De data asta, doar trei lansări care merită dezbătute pe larg: un single energic, Muse întâlnește The Killers, de la Vama, dar care, altfel, pleacă de la un stereotip, un album la ralanti de la The Mono Jacks și altul de la Killa Fonic, unul dintre cei mai provocatori și cerebrali muzicieni din ultima vreme.
Cântecul „Barosanii”, de Vama
Foarte departe par acum subtilitățile socio-politice ale unor „Calul din Marlboro”, „Armata”, „Nu am chef azi” sau „Hotel Cișmigiu”, când trupa Vama Veche era preocupată de problemele dintre milenii (precariat, corupție, existențialism) și relativ noile expresii artistice, care cochetau cu modernism și suprarealism, în cele câteva spații prietenoase cu teatrul independent (Greenhours, La Scena sau Lăptăria lui Enache) – Tudor Chirilă e, totuși, actor la bază. Dacă acel Chirilă, din acele vremuri, era conectat la societatea românească (ce-i drept, „Hotel Cișmigiu” e scrisă de alt actor, Cristi Iacob) și avea experiențe, personale ori ba, meta ori ba, de sondat și răstălmăcit (vezi albumul-concept Am să mă întorc bărbat), în ultima vreme, după mulți ani de mentenanță a stardomului (vezi inofensivele „La radio” sau „Perfect fără tine”) și un exercițiu în limba engleză dezastruos (vezi albumul Better), acest Chirilă și ce-a mai rămas din Vama Veche (în principiu, fără doi oameni importanți, Liviu Mănescu și Traian Bălănescu), vor, din nou, să aibă CEVA de zis în muzica românească.
Au ieșit în evidență, mai întâi, în primăvara lui 2020, cu „Prăbușire” („Mai lasă-mă să te mai fut / Să fiu în tine laș și mut / Suntem bolnavi și n-o să ne mai facem bine / Dar nu pot acum s-o iau pe alt drum). Compozițional, căutau să seducă publicul indie-depresivilor The Mono Jacks, însă prețiozitatea versurilor m-a făcut să-l uit repede. Apoi, au picat în patima declarațiilor patetice („Bombe cad, fă dragoste cu mine, fiindcă bombe cad”, pe single-ul intitulat, ai ghicit, „Bombe cad”) și a unui experiment electroclash, „Îmi pare rău”, despre care am zis ce-am avut de zis aici.
Mai nou, Vama barbarizează tema Jokerului (care, la bază, reprezintă revoltă violentă împotriva oligarhiei capitaliste ori autoritare), ceea ce mă face să cred că n-au înțeles absolut nimic din nuanțele politice ale personajului. Fiascoul populist, care se întâmplă în versuri și video, e desăvârşit: „jokerul” Chirilă poartă un lanț gros din aur și cântă despre cum plătești „tu taxe și dai banii la stat”, însă „vine băiatu' și ia tot ce ai dat”. În loc să fie antisistem, personajul interpretat de Chirilă e prejudecata unui inamic ipotetic: interlopul sau, de ce nu?, chiar votantul „răului cel mare” (pentru că Chirilă s-a mândrit multă vreme că votează „răul cel mai mic”). Deci, nimic curajos sau disruptiv aici. Bufoneria camp, însă, e simpatică.
2/5 ♥
Albumul Norul nouă, de The Mono Jacks
Al patrulea album The Mono Jacks începe gălăgios și sarcastic, dar și cu o promisiune încălcată: „Încredere / O să vă iau pe toți / Prin surprindere / Sunt determinat / Fii atent ce-ți spun / Am și notat o zi în calendar / Și-o să încep de luni”, pe „O să încep de luni”. Nu e nimic surprinzător pe Norul nouă. Dimpotrivă, e sufocat cu citate din replici ale unor seriale imaginare, produse en-gros de Netflix, despre provocările pubertății (Doru zbiară: „Mi-e frică de mor / O să sar în gol / O să plonjez / Sunt eliberat”, pe „Un semn”, ca într-un AB4 diluat în nu-metal), poezie Beat pentru amatori-spre-entuziaști („O mare de oameni / Însingurați / Înghesuiți / Într-un oraș / Nebun”, pe „Aici, acum”) sau o microfabulă existențialistă construită în jurul metaforei moderniste a valizei, despre care filosoful György Lukács spunea că reprezintă o „lipsă de apartenență transcendentă”, o stare de disconfort existențial și de alienare („Un suflet călător mi-a fost ursit / Și duc mereu aceeași valiză / În care am pus tot ce-am agonisit / Și o port cu cea mai mare grijă” pe „Călător”, foarte departe de mult mai sofisticata „Calul din Marlboro”, în care avem de-a face cu același „călător” metafizic), iar exemplele negative pot continua.
Apropo de ce zicea Lukács, e evident că Doru Trăscău – care, de data asta, spre deosebire de albumul precedent, Gloria, lăsat în seama lui Ștefan Teișanu, a și scris opt dintre cele zece cântece – nu-și găsește locul și, poate, nici inspirația: „Și în toată vâlva asta / Să nu decizi nimic / Respiră adânc / Mai stai un pic”, te îndeamnă, mizantrop și nonconformist, pe „Mai stai un pic”. Dacă Ușor distorsionat a însemnat resemnare și nostalgie (și o sinceritate aparte în rock-ul alternativ românesc post-2000), acest NN e un semn de întrebare frustrant de repetitiv și suficient de desuet încât să fie nememorabil. Dar, tot Trăscău are propria soluție, pe care poate ar trebui s-o ia mai în serios, sper, data viitoare: „Când toate merg aiurea / Să râzi ca un nebun / Când viața o ia razna / Să nu îi stai în drum”. Sau, dacă nu, poate alt brand de cafea?
2/5 ♥
Albumul Osvaldo, de Killa Fonic
Ploieșteanul Ionuț Răducanu a ajuns la al șaptelea album, care poate fi cel mai matur, sincer și, în același timp, provocator al său. Încă din intro, „Dor de Luceafăr”, care te trimite către „Scrisoarea I” a lui Mihai Eminescu și, poate deloc surprinzător, către Dinu Săraru (mă gândesc că unul dintre citatele celebre ale controversatului scriitor, „Gloria aparține celor care iubesc mai mult lupta decât succesul”, poate fi înrămat de Killa Fonic și agățat, eventual, lângă un poster al filmului Scarface), îți oferă un antreu pentru câteva feluri principale problematice: teorii ale conspirației („Complot, meteo control / Cutremur artificial, ăștia ne vor morți / Survolează vulturi”, pe „Drone colibri”) sau escapism din Matrix vs. vaccino-scepticism („Io mă simt bine în pielea mea / Io nu bag pastila Blu, neam / Tu de la vaccin, acum faci «ham» / Io nu mai am lesă de cetățean”, pe „E.H.N.P.H.”).
Dar Osvaldo e mai mult decât paranoia pe ayahuasca. Dedicat tatălui său, care a decedat anul trecut, și intitulat după una dintre poreclele acestuia, albumul e înclinat deseori spre autodidacticism și nonconformism („Nu-mi risc pasiunea pentru un job de căcat / Dacă-mi îngrop talentul în muncă, munca e pentru talent, clar / Bag pula în 9-5, nu mă fut cu al tău tipar”, pe „Elvis a avut un vis”). Într-un interviu în cadrul podcastului realizat de Andi Moisescu, Răducanu povestește despre faptul că tatăl său, care cânta la chitară și avea o colecție impresionantă de albume pe casetă, a fost un muzician talentat: „(Tata) trebuia să fie un mare șmecher în muzică, dar, împins și de părinții săi, de sistem, de mentalitatea aia de pe atunci, s-a făcut electrician”.
De aceea, Killa Fonic insistă cu bravado despre propriul succes și filosofia reușitei capitaliste pe cont propriu („Bucarest-Milano, fac bani și aici și-acolo / Chanel, geanta mea de damă să încapă toți coco / În Ploiești muream de foame dacă nu plecam, sotto / Aud cum plâng dușmanii din trecut și îmi spală drumu'”, pe „Bucarest-Milano”) sau, paradoxal, anticonsumism în care, de fapt, nu-l bănuiesc că creadă până la capăt (în definitiv, Killa Fonic e fan al pantofilor Saint Crispins, care sar de o mie de euro perechea): „Unii-și exprimă libertatea și valoarea în logouri / Dă-le jos pe toate acum și vezi cu ce rămâi”, pe aceeași „Drone colibri”, versuri, mai degrabă, despre lipsa de conținut a celorlalți rapperi, decât despre redundanța vanității.
Iar restul e, cum era firesc, business as usual. Experimentând în moduri deosebite, de data asta, cu jazz și funk (The Internet sau Jay-Jay Johanson sunt referințele la îndemână în producția lui Costel Domințeanu), după ce a încercat techno pe 2089, bifează restul fetișurilor populare în trap: prostituție și arme, poezie și droguri. Dincolo de toate astea, unul dintre cântecele care ies în evidență e „Prin foaie matematică”, pe care, finalmente, Killa Fonic recunoaște că face parte dintr-un sistem politic și economic corupt și inegal: „Cei crescuți de un singur părinte / Vă salut militărește, cu emoții în suflet / Comunitatea e unde cresc și unde mă vindec / Societatea e unde fac bani, ca din ea să plec” – primele două versuri sunt o trimitere către unele ale lui Kendrick Lamar, din „Father time”, „And to my partners that figured it out without a father / I salute you, may your blessings be neutral to your toddlers”). Spre deosebire de Kendrick Lamar și alții ca el, însă, Killa Fonic e mult mai egoist și egocentrist în majoritatea cântecelor de pe Osvaldo. Și, astfel, poate deveni obositor și incoerent.
3/5 ♥
Fotografie: captură din videoul cântecului „Barosanii”, de Vama.
