Păsările au fost dintotdeauna o sursă de inspirație pentru artiști, mai ales pentru muzicieni. Vezi cum i-au inspirat zburătoarele pe marii compozitori, de la graurul lui Mozart la mierlele și porumbeii lui Kate Bush.
Este ceva atât de viu și de elegant, de ingenuu și totodată de misterios în lumea păsărilor, încât glasul și dansul lor prin viață reprezintă, pentru noi, motive nesfârșite de fascinație. Aceste elemente sonor-cinetice ne însoțesc pretutindeni în lumea fizică: la o plimbare prin Cișmigiu, unul dintre teritoriile pe care au pus stăpânire porumbeii și ciorile (și care adăpostea, nu demult, chiar și un țarc cu păuni), într-o promenadă pe faleză în care valurile și strigătul pescărușilor creează ambientul acustic, la o terasă pariziană în care vrăbiuțele își cer cu insistență porția cuvenită de firimituri de croissant. În lumea ideilor și a artei le vedem într-un film cult-horror hitchcockian,în povestea unui adolescent și a șoimului adoptat, narată cu subtilitate de regizorul Ken Loach ori în cea mai nouă ecranizare a lui Hayao Miyazaki, în epitomul grației dansante – unul dintre cele mai cunoscute balete ale lui Ceaikovski –, într-un poem ce te bântuie de Edgar Allan Poe, într-o prezentare de modă cu doza nelipsită de teatralitate și ridicol-suprarealist a lui Thom Browne sau într-o geantă marca JW Anderson.
În cartea De vorbă cu Brâncuși a scriitorului Tretie Paleolog, sculptorul declara: „Toată viața am căutat esența zborului”. Dorința nestăvilită a omului de a se avânta în văzduh o regăsim în mituri și legende (de exemplu, în povestea tânărului Icar, cel cu aripi construite din pene și ceară, înălțat prea aproape de Soarele neîndurător și ucis de acesta), încarnată apoi în schițe de proiectare da vinciene sau chiar în realizări istorice moderne – construirea primelor aeronave ale fraților Wright în Statele Unite sau ale inginerilor Traian Vuia, Aurel Vlaicu și Henri Coandă în România. Așa se face că, fie cântul însuflețit și colorat al înaripatelor, fie fantezia zborului atât de străin corpului uman au reprezentat, de-a lungul timpului, nu numai pentru inventatori, oameni de film, pictori, designeri, poeți, ci și pentru unii muzicieni, surse atractive de explorare (sonoră).
Cel mai adesea, compozitorii au încercat să reconstituie, prin evocare sau imitare, limbajul cu valențe muzicale nelimitate al păsărilor, folosind instrumente cu sonoritate luminoasă, cristalin-diafană, aerată (cu precădere cele de suflat din lemn, în special flaut, dar și vioară, pian sau instrumente de percuție cu sunet strălucitor), în discursuri/texte deseori monodice (bazate pe o singură voce) sau în dialog, îmbogățite cu triluri. În secolul XVIII, regăsim la italianul Antonio Vivaldi, în La primavera – primul din cele patru concerte de vioară grupate în ciclul Le quattro stagioni/Anotimpurile –, un monument de jovialitate, de desfătare a naturii retrezite, în care păsările-viori anunță și celebrează revenirea la viață a mediului înconjurător, iar francezul Jean-Philippe Rameau compune o miniatură pentru clavecin intitulată Le Rappel des Oiseaux/Chemarea păsărilor, o lucrare condensată, ornamentată în tradiția barocă, ca o sugestie a unui schimb de replici vioaie purtat între două mici păsări. Despre Mozart aflăm că a avut în grijă, timp de trei ani, un graur inspirator, din a cărui cânt s-ar trage tema ludică a părții a treia din Concertul nr. 17 pentru pian și orchestră, în timp ce Beethoven sugerează în finalul părții a doua din Pastorala o conversație între privighetoare, prepeliță și cuc.
Mai târziu, în epoca romantică, compozitorul rus Modest Mussorgsky inserează, în Pictures at an Exhibition, un moment de agilitate instrumentală comică, sub forma unui tablou muzical intitulat Ballet of the Unhatched Chickens/Baletul puișorilor ieșiți din găoace, pictat de instrumentele de suflat din lemn și în special de flautul piccolo (cel mai mic și mai delicat aparținător al familiei flautelor), iar finlandezul Jean Sibelius recurge la sursa mitologică locală (culegerea Kalevala) în poemul simfonic The Swan of Tuonela, în care personajul principal este reprezentat de lebăda mistică a cărei voce, intonată de cornul englez, constă într-o linie sinuoasă, vaporoasă, misterioasă. O cadență interpretată de vioară, derivată dintr-o melodie simplă și melancolică cu nuanțe folclorice, creionează printr-un „lanț sonor argintiu” cântul și înălțarea spre văzduh a unei ciocârlii în lucrarea The Lark Ascending a englezului Ralph Vaughan Williams. În Le carnival des animaux, francezul Camille Saint-Saëns imaginează o adevărată sărbătoare a necuvântătoarelor – printre altele, găini și cocoși care ciugulesc și strigă cu înflăcărare, un clarinet metamorfozat în cuc și cea mai elegantă lebădă-violoncel alunecând pe apa ondulelor pianului.
În secolul modern, italianul Ottorino Respighi compune suita Gli uccelli, o colecție de lucrări de muzică veche reorchestrată și reconceptualizată, în care păsările – porumbelul nobil, găina frenetică, privighetoarea serafică și cucul cel inocent – devin personajele centrale. În povestea simfonică pentru copii Peter and the Wolf imaginată de rusul Serghei Prokofiev, naratorul îi introduce pe cei mici în universul timbral al instrumentelor din orchestră prin asocieri cu protagoniștii principali – printre alții, un flaut-pasăre și un oboi-rață.
Unul dintre cei mai cunoscuți compozitori ornitologi a fost francezul Olivier Messiaen, un muzician preocupat de transcrierea fonetică a cântului păsărilor, cărora le-a (re)dat glasul în Le merle noir, Réveil des oiseaux, Catalogue d’oiseaux sau Petites esquisses d’oiseaux. La finalul secolului XX și începutul secolului XXI, japonezul Takashi Yoshimatsu pe de-o parte și englezul Jonathan Harvey pe de alta concep lucrări inspirate din unicitatea înaripatelor: Concertul de saxofon alto „Cyber Bird”, o călătorie jazzy a instrumentului solist înzestrat cu calități de animal zburător prin tărâmul culorilor, al suferinței și al vântului, respectiv Bird Concerto with Pianosong, o lucrare în care vocea înregistrată pe suport electronic a păsărilor californiene dialoghează permanent în arabescuri și fulguiri sonore cu pianul solist și parțial cu aparatul orchestral.
În ceea ce privește literatura muzicală autohtonă, regăsim la George Enescu un fragment din căminul copilăriei în suita Impressions d’enfance (1940), în care pasărea din colivie (un fior sonor neliniștit, strident-strălucitor precum fluieratul) și cucul din perete (un scurt pasaj ritmic și repetitiv) sunt sugerate de vioară și pian. Aproape trei decenii mai târziu, Dumitru Capoianu – cunoscut în special pentru muzica sa de film – realizează în Cantata de cameră pentru cor de copii, pian, flaut și percuție „Ca să faci portretul unei păsări” o punere în sunet a poemului lui Jacques Prévert cu același titlu, în care flautul joacă rolul unei zburătoare prinsă în jocul capturii sale, fie ea și simbolică, într-un tablou natural.
Cântecul lor ca marcă a culorii, improvizației și variației timbrale, zborul lor ca metaforă a libertății absolute, mlădierea lor prin aer și apă ca reprezentare a grației și nobilității, comunicarea lor cu mediul înconjurător ca emblemă a conexiunii viețuitoarelor cu natura, migrația lor ca simbol al schimbării, înălțarea lor în văzduh ca alegorie la ascensiunea spirituală – toate acestea reprezintă fațete ale fascinantei ființe plurivalente, vertebrată și întruchipare simbolică totodată. Creatura cu puteri miraculoase apare și în „fauna mitologică” sau în patrimoniul cultural-tradițional sub forma, de exemplu, a poveștii păsării de foc, strălucitoare ca aurul (expusă în baletul Firebird al lui Igor Stravinski) sau conceptualizată, esențializată sub chipul „Măiastrei”, sculptată, în serie, de Brâncuși și pusă în faptul sonor de francezul George Antheil în miniatura pianistică The Golden Bird sau de Tiberiu Olah în Sonata pentru clarinet solo.
Nici din muzica jazz/pop nu lipsește glasul păsărilor. Printre alții, saxofonistul Charlie „Yardbird” Parker dă naștere, în anii ’40, unor piese de virtuozitate instrumentală înfrățite cu cântul înaripatelor precum Yardbird, Ornithology, Bird Gets the Worm sau Bird of Paradise. În 1968 are loc lansarea binecunoscutei piese a trupei Beatles, Blackbird, un manifest antirasist încheiat cu înregistrarea ciripitului unei mierle negre, devenită parteneră muzicală a britanicilor. Un an mai târziu, conaționalii lor, cei de la Pink Floyd, inserează în balada rural-pastorală Grantchester Meadows cântul în loop al unei ciocârlii, întrerupt brusc și fugitiv de o lebădă vocală. În 1990 Julee Cruise și Angelo Badalamenti evocă puterile prezicătoare ale misterioasei privighetori în The Nightingale, unul dintre cântecele iconice ale serialului lynchian Twin Peaks, iar în 2005, Kate Bush lansează piesa ca un soundscape-meditație de 42 de minute An Endless Sky of Honey, înțesată cu elemente naturale, din care se evidențiază vocea mierlelor și a porumbeilor.
Pe scena muzicii locale, două dintre cele mai cunoscute trupe de rock, respectiv folk (una dintre ele fondată în anii ‘60, iar cealaltă trei decenii mai târziu) poartă nume de păsări: Pheonix – simbolul renașterii și, în cazul membrilor muzicieni, al revoltei – și Pasărea Colibri, botezată mai mult în glumă de vocalistul Florian Pittiș. În 1972, Aurelian Andreescu interpretează pentru prima dată cântecul de dragoste Un fluture și-o pasăre, în 1990 Anca Parghel & Mircea Tiberian apar în duet cu albumul Magic Bird pe care se distinge, ca o văpaie diafană, piesa Pasărea măiastră, în care vocea regretatei cântărețe trasează fără de cusur firul melodic ca un zbor lin, iar la începutul anilor 2000 Aura Urziceanu, artista „cu aripi de vis și dor” își cântă Crezul. Cea mai recentă inspirație întrupată sonor din universul păsărilor o regăsim la tânăra vocalistă de jazz, compozitoarea Ana Dubyk: ea lansează, în 2022, independent, primul său album, Halcyon, pe care se ascunde piesa Birds, o bijuterie muzicală simplă și delicată ca o declarație de iubire, o odă închinată reîncarnării și libertății.
Lucrarea care oferă, poate, cel mai mult spațiu real-muzical de desfășurare păsărilor este compoziția finlandezului Einojuhani Rautavaara, Concerto for Birds and Orchestra „Cantus Arcticus”, o creație orchestrală în care intervențiile solistice sunt atribuite zburătoarelor a căror casă se află în nordul Finlandei, mai precis în Liminka. Concepută la începutul anilor ’70, în perioada în care Rautavaara îmbina limbajul neoromantic cu experimentele (moderate) electronice, Cantus Arcticus combină (dând întâietate) cântului păsărilor – captat pe bandă magnetică – cu textura instrumentală, condusă și în acest caz de suflători.
Structurată în trei mișcări, lucrarea debutează cu The Bog/Mlaștina – un fragment conversativ între duetul de flaute preschimbate în viețuitoare zburătoare, la care se adaugă treptat păsările, apoi clarinetul, oboiul, trompeta și trombonul, într-un discurs mai mult luminos decât mlăștinos, dezvoltat apoi într-o țesătură densă cu iz narativ și cu rezonanțe de soundtrack de film romantic, în care legato-ul corzilor trasează, ca o plăsmuire, orizontul, zborul, continuum-ul. În partea a doua, Melancholy, un duo de ciocârlii din emisfera nordică dialoghează imitându-se, în timp ce orchestra le ascultă, însoțindu-le mai apoi în traseul lor căutător-elegiac. Concertul se încheie cu Swans migrating – o părăsire (temporară) din peisajul polar imaginat, dar și din partitură –, un mare crescendo solistic-orchestral, în care strigătele lebedelor migratoare se topesc, ca o masă sonoră, în arhitectura instrumentală generoasă. Finalul aduce cu sine o liniștire treptată, o în-depărtare a discursului muzical, condus spre ultimul acord al celestei – o bătaie fatidică de clopot: totul este trecător.
Fotografie principală realizată de Olga Shenderova preluată de pe Pexels.
