Muzica românească trece printr-o binevenită perioadă cu lansări de albume și EP-uri, care probabil va continua și în viitorul apropiat. Așa că sunt multe de ascultat și, bineînțeles, de comentat, de la o surpriză manelo-pop la trap de petrecere, de la folkism 2.0 la ambient ecolog.
Albumul Prin lume, de Paulina (fotografie principală)
Au trecut niște ani buni, vreo șapte sau opt, de când Raze de Soare sau Steaua de Mare, proiecte din cadrul colectivului Future Nuggets, electrocutau scena alternativă bucureșteană cu un fusion electronica & oriental încă tabu atunci (orice ritm lăutăresc, vreo vioară sau vreun instrument turcesc produceau fie jenă, fie ostilitate printre publicul #controlexpirat). Câțiva ani mai târziu, însă, scena s-a mai degajat: au apărut nume precum Formația Aburiții, parte din alt colectiv multidisciplinar, Linia1, și care trecea, cu autotune-ul în brațe, granița manelei către trap, Dan Bursuc a urcat pe scena festivalului TIFF, iar, în fine, Alex Velea producea, dacă nu neapărat primul, cu siguranță cel mai ostenativ hit manelo-trap, „Dau moda”, în primăvara lui 2020.
În mod previzibil, cineva trebuia să ocupe spațiul dintre psihedelia à la turk a unor Steaua de Mare și sarcasmul școlăresc al experimentelor Linia1 și să încerce ceva mai user friendly. Intră în scenă Paulina și talentul ei remarcabil de a compune. După o colaborare cu Criss Blaziny și o scurtă aventură la casa de discuri Seek Music, unde mărturisește că nu s-a simțit în largul ei, Paulina a rămas „deschisă la oportunăți” și a virat către (aparent) noul hype mainstream din jurul manelelor. Primăvara trecută se viraliza single-ul „Fetița ta de milioane”, iar cele două concerte sold-out la Expirat, în două zile consecutive, probabil că n-au surprins pe nimeni.
Dar nu a fost tocmai un accident experiența alături de Seek Music, pentru că Paulina reușește un melanj între R&B și așa-zisul șlagăr, ba chiar și cu câteva sclipiri stilistice, fie sentimentale („Unde te duci, când nu-mi ajungi / Când toate vin și tu te duci / Picură ploaia / Se aude peste noi / Se aude peste drum / Și ne pierdem printre nori / Mie îmi e frică, de-aia te chem / Și te blestem”) ori ironice („Fata ta te iubește ca o infractoare / Iubirea asta s-ar putea să te omoare / E atât de liberă și nici nu e la mare / Face ce vrea nu-i cere voie lu' papa”). Plus subtilități de compoziție: „Steluța ta”, spre exemplu, e undeva între „Beggin’” și „Nu am banii tăi și nu sunt bogat”. O colecție de armonii molipsitoare. Albumul se poate asculta integral pe Spotify sau YouTube.
4/5 ❤
Albumul Voodoo, de IAN
„Copilul teribil” al trapului românesc a mai crescut, dar atitudinea contrafăcută a rămas la locul ei, fie că vorbim despre destănuiri contradictorii („Nu fac asta pentru bani” vs. „Îmi place să fac bani”), certuri derizorii cu colegii de label/gașcă sau chiar umilirea și amenințarea cu bătaia a unei foste iubite. Dacă despre toate ieșirile în decor ale lui putem specula că sunt doar manevre pentru popularitate (și creșterea fee-ului postărilor publicitare pe Instagram) și întreținerea unei imagini emo-pop de băiat rău & damaged, din păcate al doilea său album e concret de plictisitor și mediocru, dacă ne luăm doar după două versuri, „Nu pot să te-nvăț dacă ești amator / Coaie mari, supradoză testosteron”. Albumul se poate asculta integral pe Spotify sau YouTube.
2/5 ❤
Cântecul „Memento”, de Byron
Sau ce ar fi dacă Dave Gahan ar avea din nou 20 de ani și ar participa la un concurs de manuscrie pentru debutul în poezie la editura Letras („Sunt un asortiment de lichide / Tulburate de straniul gând că se poate gândi”).
2/5 ❤
Albumul Antimaterie, de Oigăn
Eugen Nuțescu (Kumm, Robin and the Backstabbers, Moon Museum) pare că și-a găsit o „viteză de croazieră”, cât și o zonă de confort a expresivității în ultimii ani, după ce a pornit o serie de cântece realizate în vremuri de carantină cu diverși colaboratori și, iată, chiar și un album, de asemenea cu invitați (Adrian Despot, Lucia, Jurjak și alții pe care te las să-i descoperi), foarte departe (și foarte bine că e așa) de Kumm sau Moon Museum (un proiect oricum dezlânat), dar foarte (uneori, poate prea) aproape de Robin and the Backstabbers. Cu titluri ale cântecelor care reprezintă câte o materie din orarele școlare, dar cu o metaforă care prestabiliește anticonformismul în titlul albumului, cele zece (plus una instrumentală) melodii se învârt în jurul anxietăților postmoderne în timpul unei pandemii, printre altele, claustrofobe, undeva între Nichita Stănescu și Alexandru Andrieș, și experimentează compozițional în funcție de numele care interpretează versurile (toate scrise de Nuțescu, mai puțin „Limba și literatura română”, unde s-au folosit câteva strofe din poezia „Riga Crypto și Lapona Enigel” a lui Ion Barbu).
Tocmai această diversitate compozițională, cât mai ales abilitatea lui Oigăn de a-și metamorfoza muzica (chiar dacă previzibil, de cele mai multe ori) în funcție de invitat, e și cel mai percutant avantaj al acestui, să-i zicem, album-proiect, de la southern goth pe colaborarea cu Jurjak la downtempo melancolic pe cea cu Lucia sau trip-hop de duzină pe „Meteorologie”, o surpriză de altfel plăcută auzind-o pe Ana Ularu cântând. Cu câteva excepții, însă, (aș alege în primul rând „Filozofie”) jocurile de cuvinte sunt atât de căutate („Hai să mai dormim puțin / Temple-n tâmple să zidim / Hai să mai dormim puțin / C-avem vecini cu bormașini”), prozaice („Într-un bol de supă primordială / Am găsit un fir de păr de zeu / Și mi-am adus aminte că mintea mi-e goală / Ca o statuie-ntr-un muzeu”) ori pestrițe („Stai jos / Nota patru / Te rog nu te mai agita / Că te duc la psihiatru”), încât nu prea rămâi, de fapt, cu un cântec, ci cu exerciții (sau, mai bine zis, coincidențe?) de rimă. Albumul se poate asculta integral pe Spotify și poate fi precomandat aici.
3/5 ❤
EP-ul Flood Gates, de Electrons In Slow Motion
Marius Copel continuă aventura în ambient electronica cu patru exerciții contemplative, dar și relativ anxioase: titlul EP-ului face cu ochiul către încălzirea globală, iar titlurile cântecelor reprezintă câte un punct cardinal, alăturate unor substantive precum „oscilație” („sveifla”) ori „declin” („rallentaménto”). Cu vagi ecouri à la „Snowball” sau niscaiva post-rock asfixiat, Flood Gates e cinstit în intenții, dar poate prea familiar. Și poate că ar fi meritat niște long form compoziția, pentru profunzime. EP-ul se poate asculta integral pe Spotify și achiziționa pe Bandcamp.
3/5 ❤
Albumul Tehno vrăjitoarele, de Niko G & Kali
„Primul album de trap feminist din România”, astfel se autotitrează proiectul Nicoletei Ghiță aka Niko G (cântăreață și actriță) și Mihaelei Drăgan aka Kali (artistă multidisciplinară și cofondatoare a companiei de teatru feminist rom Giuvlipen). O afirmație totuși bombastică, dacă mă gândesc că trap nu prea e, cât e techno, hip-hop și R&B, iar rap feminist s-a mai făcut la noi. Dar, firește, sună intrigant când mergi cu ideea asta pentru o sesiune live, în mod ironic, taman la Radio Guerrilla, postul de radio despre a cărui atitudine elitistă și problematică vizavi de cultura romă o cunoaștem suficient de bine din istoria sa, cât și de la ascultătorii lor.
Tehno vrăjitoarele, departe de aceste detalii interpretabile, chiar e ceea ce-i spune numele: o mai-bine-mai-târziu-decât-niciodată încercare de Roma futurism (Mihaela Drăgan a scris, de altfel, și un manifest în acest sens). Una cam cuminte – deși videoul primului single, „Cine face ură de rasă” se străduiește spre estetica postmodernă a unui Romain Gavras, mă tem că fantezia unui Ferentari unde se face breakdance în stradă, iar personajele feminine poartă cagule cu motive florale e un clișeu mai degrabă mainstream – și cam frustă în rime („Sunt Kali de pe Calea Victoriei / Oriunde apar sunt epicentru / Vă învăț teorie feministă / De la margine spre centru / Nu trec niciodată neobservată / Bell Hooks în variantă gipsy / Când mă plimb pe stradă ca o felină / N-ai tupeu să mă strigi: «Pisi»”). Și, cel mai important, fără vreo urmă de futurism.
2/5 ❤
Fotografie principală de Vladimir Pogonariu, în timpul unui concert al Paulinei în Expirat, februarie 2022.
