Am fost în Siria, la nici două luni după căderea regimului lui Bashar al-Assad, ca să aflăm ce speranțe au pentru viitor muzicienii acestei țări eliberate după 50 de ani de dictatură.
Pe holurile Institutului de Muzică din Damasc, sunetele instrumentelor se amestecă într-o armonie care pare să marcheze sfârșitul unei ere.
În sălile de repetiții, studenții exersează la instrumente tradiționale orientale sau clasice, sub privirile profesorilor. În mod normal, cei mai talentați absolvenți ai institutului plecau în Liban, în statele din Golf sau în Europa, unde puteau face carieră fără să teamă de cenzura impusă de regimul lui Bashar al-Assad.
Cu mai puțin de două luni înainte să vizitez institutul, se încheiaseră peste 50 de ani de dictatură și 13 de război în Siria. Țara trăia un moment de entuziasm, dar și de răscruce, după ce dictatorul Assad și familia sa au fost eliminați de la putere în mai puțin de o săptămână. Acum, artiștii speră la o nouă eră, în care libertatea și muzica să nu mai fie în contradicție.
Mohammed Azawi, profesor de muzică în vârstă de 59 de ani, știe prea bine cum era să fii artist în timpul regimului Assad.
„Ca să fii un muzician de succes în Siria, trebuia să fii un muzician prost”, spune el, așezat în curtea institutului.
După ani de studiu dedicat cornului francez, Azawi s-a alăturat Orchestrei Simfonice Naționale a Siriei. Dar talentul nu conta dacă nu erai loial regimului.
Când a izbucnit revoluția din 2011, cunoscută și drept Revoluția Siriană a Demnității, soția lui, cunoscuta actriță Fadwa Souleimane, s-a alăturat opoziției. A fost una dintre puținele figuri publice care reușea să-i unească pe sirieni dincolo de granițele sectare și de gen, devenind un simbol al rebeliunii.
În încercarea de a înăbuși revolta care urmărea să-l înlăture de la putere, regimul lui Assad a arestat sau ucis zeci de mii de oameni. Protestatarii sperau că Siria va urma exemplul Egiptului, Tunisiei sau Libiei, unde mișcările populare reușiseră să răstoarne dictatorii. Însǎ protestele lor populare s-au transformat în rǎzboi civil.
Regimul lui Assad a fost unul din cele mai brutale ale ultimului secol, marcat de poliții secrete, dispariții forțate, cât și tortura în faimoasele închisori din țară. Nu era cruțat nimeni, iar pedepsele erau grave și se răsfrângeau asupra întregii familiii.
Ca atare, regimul nu a iertat nici activismul lui Fadwa. Amenințările au obligat-o să fugă la Paris, unde a trăit în exil până la moartea sa în 2017. Azawi a fost dat afară cu forța din orchestră, care îl mai chema să cânte doar la nevoie. El şi fiul sǎu nu au mai vǎzut-o pe Fadwa de când aceasta a evadat din Siria, în 2012.
„Assad i-a separat pe toți—familii, comunități, industrii întregi”, spune Azawi. „Dar nu poți avea muzică bună fără libertate.”
După prăbușirea regimului pe 8 decembrie anul trecut, mai mulți artiști precum Azawi vor să reclădească industria muzicală siriană și să convingă tinerii care emigrează în masǎ să rămână și să contribuie la renașterea culturală a țării. Pentru prima dată în decenii, muzicianul speră că Siria poate avea nu doar muzică, ci și libertate.
O nouă conducere, însă temerile persistă
O grupare militară numită Hay'at Tahrir al-Sham (HTS) a preluat conducerea Siriei după o incursiune militară de o săptămână despre care nimeni nu a crezut ca se va termina cu familia Assad fugind in Moscova. HTS a devenit peste noapte administratorul țării. Că regimul s-a prăbușit atât de repede a fost un șoc atât pentru sirieni cât și pentru restul lumii.
HTS a fost în trecut afiliată la Al-Qaeda, o organizație desemnată drept teroristă de Uniunea Europeană și alte 33 de state. E o grupare islamistă activă în zona rebelă Idlib și nu a fost singura forță care a luptat împotriva regimului Assad. Un amalgam de grupări rebele s-au confruntat în războiul civil de 14 ani pentru controlul Siriei.
Cel mai recent, noile forțe de securitate ale guvernului sunt acuzate că au masacrat sute de membri ai comunității alawite – grup etnic din care făcea parte și Assad și care, sub regimul său, beneficia de privilegii, inclusiv acces la poziții militare importante. Președintele a promis că cei responsabili vor fi trași la răspundere pentru violențe.
Forțele de securitate și milițiile care au atacat alawiții îi suspectează de loialitate față de regimul anterior, considerându-i favorizați de vechea putere.
Fadwa, soția lui Azawi, era și ea alawită, dar lupta nu doar împotriva regimului, ci și împotriva tensiunilor sectare pe care acesta le alimentase, folosind diferențele etnice pentru a dezbina oamenii. În realitate, toți erau victime ale războiului, învrăjbiți de Assad împotriva unui altuia.
„Există, desigur, susținători ai regimului din secta alawită, ca și din oricare altă sectă,” spunea Fawda într-un interviu pentru Al Jazeera din 2011. „Dar, din moment ce regimul este alawit, toate greșelile sale sunt puse pe seama întregii comunități.”
Odată ce HTS a preluat conducerea, mulți se temeau că viziunea lor, percepută ca extremă, va transforma și stilul de viață sirian, care sub Assad era oficial laic, chiar dacă și regimul lui reprima manifestările „prea” religioase, în principal pe cele islamice.
Anxietatea studenților precum Salam Bouhamdan, o violonistă de 23 de ani, era reală. Primul ei gând a fost de bucurie, însă frica de restricționarea libertăților artistice s-a instalat rapid.
„Noi, muzicienii, eram neliniștiți și îngrijorați că vor închide opera, activitatea artistică sau muzica în general”, mi-a spus Bouhamdan despre HTS.
Închiderea definitivă a operei din Damasc s-a dovedit a fi un zvon, iar multe temeri despre măsurile extremiste nu s-au adeverit, deși noul guvern a modificat programa școlară, eliminând anumite texte considerate nepotrivite – precum poeme de dragoste, pasaje din textele istorice despre femei sau ajustări ale curriculei cu o tentă mai islamică. Majoritatea schimbărilor însă au fost în legătură cu mențiunile pozitive ale regimul Assad.
Profesorul de muzică Azawi s-a întâlnit cu noua ministră a culturii, rămasă aceeași din timpul lui Assad. Ca și alți profesori și lideri din industria muzicală, vrea să participe activ la reconstruirea unei scene muzicale incluzive și fără corupție.
„Vrem să preluăm noi, muzicienii, controlul asupra modului în care se face muzică în Siria”, explică Azawi. „Acum că suntem liberi, putem stabili regulile, nu mai avem nevoie de un guvern care să ne impună direcția.”
Regimul Assad a restricționat și sufocat actorii de pe scena culturală ce nu susțineau aparatul de opresiune. Studenții de la Institutul de Muzică din Damasc cu care am vorbit mi-au spus că principalele instituții, inclusiv universitățile, aveau o mentalitate învechită, iar acest lucru s-a fost transferat în arta pe care o fac aceștia.
În trecut, puteai să faci închisoare în Siria fie și dacă doar menționai cuvântul „dolar”. În același timp, relațiile culturale ale regimului cu alte țări și bursele pentru studenți erau puține. Adesea, universitățile occidentale nici nu acceptau sirieni de teamă că aceștia ar fi aplicat pentru azil odată ajunși în Europa.
Studenții și muzicienii spun că, pe viitor, au nevoie de un spațiu liber pentru creativitate și de un mediu care să încurajeze colaborarea, facilitând accesul artiștilor, ideilor și muzicii atât în interiorul, cât și în afara comunității lor.
Un astfel de spațiu, precum și un simbol al renașterii culturale din Damasc, este cafeneaua Al-Rawda, un loc care, înainte de război, aduna muzicieni, scriitori, intelectuali și politicieni. De-a lungul deceniilor, aici s-au format partide politice și intelectualii țării au purtat dezbateri aprinse. Odată cu războiul, însă, spațiul a fost infiltrat de informatorii mukhabaratului, securitatea siriană, care le asculta conversațiile și raporta orice critică la adresa regimului. Mulți obișnuiți ai cafenelei au fost aruncați în închisori pentru că refuzau să coopereze cu regimul sau susțineau opoziția.
Astăzi, Al-Rawda revine la viață. Oamenii se întorc după ani de exil sau tăcere forțată, iar întâlnirile sunt marcate de urale, muzică și dezbateri aprinse. Pentru prima dată în 14 ani, pe mese stau ziare străine, iar oamenii din cafenea sunt din nou liberi să vorbească—ba chiar au loc conferințe şi dezbateri politice.
O nouă generație de muzicieni
O altă prioritate al artiştilor veterani din țarǎ este oprirea exodului de talente, care s-ar putea accelera odată cu deschiderea țării. Abdullah Chaddeh, unul dintre muzicienii sirieni cei mai cunoscuți în plan internațional, a trăit mai bine de un deceniu la Londra, unde a ajuns cu o bursă după ce a absolvit Institutul de Muzică din Damasc.
„Principala problemă pentru muzicieni este să aibă un loc de muncă în Siria și să câștige suficienți bani”, mi-a spus Chaddeh.
Un apreciat interpret de qanun, un instrument tradițional cu coarde, Chaddeh s-a întors în Siria în 2011. Zece ani mai târziu, a deschis o sală de spectacole în propria casă, unde tinerii artiști pot debuta în concert.
Casa e situată într-un cartier creștin din Damasc și are o curte interioară cu multe mese și scaune, arcuri de piatră veche, mozaicuri pe podea și artă contemporană pe pereții din spatele scenei. Este casa părinților muzicianului, pe care Chaddeh a reușit s-o răscumpere și să o transforme într-un refugiu artistic, unde tinerii creatori pot visa și cânta acasă, fără a fi nevoiți să emigreze.
„Dacă muncesc la fel de mult ca în Europa, vor reuși și aici”, spune Chaddeh, care a simțit mereu că ceva îi lipsește, în anii petrecuți în occident. Şi el a început să discute cu ministra culturii pentru a contribui activ la felul în care va arăta scena artistică a noii Sirii.
Însă instituțiile muzicale din Siria încă sunt dominate de oameni loiali lui Assad. De la conducerea institutului până la dirijorul orchestrei, mulți dintre cei care îi țineau partea dictatorului rămân și astăzi în funcții de decizie şi ar putea influența perioada de tranziție.
Am fost la primul spectacol de orchestră după căderea regimului, care aproape a umplut sala. Pe fundal erau proiectate mesaje despre victimele dictaturii. A fost ideea lui Azawi să organizeze concertul, dar dirijorul orchestrei, cunoscut drept susținǎtor a lui Assad, și-a asumat inițiativa ca fiind ideea lui. Profesorul spune ca nu o să se întoarcă la orchestră până când aceasta nu va redeveni incluzivă și bazată pe comunitate, cum era înainte de 2011.
„Nu poți scoate corupția şi dictatura din mintea oamenilor în câteva zile sau săptămâni. Va dura ceva timp pentru a putea reveni la normal, dar suntem pregătiți să o facem împreunǎ”, îmi explicǎ Azawi. „De asta nu am fugit, am vrut să văd cum se terminǎ.”
Fotografie principală: Spectatori prezenți la primul concert al Orchestrei Naționale la Opera House după căderea regimului, pe 8 decembrie. Damasc, Siria, 30 ianuarie.
