice, au obiectat la toate titlurile care păreau să aibă ceva de a face cu ideea de rebeliune sau revoltă: Rebel without a Cause, un clasic din anii ‘50, Revolution (o frescă a Războiului American de Independență) și, în mod paradoxal, M*A*S*H, clasicul film anti-militarist al lui Robert Altman. „De ce, le-am zis, care-i problema voastră? E anti-american! Arată cât de stupid a fost Războiul din Coreea. Face mișto de armata americană, sunt americani care fac mișto de alți americani!”
Pe Hadaller l-au frapat și alte contradicții ale vieții în România de final de ani ‘80. Șeful de catedră, despre care spune că l-a întâmpinat cu țuică la 10 dimineața, i-a tras un mare perdaf pentru că și-a invitat studenții la el acasă și le-a oferit vin. Degeaba a încercat tânărul profesor să-i explice: studenții lui sunt majori, iar vinul a fost o chestiune de ospitalitate, cel puțin în viziunea lui. În plus, cursurile pe care le ținea el erau fără credite, fără examen și, deci, fără niciun fel de influență asupra parcursului academic al studenților. Între timp, îmi spune, discoteca bucureșteană de la Athenee Palace duduia pe ritmul casetelor cu muzică occidentală nou-nouță, iar majoritatea prietenilor lui români aveau filme mai noi decât ce lua el de la ambasadele Marii Britanii și Statelor Unite.
Hadaller îmi mai povestește că primea telefoane anonime de la femei care voiau să-și „exerseze engleza” și se invitau în apartamentul lui. Prietenii din Iași îi spuneau că nu se simt în largul lor să discute despre orice la el acasă, pentru că sigur e ascultat. Ține minte că se amuza vorbind cu lustra, de unul singur, întrebându-și potențialii „ascultători” de la Securitate dacă chiar îl cred atât de prost, încât să riște să se compromită.
Hadaller e conștient, totuși, că, în afară de tăierile de curent și căldură, de care sufereau și colegii lui, a avut un statut privilegiat în România. În 2019, când s-a întors în țară și și-a consultat dosarul de Securitate la CNSAS, n-a fost mirat deloc să descopere numele celor care-l turnau - „nu doar pe mine, ci și orice alt american care s-a apropiat vreodată de ei. (Râde.) Dar îmi era clar. Nu puteai să fii șef de catedră sau să să fii titular de post fără să oferi informații.” În dosar, de pildă, a regăsit fotografii din 1989, de la prima lui vizită în orașul natal al soției sale, Mirela. Sunt ei doi, în fața casei ei din Constanța și la gara din oraș, în niște „fotografii alb-negru excelente, absolut excelente. Cred că nu mulți americani pot să înțeleagă cum era [să fii urmărit peste tot]”.
David și Mirela se întâlniseră la o prelegere pentru profesori pe care o susținuse David la Iași. Mirela preda engleză într-un sat de lângă Tecuci. A întârziat la conferință, și-a cerut scuze când a intrat, iar David a glumit atunci: „Nu-ți face griji, mereu întârzie cineva. Acel cineva ești tu, de data asta.” Mirela i-a spus ulterior că nu s-a amuzat. S-au revăzut de câteva ori, iar David a fost cucerit de felul în care vorbea despre familia ei cu origini aromâne din Constanța. Au vorbit ore în șir, au văzut filme împreună, s-au plimbat cu tramvaiul prin Iași. „Ai putea spune că suntem iubiți din 1988”, râde fostul profesor.
Când a plecat din România la finalul bursei și-a spus că povestea cu Mirela va rămâne în România. Însă apoi nu și-a putut lua gândul de la ea. Și-a dat seama că nu vrea să regrete, treizeci de ani mai târziu, că nu și-a asumat un risc cu femeia asta. Așa că, atunci când ea l-a chemat să o viziteze la Constanța în 1989, a cerut-o în căsătorie. S-a îndrăgostit iremediabil de orașul de la malul mării - el e de loc din Boston, tot lângă apă. N-au știut dacă vor putea vreodată să se și căsătorească, deși Departamentul de Stat al SUA făcea periodic apel la autoritățile române în favoarea lor. Tot periodic erau refuzați. Marea lor șansă a fost revoluția, despre care n-aveau nicio bănuială că se va întâmpla. În 1990, s-au grăbit să se căsătorească, în ideea că nu știau ce le rezervă viitorul politic al țării. „N-a fost tot timpul doar petale de trandafiri și șampanie, nu mă înțelege greșit. Există un clash cultural. Sunt lucruri pe care nu le vedem la fel.” Însă, mai bine de treizeci de ani mai târziu, au doi fii mari - dintre care unul e logodit, la rândul lui, cu o româncă.
Succesul paginii lui de Facebook, My Fulbright Year in Romania, și-l explică prin cuvintele soției lui, care i-a zis: „Știi, mă uit la pozele tale - și-mi arată România în culori.” Și-a dat seama că poate ar vrea și alți români să își vadă trecutul așa.
În 2019, David și soția lui au revenit în România - au vizitat satul din Tecuci unde preda ea în anii ‘80, dar și blocul din Tătărași unde a locuit el. Apartamentul e acum gol și n-a putut decât să vadă lustra din bucătărie prin gaura cheii. Profesorul, astăzi la pensie, își dorește să scrie o carte despre România, iar soția îi spune că tot ce trebuie să facă este să se așeze la birou și s-o scrie odată. Până atunci, după 30 de ani de atașament față de țara pe care o numește a doua casă, spune că „cu cât există mai mult dezacord și conflict în România de azi, cu atât mai bine”. Nu scuză corupția, însă, din punctul lui de vedere, nimic nu poate fi mai rău decât un sistem condus de un partid unic. El provine dintr-o familie cu tradiție democrată, de pe vremea lui Jack Kennedy, și e surprins când aude de la români emigrați în SUA că țara care i-a adoptat se îndreaptă către comunism. „Le zic, Stai așa, tu crezi că Obama e comunist?! Da, că e socialist, că vrea aia, vrea ailaltă. Le zic, Stai un pic. În primul rând, nu avem un partid unic. (...) În al doilea rând, tu, ca român, ar trebui să știi ce înseamnă comunismul.”
Fotografia principală: 18 ianuarie 1988, Str. Cuza Vodă, Iași. Detaliu. © David Hadaller
