Trei albume și un EP care merită atenție, ale unor muzicieni tineri și foarte diferiți: R&B de la Luana Genevieve, boom bap și niscaiva trap de la Amuly, popcorn pop de la Emaa și manelopop (și încă ceva, pe deasupra) de la Paulina. Toate, însă, au ceva în comun: un paradoxal sentiment de nostalgie.
EP-ul DND, sunt blue, de Luana Genevieve
Anul trecut, Luana Genevieve încerca un flex cu substrat feminist pe „MI ȘTO”, un drill destul de generic, cu versuri la îndemână, chiar nostime – videoul e atât de inofensiv, de altfel, că putea fi o campanie la Mirinda. Schimbarea de stil și atitudine (bonus: look à la fka Twigs) a venit spre toamna aceluiași an, cu „Atât de simplu” (cu Cezar Gună, de la Global Records, implicat la compoziție), un viraj abrupt către R&B cerebral (dinspre Aaliyah către Kelela), unde softnessul Luanei se simte mult mai confortabil.
Din fericire, același lucru se întâmplă și pe recentele trei cântece, de pe EP-ul DND, sunt blue, care e un microcarusel de falling in and out of love, de la adorație („Spune-mi de ce ești la mine-n cap? / Spune-mi de ce dorm cu tine-n pat / Chiar și când nu ești aici”, pe „Aici”) la nostalgie („Doi, zero, unu, șase / Era vibe, da’ n-aveam șanse / Doi copii băgați în ceață / Prima dragoste din viață, pe „Mai știi?”) și, spre final, la dezamăgire („Te crezi diferit, ești fix ca restu’ / Restu’ de îl lași pe masă când ești full / Full of bullshit ca monștrii Scooby-Doo”, pe „Spectacol”). Întrebată care e defectul ei cel mai mare, într-un interviu pentru Radio3Net, Luana răspunde cu seriozitate: „Cred că mi-ar plăcea să pot să fiu un pic mai rece. În sensul că am așteptări de la oameni, de multe ori, și degeaba”. Într-adevăr, o oareșce doză de austeritate ori gravitate lipsește, deocamdată, și în muzica ei – inclusiv în producția realizată de SSG.
3/5 ♥
Albumul Uioara, de Amuly
Au trecut șapte ani de la „2000”, primul single al lui Amil Hameed, cu Killa Fonic la suținere, un banger trap adolescentin, modest în intenții („Haina-ți schimbă moodu’, da’ părerile le-mparte / Că mă simt altfel, cu ceas de opt mili jumate”). De atunci, Amuly și-a tot căutat vocea. Un an mai târziu, a reușit o „bombă” de 36 de milioane de vizualizări împreună Abi Talent, pe „Abilli” (din nou, exercițiu de bravado și rime ștrengărești), dar și primul single cu impact, „Să sară”, pe care l-am auzit câteva luni buni peste tot, de data asta un East Coast întâlnește un „Candy Shop” ceva mai iute. De altfel, aici rezuma cel mai bine escapadele sale de stil: „Alerg după teanc, c-ăsta mă ține viu / Ăsta și c-am ales să scriu / Și-o dau și pe trapăraie și old school / O dau și p-un reggaeton că am cum / O dau cum vrea pula mea și îmi asum.”
Aș mai aminti și două colaborări din afara zonei de confort, una radio-friendly, cu Connect-R (au urmat și altele), alta boomer-friendly (scuze!), cu Deliric. De altfel, pe cea din urmă, care se găsește pe albumul Blindat, din 2020, tropul carierei sale – „din sărac, bogat” – oferă unul dintre primele (dar, nu multele) versuri mature: „Pun mâna pe pix și sper, ies din cartier / Pică luna la fix pе cer, îndur ploi și ger / Ce tе face să crezi că-n lumea asta nebună / Cel ce are mintea strună n-are cum să se pișe pe el?”
Crescut în Berceni de o mamă singură, după ce tatăl său a plecat de acasă, când Amuly avea doar zece ani, acesta și-a trăit copilăria și adolescența pe strada Uioara, pe care, zice el, „toată lumea o cunoaște” și unde „toată lumea știe ce se petrece” (wink-wink). Astfel, albumul (a cărui copertă a fost ilustrată de aceeași Ioana Tudorache care a desenat și coperta Amenințarea maimuței, albumul-cult al celor de la Specii) fetișizează melancolia pentru o adolescență începută prea devreme, înconjurat de delincvență și tot felul de tentații pentru îmbogățire rapidă, dar și de „frați” – pe undeva, Amuly, la cei 25 de ani ai săi, poate că nu e tocmai precoce nostalgic: „Pe piesa asta aș fi scuipat cu Flou Rege / M-a trimis direct acolo, cum e timpu’, ăsta? Trece! / Melancolie, deger / Nu de frig, ci de la lumea asta rece”, bricolează autobiografic pe „Oameni”, unul dintre cele mai scurte, dar și coerente, cântece de pe album. Merită notate și ultimele versuri: „Mă jur trăiesc un vis, da’ n-o să uit de unde vin / Fiindcă tot aici sunt crescut, îmbibat cu venin / Educat de mama, sunt golan cu capu’ plin.” Shout out-ul la Flou Rege nu e deloc întâmplător. Pe lângă faptul că e unul dintre rapperii favoriți ai lui Amuly, acesta e cunoscut pentru încruntarea sa elegiacă: „Poezia mea e fix ca o lună / Una plină, luminează rece și îți urează «Noapte bună» / Şi ne adoarme împreună / De mii de ani tună, furtună, se-ntinde ca o umbră”, pe „Semn neclar”.
Faptul că își interpretează propriul rol și că își destănuie propriile nesiguranțe („M-a salvat deja odată tot muzica asta rap / Altfel eram la pârnaie sau la învârtit marafet / Încet, încet se duce puritatea din suflet”, pe „Muzica V2”) ori intimități (mama lui e un personaj în multe dintre cântece, la fel și „tovarășii” din „pârnaie” – vocea unuia dintre ei se aude într-o convorbire telefonică înregistrată, pe skitul „Horațiu”), e ceea ce-i oferă particularitate lui Amuly și e firesc, astfel, să cocheteze tot mai rar cu frivolitatea trapului. La un moment dat, însă, poate deveni chiar mai introspectiv de atât, dacă va lăsa în urmă excepționalitatea succesului său, pe care, din păcate, încă îl bagatelizează conflictual ori arogant: „Nu mă-ntoarce din drum vreunu’, nu mă face / Păi, nu m-am pierdut în droage, deci am ace de cojoace”, pe „Griselda Lifestyle”, alt cântec solid al albumului.
3/5 ♥
Albumul f r a t e l e a b i s, de Emaa
Am sperat că o dată cu trecerea timpului, Emanuela Alexa va deveni niscaiva mai personală și mai coerentă, însă perseverența ei netulburată, aproape emfatică („Ne-a rupt în două soarta la-nceputul lumii / Așa cum zice mitul, aruncați, separat / În colțuri opuse, pe-o planetă distrusă / Cu suflete pierdute ce tânjeau pe uscat”, pe pastișa bonobistă „Respirație nouă”), de a scrie poezioare romantice pe bandă rulantă devine obositoare și monotonă. E captivă într-un manierism care caută, fugitiv & repetitiv, refrene melodioase, bașca, susținute, de cele mai multe ori, fără substanță ori sentiment („Nu mai am suspine că le-am lăsat să sece / Un munte de iluzii a încercat să mă înece / Am doar dorințe fine, pe restul le las să plece / Că viața chiar e dură, da’ lumea tot mai rece”, pe eminesciana întâlneșe happy-synthpop à la Purity Ring „Floare de lotus”). Metafizică trippy-hop pentru algoritmi darkpop.
2/5 ♥
Albumul Te iubesc, te urăsc, de Paulina
Cu ocazia primului ei album, Prin lume, notam că Paulina are talentul să compună armonii molipsitoare. Pe unele, însă, poate le și „culege”. „Da, eu sunt bine”, spre exemplu, de pe al doilea album, Săraca fată bogată, seamănă izbitor cu „I Saw You Dancing”. Pe acest al treilea, de asemenea, „Metamorfoza” pare foarte aproape de vreun „Zemër” la ritm crescut. Refrenul de la „Anul 2000”, un cântec foarte frumos, de altfel, cu cârlig, un exercițiu în posomoreală glam à la Lana del Rey („Și dacă lumea se sfârșește, te-aș chema / Dar oare ai veni și oare m-ai salva? / Când lumea noastră se sfârșește, în fiecare zi / Așa cum s-a sfârșit, de atâtea ori, în anul 2000”), m-a trimis lejer către „Earth Song”. Astea nu sunt semne neapărat bune, iar cine are mai multă răbdare (și memorie mai bună) decât am eu, s-ar putea să găsească mai multe asemănări între compozițiile Paulinei și altele de aiurea.
Dincolo de aspectul ăsta, Paulina probabil și-a dat seama că trebuie să încerce și alte expresii decât manelopop – e unul dintre motivele pentru care am considerat al doilea album o autoparodie. Așadar, avem șeherezadă trippy-top, pe „Ether” (chiar dacă „E vânt, e primăvară” te trimite instant la „E vânt și este vară”), chanson pentru o coloană sonoră imaginară la vreun film de Jean-Pierre Jeunet, pe „Din cauza ta”, pop transgresiv și calamburic à la Irina Rimes, pe „Licuric”, balkan pop pe amintita „Metamorfoza” sau, cea mai mare surpriză, shoegaze cosmocore în zona M83, pe ultimul cântec, care dă titlul albumului, un spoken word confesiv, posh postmodern („Primăvara nu-ncepe cu tine / Acum urăsc piesa aia fără motive / Doar pentru că-mi amintește de tine / Îmi amintesc mult prea multe de tine / Și îți văd modelul mașinii în trafic / Și tresar că mă gândesc că ești aici / M-ai lăsat cu răni, da' n-am cicatrici / Și urăsc Oborul, și bere, și mici”), care detonează, în a doua parte, riffuri și sintetizatoare într-un foc de artificii dulce-amărui – fără îndoială, cântecul mai merita încă un minut, două în plus (și, de ce nu?, să ia și Om la lună niște notițe).
Aceste ieșiri în decor ajută, astfel, albumul să respire, iar „O viață frumoasă”, un belly dance tânguitor, piperat cu „uuu” tremurând ca în „Blue Bar” (apropo, pe când saxofon, Paulina?) sau „M-am născut cu inima frântă”, cea mai neaoșă și melodioasă protomanea de pe album, ies în evidență. Descrierea oficială a albumului ne mai sugerează ceva: dualitățile emoționale pot exista în același univers, prin structura divizată a albumului – pe o parte aferentă iubirii, pe de altă parte aferentă urii. Contrastele compoziționale, însă, nu prea rotunjesc acest univers.
3/5 ♥
În fine, câteva single-uri, pe scurt: Băieții de la Om la lună au descoperit The xx, dar le iese Chicane la discount, pe „Pescărușii zboară”. „Ultimii oameni” de la RIT, un supergrup compus din muzicieni care au colaborat în diverse formule ale trupei Phoenix, sper că e doar o satiră de a căruit poantă nu mă prind („Suntem ultimii oameni cu idei / într-o lume nătângă / ultimii aventurieri.”). Electro-chaabista „Vorba francezului”, de la Tzanca Uraganu, putea fi singura noastră șansă să câștigăm Eurovision, iar Cabron, Smiley și Puya au scos cel mai decent imn al Naționalei, care n-are vibe de we are the World, we are PRO TV.
Fotografie principală: Captură din videoul cântecului „Frații după mine”, de Amuly
