Vara e în toi și ne împrăștiem toți pe unde apucăm. În bagaj, pe lângă loțiunea cu factor de protecție împotriva ultravioletelor și spray-ul antițânțari, luăm și muzică. Muzica de luat în rucsac e cea care ne-a purtat tot anul cu gândul prin cele mai îndepărtate colțuri ale lumii - din Iran în Ucraina, din Bosnia în Barbados. Am întrebat în redacție ce muzici de pe tot globul am lua în vacanță și a ieșit playlist-ul ăsta.
Muzica spațiilor ex-sovietice, de la Ioana
Rock&roll underground din Belgrad
De câteva luni, circulă prin cercurile mele de prieteni de pe facebook un dublu album cu un titlu ideal pentru hipsterii cu pasiuni slavofone/fantezii ex-iugoslave. În traducere, se cheamă Muzica societății secrete care deține Belgradul. E impresionant să afirmi că cineva ar deține Belgradul, cu toată istoria lui complicată, pre- și post-destrămarea fostei Iugoslavii. Dar, dincolo de fetișizări, avem de a face un dublu album care reușește să acopere toată panoplia rock&roll-ului mai ceva decât orice coloană sonoră a oricărui film regizat de Quentin Tarantino - dar cu același soi de energie molipsitoare, încât nu mai contează dacă dansezi pe rockabilly, te tripezi pe un blues standard reinterpretat pentru Europa Centrală/de Est, sau pur și simplu sari și te pui în cap pe ceva ce sună a Bregovic meets Iggy Pop.
Compozitoarele neștiute din Georgia
Disclaimer: Eu nu pot să scriu cu muzică pe fundal. Nu contează dacă are versuri sau nu, dacă o aud pentru prima dată sau ne cunoaștem de când aveam 15 ani. Pentru mine, a asculta muzică e o experiență intensă, căreia trebuie să-i aloc o felie de timp dincolo de ce am de făcut în fiecare zi. Asta mi s-a tot întâmplat, până am dat de lista asta de melodii compuse de cercetătoare, poete și adormite (en., sleepers) din Georgia. Anna Akhmatova se întâlnește pe albumul ăsta cu Marie Curie și o cheamă la cafea și pe Clarice Lispector. E o liniște în muzica asta, pe care n-am mai întâlnit-o până acum. Și, da, pot să și scriu cu ea în fundal.
Cu toată inima, din Ucraina
Nu mai avusesem demult o obsesie muzicală până la ei. Genul ăla de formație care are o melodie de 12 minute, un album, o înșiruire de cântece - care-ți face bine indiferent de temperatura emoțională a propriei vieți. Și apoi am descoperit Dakhabrakha, acum 4 ani, într-un concert la TIFF. Și nimic n-a mai fost la fel de atunci. Instrumental și vocal, sunt formația perfectă. Vin de la un centru cultural local, unde s-au format în teatru. Costumele celor trei membre feminine ale formației și structura dramatică a melodiilor trădează originile astea. Sună impecabil înregistrați - dar dacă-i mai și provoci la un concert e clar că îți oferă experiența vieții.
Ritmuri infiltrate din Barbados, de la Andra
"I’m still here and still unruly/ All sound and all fury”.
Pe Shabaka Hutchings l-am ascultat anul trecut pe viu, în mijlocul munţilor (despre toată experienţa Smida Jazz Festival am scris aici . Împreună cu un îmblânzitor de tubă şi doi toboşari precişi, Shabaka - saxofonist feroce - face muzică sub numele de Sons of Kemet. Cu trupa asta mai ales, dar şi cu alte două din care face parte (Shabaka and the Ancestors şi The Comet Is Coming), aiureşte publicul oriunde ajunge, prin cluburi subterane de jazz, la festivaluri de prin lume, pe scena Mercury Prize. Fiindcă muzica pe care o face posibilă cu saxofonul lui, cu care devine unul şi-acelaşi, până când instrumentul lui devine o creatură vie, turbată şi-n acelaşi timp subtilă, e de o intensitate nepământeană. Deşi e britanic, Shabaka şi-a trăit zece ani din copilărie în Barbados, de unde sunt originari părinţii lui. De pe insula asta stăpânită în timp de regi spanioli, portughezi şi englezi, unde generaţii de sclavie şi colonialism au şters multe straturi din istoria locului, Shabaka a luat ritmuri caraibiene, pe care le-a alchimizat cu ani întregi de muzică clasică, libertatea improvizaţiilor jazz şi câte ceva din spiritul muzicilor mai noi, dintre hip-hop şi electro. Rezultatul, un fel de transă / vârtej, care te ia pe sus şi te-aruncă într-un spaţiu doar din sunet, unde pluteşti deasupra lumii. Sfatul meu ar fi să staţi cu ochii pe concertele lui Hutchings, fiindcă experienţa live de a fi în preajma acestui om-saxofon nu seamănă cu nimic altceva.
O turcească din ‘72, de la Luiza
Zerrin a fost actriță și cântăreață. A jucat în câteva filme turcești în anii ‘70, a cântat hituri de-o vară prin cazinouri și taverne, a scos discuri. Apoi s-a măritat și a făcut un copil și de-atunci n-a mai cântat. Întreaga ei carieră a durat, practic, vreo trei ani. Cel puțin asta am găsit pe-un site în turcă, în rest nu prea sunt informații despre ea. Mai apare pomenită pe-un reddit despre divele uitate ale muzicii turcești. Și cam atât. Am auzit-o prima dată la Radio FIP, radioul online pe care-l ascult din facultate și care-i cel mai generos cu muzici din toate colțurile lumii, de la Gabi Luncă a noastră până la jazz-uri africane. Și mi-a rămas în urechi, pentru că are genul ăla de combinație fatală între ritm de dat din șold și voce suavă și degrabă unduitoare, perfectă de ascultat când citești, de pildă, poemul-reportaj despre Turcia al lui Vlad Ursulean.
Rock polonez, de la Diana
De Niemen (pe numele adevărat Czeslaw Wydrzycki) am auzit în liceu de pe site-ul Muzici și Faze, unde am descoperit mare parte din muzica pe care încă o ascult. Niemen cântă un fel de rock progresiv, cu rigurozitate, dar și cu foarte multă pasiune, mai multă decât permite de obicei genul ăsta. Imaginează-ți un fel de Pink Floyd, Yes sau Genesis, dar cântat în poloneză de un solist cu o voce de soul. Albumul lui Niemen din ‘70, Enigmatic, e fantastic. Prima piesă, Bema pamięci żałobny - rapsod, începe cu o orgă și un cor care te țin în transă aproape opt minute, dar transa e ruptă de cea mai caldă voce pe care ai auzit-o. Niemen a colaborat cu Jan Hammer și Rick Laird de la Mahavishnu Orchestra pentru albumul Mourner's Rhapsody din ‘74. A compus și muzică de teatru și de film, iar unul dintre cântecele lui a apărut în filmul Wesele, al lui Andrzej Wajda.
Un iranian incisiv, de la Ionuț
Pe Shahin Najafi - unul dintre cei mai versatili și mai interesanți muzicieni iranieni - l-am descoperit recent prin intermediul unui amic din Iran (care mă surprinde mereu cu muzici vechi și noi). Najafi, care e și poet, actor și activist politic & reprezentant de vârf al underground-ului din Teheran, a emigrat în Germania în urmă cu câțiva ani, după ce a intrat în conflict cu autoritățile iraniene din cauza temelor sale muzicale (care vizează sărăcia, extremismul religios, homofobia ș.a.). Din punct de vedere muzical, omul e surprinzător și greu de clasat - se întâlnesc aici tot soiul de direcții & instrumente, virează de la jazz și rock alternativ la hip-hop cu influențe persane și poate fi ludic și incisiv, dar și întunecat & melancolic.
Căldură din Bosnia & Herțegovina, de la Venera
Știi senzația aia caldă, când un oraș străin te face să te simți ca acasă? Eu am redescoperit-o cu muzica celor de la Mostar Sevdah Reunion când am vizitat prima oară Clujul, în primul lui bar în care am intrat vreodată. Mi-am închis aplicația turistică de pe telefon, m-am așezat la masa cu vedere spre centrul vechi și mi-am luat o ciorbă cu tarhon. Apoi a început melodia asta.
Cei șapte muzicieni vin din Bosnia și Herțegovina și s-au lansat la trei ani după ce s-a încheiat războiul care a marcat destrămarea Iugoslaviei. Muzica lor e un amestec de sunete tradiționale și contemporane, ca un ecou al istoriei recente scos fix din pieptul poporului rănit, dar care merge mai departe și se transformă. Ca un mecanism de protecție în vremuri de conflict, muzica asta din Bosnia și Herțegovina te face să-ți găsești un acasă oriunde te-ai afla.
