Patru lansări românești care se înscriu, lejer, în filosofia everything is a remix: cântece din folclor reintepretate prea comod și banal, rock alternativ care sună ca în anii 2000, găleți cu rime lejere, de vară, și un tânăr speranță din Moldova, cam neglijent și haotic.
Albumul Lacrimă și fier, de Vița de Vie
E înduioșătoare insistența cu care Adrian Despot & Co. caută firimituri pe fundul unui sac golit demult, dintr-un trecut post-grunge al primilor ani din mileniu, de care, parcă, nici noi, nici el nu ne mai aducem prea bine aminte. Poate ăsta e și motivul: Vița a devenit o trupă boomer cool (slavă Domnului, și „neimplicată” politic, precum alții din generația lor), tocmai printr-un soi de exotism Gen X. Un exotism agreabil, cinstit comercial, mai degrabă zidit în jurul aparițiilor TV ori publicitare (Adrian „Hello, fellow kids, nu știu niciun cântec de la Irina Rimes” Despot e unul dintre puținii „roacheri” care n-au „jenă” să cânte, pentru Tazz, alături de Adi de la Vâlcea și Killa Fonic), pentru că, altfel, muzical vorbind, Vița e o trupă care trăiește și retrăiește „Praf de stele”, „O stare de spirit” sau alte câteva încordări nu-metal netrebuincioase, dar „corespunzătoare” pentru câte vreun pogo, de asemenea, nostalgic, pe la câte vreun festival mainstream.
Încă o dovadă că Vița e o trupă anacronică e și o oareșce frustrare a lui Despot legată de propria imagine despre care vorbeam mai sus, care „transpiră” pe „Nimeni, nimic”: „M-ai văzut într-un ziar / La un stop pe trotuar și deja știi tot despre mine / Hai că-ți spun, dacă vrei, eu sunt ăla cu trei / Pe a patra o țin pentru tine / Dar nu, n-am s-o fac, cât oi fi de drac, chiar dacă-mi vine / Că nu știu nici eu și mă întreb mereu cine e cine”. Mai departe, „Între valuri” are atât de multe clișee romantice („Între valuri se sparg / Suflete-n larg / Nimeni nu mă va mai ști / Dar nici la mal nu pot trăi”) și un vibe de arena crasher, că ar trebui tradusă în limba engleză, înscrisă la Eurovision și cântată împreună cu Emaa, iar „Fluturi” caută să atragă atenția fanilor Subcarpați și Phoenix depotrivă („Suntem doar un soare alergând după lună / Suntem doar atenți când se-anunță furtună”). Despre featuringul cu Nane n-am nimic de zis, în afara faptului că e cea mai ridicolă încercare de Blink 182, iar despre coverul la „Becule” pot spune că e cel mai rău și inutil cover la „Becule”.
2/5 ♥
Albumul Gimnastică lirică, de Macanache
„Tata Maca” are un album cu nici mai mult, nici mai puțin decât douăzeci de cântece. E și impresia mea, despre producțiile sale: Macanache poate să facă și câteva cântece pe zi, timp de un an, doar că treaba asta e cu dus și întors, pentru că majoritatea sunt exerciții de rime și referințe pop-culturale, de multe ori accesibile („Am intrat în voi ca ciuma, dume numa' una și una / Le amestec cu gluma, mestec tobe ca pă Hubba Bubba”, pe „27 cu 7”) sau bravado soft („Te fac să vezi prin ochii mei mai limpede ca apa / Cum stă treaba pe străzile astea, eu știu toată mapa / Când nu prea ai în ce s-o dai și fii-tu vrea de papa / Îi calci pe toți pe cap direct și gata”, pe „Baseball stradal”). Boom bap old school, la caterincă, fără pretenții sau provocări, care se poate asculta la fel de bine și indiferent, atât la un „party de bloc”, cât și la birou.
2/5 ♥
Albumul +373, de Satoshi (foto)
„În satul ăsta al meu de baștină, au rămas numai copiii și bătrânii. Mamele au plecat să aibă grijă de alți copii, de alți părinți și de alți bunici. Eu nu pot înțelege. Nu pot crede că Ileana Cosânzeana a devenit târfă. Dar a devenit. Ce mamă își părăsește copiii, să se ducă să aibă grijă de alți copii în Italia sau Spania?”, debita Dumitru Matcovschi, unul dintre așa-zișii „poeți naționali” ai Moldovei, într-un interviu apărut pe YouTube, în 2015.
Dacă de la președinta Maia Sandu mă aștept să-i fetișizeze „icoana” oficială, de la un puști pasionat de hip-hop și poezie, al cărui idol e Tupac Shakur, m-aș fi așteptat la mai multă reflexie asupra naționalismului belicos al respectivului: „Venim din partea de Est / Venin și moarte la rest / Primim de la bătrânul continent în mod firesc / Un nod grotesc cum pot unesc valorile / Țările din Est / Ce poartă haine cenușii supraetajate / Pe-o hartă plină de fâșii prea-rectificate / O artă fină de hârtii bine-ștampilate / O soartă lină de copii cu părinți departe / Noi ne-am spălat cu cocktail Molotov / Apoi ne-am șters c-un prosop Ribbentrop / Nu ne plângem – noi lingem «Îngerii roșii» / Bunicu’ Dumitru ne-a dat sintetizat în versuri / Ceea de ce se temeau strămoșii”, pe „Est”, un cântec apărut acum trei ani.
De altfel, moldoveanul Vlad Sabajuc, a.k.a. Satoshi, a uzitat frecvent clișee sociopolitice care nu lasă loc de nuanțe. Întrebat despre mesajul cântecului „Văru’ amaru’”, într-un interviu pentru platforma culturală Mezomorf, Vlad bălmăjește astfel: „Mesajul e imposibilitatea existenței unei valori morale sănătoase, în ziua de azi, în momentul în care vrei să crești în carieră. Nu poți să fii bun, n-are rost să fii moralist. Chestiile astea nu au absolut niciun rost. Rămâi cu nimic, dacă te ții de ele. Alt subiect e autoelevarea și ancorarea la niște valori de cunoștință foarte profunde. «Văru’ amaru’», de la Tupac Amaru Shakur. Îl apropii, un pic, pe Tupac de suflețelul meu și a celor care ascultă.”
În fine, de când a început colaborarea cu Global Records, Satoshi s-a mai scuturat de pesimismul ori moralismul teribilist (îngâmfat, poate?), iar pe recentul său album, primul produs împreună cu aceștia, se rezumă fie la bravado geeky („Citește cărți nu comentarii, ele doar încurcă / Capul uneori plecat dacă mândria urcă”, pe „1K1”, un ego trip crispat) ori mâhniri de clasă („Și ție-ți pare că nu ești ca fiecare / Când mai schimbi emoticoanele și pozele în feed / Iar troleibuzele în fiecare dimineață / Duc aceleași drame pân’ la stația repeat”, pe „Patru săptămâni pe an”).
Satoshi îmi lasă impresia că nu știe încă să-și focalizeze intențiile sau să-și gândească până la capăt rimele-pilde: „Privirea din oglindă nu știe să mintă / Căci timpul niciodată nu primește mită / Minciuna agită, durerea achită / Iar mie-mi place să am bani și mintea liniștită / Pe stradă atâtea fete, atâtea ispite / Dar ori ai pofte ori ai visuri împlinite”, își varsă frustrările contradictorii pe „Omul care încă simte”. Cam așa e tot albumul, din păcate, un du-te-vino, cu prea multe cântece (16!), care nu prea reușește nici confesiuni, nici încordări coerente, nici punchline-uri memorabile.
2/5 ♥
EP-ul Origini, de Irima Rimes
De la subcarcaptica „Ce te legeni, codrule”, de pe albumul Acasă, scos acum trei ani, m-am tot așteptat ca Rimes să mai încerce zona folk – inevitabil, aș zice, Loredana sau Delia au experimentat, la rândul lor, în acest sens, explorând audiențe noi. Nu m-aș fi așteptat, poate, tocmai la un EP, realizat atât cu versuri culese din folclor, cât și scrise de Rimes, dar să fie primit. Deși vocea ascuțită a Irinei e ideală pentru doine și alte asemenea, cele șase cântece sunt sufocate de breakbeat și techno, dintr-un compromis arena friendly. Chiar și de către un drum’n’bass compus, parcă, cu ajutorul Soundraw. E chiar mai rău decât atât: tot albumul sună a Kalush Orchestra întâlnește DJ Project. Păcat.
2/5 ♥
