Trei albume românești mi-au atras atenția iarna asta. Un nesatisfăcător, sihăstresc (hehe) și tot mai problematic ideologic album al colectivului Subcarpați, un rock greu și dezolant-melancolic de la Orkid (iată că le-a ieșit!) și un garage rock à la Cartierul Armenesc de la D.E.N.I.S..
Albumul Valea Voltului, de Subcarpați
Pornit ca o recontextualizare și redescoperire a folclorului (în cheie, mainly, trip-hop, aka „Martorii lui Massive Attack”), proiectul Subcarpați, deși, în cadru formal, se declară apolitic (MC Bean insistă, paradoxal și caraghios, de fiecare dată când e întrebat despre proporțiile naționaliste ale versurilor, că mesajul lor e unul „strict muzical”), a sărit demult pârleazu’, iar folclorului auxiliar compozițiilor i-a dispărut inocența și curiozitatea fetișului pop-antropologic: „Unde mă duce gându-n zbor / De-aș putea, aș reuni lumea sub tricolor / Sub Dumnezeul veșnic, sub mărețele valori / Subcarpați înalță steagul de pe deal, bravi feciori / Păstrăm tradiția și bunele valori” (pe „Pasăre ca cucu 2”).
Dar, chiar și dincolo de astfel de hazardări cu odor reacționar, Subcarpați tărăgănează câteva clișee, inclusiv compoziționale (au reușit, la rândul lor, să schematizeze și conformizeze folclorul, asemenea perioadei comuniste), despre regăsiri de sine printre râuri și ramuri, la pachet cu ecologie arhaică („Frunză verde, copăcel / Care ne dai oxigen / Dă-ne, Doamne, minte multă / Să ne facem obicei / În spirit salvator / S-avem timp s-alegem sol / Să punem rădăcină la subsol”, reinterpretează AFO „Înger, îngerașul meu”, ca într-un meme, pe „Rugăciune”), sau despre corupția (?) industriei muzicale, la pachet cu excepționalitatea muzicii (și mișcării?) pe care o păstoresc („Scena e mare, dar nu pentru toți / Se aude, se simte, n-ai cum să fii hoț / Industria e falsă, în timp ce visează / Au un procent, impresarii încasează”, propăvăduiește, prețios, Vali Umbră, pe „Numai unii știu să asculte”).
De fapt, e o atitudine naționalistă și asta: închipuirea că ești marginalizat sau, cum mai auzim pe la diferiți lideri de partide politice, minoritar în propria țară. Dimpotrivă, Subcarpați e una dintre cele mai cunoscute și de succes trupe românești. De aceea, poate n-ar strica și niscaiva responsabilitate, în locul maniei persecuției, aroganței și mitizării spațiilor tradiționale ca ultime redute revoluționare.
1/5 ♥
EP-ul Noi contra noi, de Orkid
Al doilea EP în limba română al trioului e cu totul altă poveste, după un siropos, inegal și neconvingător Deraiat, apărut în 2020. Pentru că textierul (și vocalistul) Vlad Ilicevici s-a lepădat de persoana a treia și, chiar dacă nu deloc, de rolul imaginar al unui propăvăduitor de idealuri folk rock („Suntem toți aici, suntem iar cu toți / Am venit pentru voi, am rămas pentru noi / (…) Împreună câștigăm”, spre exemplu, pe „Acasă”). Pe partea cealaltă, compozițiile instrumentale, de cele mai multe ori abuzate de fuzz, din bridge-uri și refrene, nu mai par întâmplătoare sau grăbite, ci au o tensiune susținută.
Trebuie să fac și o concesie și să ignor autoproclamarea trupei ca „shoegazeri”. Nu prea e așa (dilema „Swervedriver it's not shoegaze”): contrastul dintre liniște și zgomot e ostil și strident, vocea lui Ilicevici nu e distantă, dimpotrivă, e limpede și potentă, și nu e reprimată de chitări, drone-ul e aproape inexistent, feedback copleșitor sau fantomatic nu avem și așa mai departe. Dacă shoegaze-ul e androgin și/sau frivol sau, dimpotrivă, psihedelic ori abstract, Orkid e pragmatic, arena-ready și heavy (garage-ul anilor ’60 e mai subțire ca substrat, în fața hard rock-ului, dilema „The Who are selling out”). Prefer această clarificare dintr-un motiv simplu: nu-i pot lua în serios ca shoegaze, dar pot spune, în schimb, că Noi contra Noi e un alternative rock & metal solid și cinstit.
Astfel, avem un goth confesiv, aproape spovedit, în prima parte, apoi zbierat, crispant, în a doua („Și nu te am / Și tot te pierd / Tu nu mă minți / Eu nu te cred”, pe contradictoria „Nu te dau”), și niște Jimi Hendrix întâlnește Valeriu Sterian pe un cântec despre inadaptare, care amintește vag de tema din „Cum să fii mai bun”, de la Omul cu șobolani („Poate-mi spui / Poate-mi arăți / Poate mă-nveți / Cum e să fii ca voi”, pe „Nimeni și nimic”).
Următorul cântec încearcă să fie politic (pînă la urmă, pe acest EP nu e vorba doar despre Ilicevici contra cineva/Ilicevici, ci și Ilicevici contra societate), dar nu reușește mai mult de câteva banalități crunte: „Când lumea-ntreagă vrei s-o schimbi, / E prea ușor să uiți de-ai tăi / Și mult prea simplu să ne pierzi. / Întoarce-te acum la noi, / Nimic nu e stricat de tot / Nici lumea-ntreagă / Și nici tu”, pe „Nu lumea întreagă”, care vrea să fie, în același timp, avem-Cardinal-acasă + o baladă nouăzecistă de la Pink Floyd + am găsit fuzz-ul care n-a intrat pe „Howlin’ For You”.
Din fericire, EP-ul se dezmeticește repede, din nou, datorită atmosferei mai mult sau mai puțin goth și metal („Se lasă seara / și miroase a fum / Se aprind toți stâlpii / și m-aș opri din drum”, pe „Noi contra noi”), cu două compoziții long-form, de aproximativ șapte minute, sobre și consistente, care au și câteva schimbări izbutite de ritm și armonie. Una peste alta, e un EP care se ascultă tare, e viril și egocentrist, dar și vulnerabil, pe la colțuri („Încerc să o-nțeleg da-i tot mai greu / Îmi pare rău că nu mai pot să stau aici / Fac tot ce pot să nu-și mai facă rău / Nu pot să plec acum când e mai greu”, pe „Nu mai aude, nu mai există”), dar care se termină în liniște – e o temă importantă asta: un conflict permanent între „prea aproape” (zgomot, frustrări) și „prea departe” („scrum”, moarte). Conflict pe care, însă, Ilicevici îl interiorizează și deslușește doar parțial, atunci când fie nu e steril, fie nu pare (și nu sună) asfixiat.
3/5 ♥
EP-ul Televizor color, de D.E.N.I.S.
Noaptea e decorul acestor patru cântece noi ale proiectului garage rock pus la cale de Daniel Boiangiu (cu Marko Krkljus la chitară, Gabriel Gîrghescu la clape, Alex Suciu la tobe și Marat Ibraghimov la bas), iar cuvintele-cheie sunt: televizor, muncă și crimă – de altfel, un sarcasm sociopolitic subtil, despre preocupările și angoasele vieții la oraș.
EP-ul începe cu „Televizor color” (un post-punk călduț, Black Lips întâlnește Tame Impala întâlnește Sarmalele Reci întâlnește – da, chiar așa! – Class), o nu știu cât de intenționată recontextualizare a unui fetiș mai vechi ale rock-ului alternativ românesc: televiziunea comercială. „Mamei, prietenei mele, îi plac telenovele / Hei, că și ție îți plac telenovele / Hei, numai mie nu-mi plac telenovele” (ZOB) sau „Ajutor, ajutor, / Nu mă mai pot uita la televizor / Lasă că îmi fac eu televiziunea mea / Iar tu te vei putea uita la ea” (Omul cu șobolani) sunt printre cele mai cunoscute refrene ale începutului de mileniu, când consumatorul mainstream era o țintă preferată, dar și la îndemână, a proaspetei subculturi cool (îți mai aduci aminte, probabil, și „Cititorii noștri sunt mai inteligenți decât ai lor”, sloganul ziarului de satiră politică și culturală Academia Cațavenu, dar și jingle-ul „Ați tâmpit poporul, cu televizorul”, de la Radio Guerrilla).
Pe Boiangiu, însă, televizorul nu-l dezgustă și nici nu e motiv de bășcălie, ci își explorează propria dependență și curiozitate, ca într-un trip: „Aseară am atins o antenă / Mi-am jurat să fiu mereu cu ea / Aseară am atins o antenă / Prin ecran ea mereu mă privea”.
Dacă primul e un surf hipiot, al doilea, „Arbeit arbeit” (aka „Muncă, muncă”) – al cărui refren succint, zbierat, mă trimite lesne cu gândul către „Blood Visions”, cu o temă principală la chitară, însă, cam leneșă –, e o frustrare working class: „Arbeit, Arbeit / Toată ziua Arbeit! / Arbeit, Arbeit / Te iubesc”, în vreme ce al treilea, „Crimă oribilă (în Marele Oraș)”, e paranoia The Clash întâlnește Florian Pittiș (ei, bine, da – strofele de la „Vinovații fără vină” pot fi completate cu versurile acestui cântec): „Crimă în orașul ăsta mare / Crimă-n cartierul armenesc / Crimă în orașul ăsta mare / Simt ochii voștri cum mă urmăresc”. Al patrulea, instrumentalul „1:12 noaptea”, un White Stripes întâlnește dance-punk cam neinspirat, poate funcționa ca un outro sau o improvizație naivă, la miez de noapte, printre sirene de poliție, ca și cum toate cântecele astea au fost scrise în aceeași seară.
3/5 ♥
Fotografie principală de Andrei Mușat, în timpul unui concert D.E.N.I.S. din Control Club, noiembrie 2022.
