O fostă uzină de apă din Timișoara își deschide porțile pentru vizitatori și ne invită să ne gândim la relația noastră cu apa, patrimoniul industrial și modul în care vorbim despre toate acestea.
„Noi acum suntem, practic, înconjurate de apă.”
Replica asta ar putea părea o metaforă despre cum apa este peste tot în jurul nostru, dar când mi-o spune Anabella Costache, managerul proiectului Muzeului Apei din Timișoara, știu că nu e. Așa că mă minunez. Vorbim relaxat cu picioarele pe o fainață înflorată de la începutul secolului XX, la aproape 10 metri sub pământ, într-una dintre rezervele de apă subterană de unde se aprovizionează Timișoara. După pereți se află pământ și pungi de apă potabilă. Suntem, practic, înconjurate de apă.
Deschis în 2023, Muzeul Apei are multe momente demne de minunare. Doar că ele nu se nasc în fața unui tablou frumos sau a unui obiect istoric important, ci în fața ingineriei și organizării umane. Muzeul este complexul de clădiri a primei uzine de apă a orașului, construită la începutul secolului XX. Într-o vizită aici vezi locul și aparatura cu care se extrăgea apa din subteran, se filtra, iar apoi se transmitea în rețeaua orașului.
„Ideea de a face un muzeu în fosta uzină de apă potabilă a orașului are foarte mulți ani în spate, dar reabilitarea și reconversia spațiului a început în 2020”, explică Anabella. La bază cu o formare umanistă (a studiat filologia hispanică), a fost în echipa care a creat 80east, un proiect educațional prin care poți afla mai multe despre viața în comunism și a ajuns la Timișoara în timpul pandemiei, alăturându-se echipei muzeului.
Inițiativa Muzeului Apei a aparținut companiei de apă a orașului, Aquatim, care deține complexul, iar una dintre misiunile lui este să-i ajute pe cei care-i trec pragul să înțeleagă mai bine un moment din istoria locală și rolul apei în viața orașului.
Apa și extratereștrii
Prima clădire pe care o vizităm, cea în care suntem înconjurate de apă, se numește oficial Grup Fântâni numărul 1. Numele neoficial, dar mult mai amuzant și cunoscut, e OZN-ul.
Prin 2010, în timp ce se uita la lume prin Google Earth, un ufolog italian a văzut pe un câmp din Timișoara o clădire rotundă, un dom, ce aducea a navă spațială proaspăt aterizată. Imaginile cu această bizară navă spațială au circulat pe internet cu titluri ca Aliens Invade Romania, până când un ufolog român și niște reporteri de la Adevărul au mers pe teren să investigheze misterul. Descoperirea lor, care arăta că nu e vorba de nava unei civilizații misterioase, ci de o clădire construită din beton și ciment de pe vremea Imperiului Austro-Ungar, a împiedicat transformarea Timișoarei în loc de pelerinaj pentru pasionații de extratereștri, dar a readus în atenția publică construcția.
Dincolo de faima ei recentă, clădirea pare cuminte din afară. Un cerc nu prea înalt, în adâncul căruia coboară o scară de beton. Jos te așteaptă două pompe uriașe, conectate cu țevi albastre la 12 sonde.
Pe vremuri, apa era extrasă de aici, de la 25 de metri adâncime, prin sonde care o trimiteau apoi în țevi și o duceau în clădirea următoare, unde era filtrată. OZN-ul coboară atât de mult în pământ pentru că, la momentul construcției, pompele trebuiau să pătrundă pânza freatică, dar, în același timp, să fie și protejate de apă. Sistemul putea extrage apă de la adâncime și mai mare și, deși atunci Timișoara avea în jur de 50.000 de locuitori, el putea deservi 60.000, pentru că inginerii anticipau creșterea orașului.
Orașul care răsare din mlaștină
Clădirea OZN și, de fapt, tot ansamblul Uzinei de apă sunt o etapă revoluționară în lunga călătorie a timișorenilor către apă curată.
Dacă e să ne întoarcem în timp, în Evul Mediu și la începutul epocii moderne, o să vedem că Timișoara era un oraș într-o mare mlaștină. Toată zona, de la vestul Lugojului de azi până la Tisa, era inundabilă.
Să locuiești într-o mlaștină era grozav pentru apărarea orașului, dar nu la fel de benefic pentru accesul apă curată. La început, oamenii beau apă direct din râul Bega. Primele mențiuni despre un sistem de aprovizionare cu apă vin din perioada 1552 - 1716, când orașul se afla sub stăpânire otomană. Când au săpat într-o piața centrală, arheologii au găsit printre altele și conducte de apă și canalizare.
În 1728, când orașul se afla deja în Imperiulul Habsburgic, începe regularizarea râului Bega. Mlaștina care înconjura Timișoara este transformată în teren numai bun de agricultură. Schimbarea e uriașă și permite orașului să crească. În zona depopulată după luptele cu turcii, austriecii au adus coloniști, mai ales germani, dar și alte nații, ca de exemplu bulgari. Și odată ce orașul creștea, creștea și nevoia de apă curată.
S-au găsit tot felul de soluții. Pe la 1730, se construiește o „mașină hidraulică” pe o insulă a Begăi, care pompa apă filtrată din râu într-un canal format din două conducte de lemn care duceau apa la mai multe fântâni din oraș. Erau două conducte ce puteau fi folosite alternativ, una să ducă apă, în timp ce cealaltă este curățată.
De-a lungul timpului, pe măsură ce orașul devine un centru industrial, se mai construiesc turnuri de apă și fântâni. La 1900, Timișoara e deja cunoscută ca Manchesterul maghiar și e unul din cele mai importante orașe industriale ale imperiului. Aici se produc lămpi, candelabre, pantofi, haine, bere și cărămizi. De la 1850 până la 1900, populația orașului crește cu 141%, iar orașul a ajuns la aproximativ 50.000 de locuitori, de la aproximativ 20.000.
Să ne imaginăm un pic că ești unul dintre ei. E 1902 și ești un muncitor/ o muncitoare proaspăt venit(ă) din alte părți ale imperiului sau chiar din regatul românesc vecin. Orașul este aglomerat și, dacă lucrezi la fabrica de pantofi „Turul” sau în agricultură, poate prinzi un apartament cu o cameră într-unul dintre blocurile construite pe lângă aceste fabrici pentru angajați. Sau poate nu ești, și locuiești într-un cartier creat spontan de alți muncitori ca tine, la marginea orașului. Oricum, ai parte de tot felul de minuni tehnologice la care nici nu puteai visa cu câțiva ani în urmă – doar trăiești în primul oraș iluminat public cu electricitate din Europa. Ai rețea de telegraf, teatru (dar mai trebuie să aștepți 6 ani pentru primul cinematograf, îmi pare rău) și străzi asfaltate. Dar continui să-ți iei apă de la cișmeaua publică, adusă din aceeași Bega, la marginea căreia sunt fabrici și mori, sau dintr-o fântână săpată de cineva. Ambele variante vin cu riscul de a lua contact cu tot felul de boli – dizenteria și holera sunt doar printre cele mai cunoscute. Și cum n-ai de ales și trebuie să bei apă, joci un fel de ruletă rusească mai light la fiecare pahar. Dacă ești bătrân, copil sau bolnav în vreun fel, e cu atât mai periculos.
„Au fost multe căutări, s-au făcut foraje de prospecțiune începând cu 1890 sau poate chiar cu 1880,, să găsească apă bună. Timișoara este o zonă mlăștinoasă, deci n-a fost ușor să identifice fronturile de foraje”, spune Loredana Leordean, coordonatoarea de programe educaționale la Aquatim, compania de apă a orașului, și una dintre cei care au muncit la dezvoltarea muzeului. S-au organizat concursuri internaționale cu premii în bani pentru găsirea unei soluții. Au participat ingineri din Köln, Dresda sau Budapesta, s-au făcut tot felul de studii, însă fără succes. De altfel, Primăria de la acea vreme a cheltuit atât de mult cu problema apei curate încât a trebuit să taie o pădure din apropiere ca să vândă lemnul și să plătească toate cercetările.
Omul providențial pentru Timișoara
Și acum apare în scenă Stan Vidrighin, „omul providențial pentru apa și canalizarea Timișoarei”, cum îl numește Loredana. Originar din Rășinari, de lângă Sibiu, și absolvent al Politehnicii din Budapesta, tânărul inginer stagiar este transferat la Timișoara și primește ca sarcină de serviciu să rezolve problema cu apa a orașului.
„Stan Vidrighin a făcut două lucruri extraordinare pentru vremea aceea. S-a hotărât să înceapă cu canalizarea și epurarea. Și a schimbat modul de abordare”, continuă Loredana „A spus: «Nu mai chemăm aici proiectanți din străinătate, mergem noi și ne documentăm cum fac ceilalți.»” A făcut un tur al unor orașe europene (Dresda, Berlin, Hamburg, Strasbourg, Karlsruhe, Londra) în care funcționau deja aceste sisteme, s-a întors acasă și a început construcția întâi a sistemului de canalizare, finalizat în 1912, iar apoi a celui de alimentare cu apă.
Pe un teren viran, pe atunci în afara orașului, construiește Uzina numărul 1 de Apă. În fotografiile de arhivă din muzeu poți să vezi pompele uriașe aduse de muncitori cu căruțele trase de cai prin lanurile de porumb. Primăria din Urseni, comuna de care aparținea la acel moment terenul, a cerut la schimb ca administrația Timișoarei să-i pietruiască drumul central.
În 1912 încep lucrările de construcție, iar la 1 iunie 1914 se dă drumul la aprovizionarea cu apă pentru o parte din locuințele din oraș (pe parcursul anilor sistemul se va extinde). Fix la timp, pentru că Primul Război Mondial urma să înceapă în câteva săptămâni.
Apa și cărbunele
Ca să înțelegi mai bine cum funcționează acest sistem prin care apa din sol ajunge, în siguranță, la oameni, e timpul să mergem în clădirea a doua a Muzeului Apei. Stația de prefiltre – sau Deferuginatorul 1.
Aici avea loc cea mai importantă etapă din cursul apei potabile către timișoreni. „Filtrarea este punctul cheie al al tratării apei, ca și calul năzdrăvan din basme. Fără filtrare nu se poate întâmpla nimic”, spune coordonatoarea de programe educaționale la Aquatin, Loredana Leordean.
Apa de adâncime are anumite substanțe care trebuie îndepărtate din ea: în Timișoara, e vorba de fier și mangan, un metal asemănător fierului. Deferizarea, adică eliminarea fierului, se întâmpla în cele șase camere de cocs aflate în partea de sus a clădirii. Cocsul e un cărbune industrial, care acționează ca un burete ce reține fierul.
Pe măsură ce se încărca de fier, cărbunele trebuia spălat. Pentru asta se folosea o bandă de transport, dar, chiar și așa, procesul dura trei luni. La început muncitorii care scoteau cocsul lopată cu lopată era deținuți și maramureșeni, migranții economici ai vremii, mai săraci, deci mână de lucru mai ieftină, și apoi angajați speciali pentru asta.
Apa ajungea apoi în filtre cu nisip. Mai mulți cilindri metalici aflați în partea de jos a clădirii, în care intră și din care ies țevi, ce se unesc apoi în într-o conductă mai mare, ca picioarele unei omizi metalice. Înăuntru, nisipul fin reținea sărurile de mangan, mai fine ca fierul. Nisipul era înlocuit periodic, fiind scos din cilindru cu găleata.
Golul tehnologic
Dacă managerul proiectului, Anabella ar a avea o clădire preferată, ar fi Deferuginatorul 1. Pentru că este surprinzătoare și pentru că simte omul mai prezent în ea decât în celelalte spații ale uzinei-muzeu. Aici, deși sălile de cocs și filtrele de nisip arată cam la fel ca în pozele de arhivă, au avut loc cele mai mari intervenții.
„Poarta asta așa impunătoare avea, de fapt, un rol tehnologic. A fost construită pentru a putea introduce utilaje”, spune Anabella. Poarta uriașă de lemn și fier prin care intri în clădire. Lemnul a fost o surpriză descoperită în timpul restaurării, ușa fiind vopsită undeva de-a lungul anilor în care a fost folosită. Din afară, pare calea naturală de acces pentru vizitatori, dar la 1914 altul era scopul ei.
Dan Stoian, arhitectul care a coordonat proiectul muzeului alături de Ramona Suciu, a aflat asta la timp. Într-una din primele vizite la stație, înainte să înceapă lucrările de conversie, a dat să intre pe acolo. Unul dintre însoțitorii lui l-a avertizat: „«Nu pe aici! Aicea, dacă intri, cazi patru metri jumate» (...) Poarta aceea celebrată, poarta aceea magnifică, era, în cele din urmă, un gol tehnologic”, explică Stoian.
Cei doi arhitecți au vrut să-l pună în valoare, pentru a înțelege mai bine spațiul. Așa că au instalat o pasarelă de sticlă transparentă, pe care pășești cum deschizi ușa. Sub tine sunt filtrele metalice și conductele-omizi. Podeaua e la șase metri distanță. Deasupra, acoperișul la alți șapte-opt metri înălțime.
De la înălțime, din mijlocul clădirii, vezi altfel sistemul care aducea apa către oameni. „Începi să înțelegi că aici clădirea făcea parte din instalație. Ele lucrau împreună.”
Clădirile nu au fost ridicate doar ca să adăpostească tehnologia, ci și s-o pună în valoare, s-o facă plăcută ochiului uman. De altfel, lucrul ăsta se vede inclusiv pe unele hărți tehnice păstrate în arhiva Companiei de apă. Scrisul e caligrafic, iar desenele nu sunt simple reprezentări grafice, ci acuarele făcute cu migală.
Grija pentru estetic sugerează existența unei relații cu omul care lucrează aici și care va admira sau măcar va percepe acest frumos. Clădirile industriale de azi au pierdut această relație, crede Stoian. „În primul rând se bagă utilajele, se definește scopul, se deservește scopul, și omului i se amenajează niște culoare înguste de circulație. Omul devine un intrus în industrie”.
Pe măsură ce tot mai multă muncă e automatizată, oamenii nu mai sunt atât de necesari în depozite, așa că nimeni nu mai e dispus să dea bani pe faianță cu motive florale dacă n-o să-l vadă decât câțiva salahori și ingineri. În aceste clădiri ale uzinei, podelele au margarete stilizate; clanțele sunt fier cu ramificații, iar liniile sunt rareori colțuroase, ci par să curgă, la fel ca apa din jurul lor. „Erau utilizate materiale de calitate, iar clădirile erau făcute să dureze și să reprezinte imaginea a companiei și a regiunii”, spun Maja Bâldea și Gabriela Domokos-Pașcu, arhitectele care au derulat un studiu istoric arhitectural al uzinei.
Ansamblul de clădiri este un exemplu de stil Secession Industrial. Secession-ul vienez, și Szecesszió-ul maghiar sunt frații austro-ungari ai mai cunoscutului Art Nouveau. Stilul reprezintă o rupere de tradițiile conservatoare ale momentului, de unde și numele, și presupune folosirea unor materiale și tehnici noi la momentul respectiv (inclusiv betonul din care sunt construite clădirile uzinei), dar apelează și la modele din natură sau folclor, la tehnici specifice micilor meșteșugari. O arhitectură perfectă pentru o societate care tocmai începea să se bucure de primele roade ale industrializării, dar și să simtă primele tensiunii a unui stil de viață care se îndepărtează de natură.
„Revoluția Industrială a schimbat radical felul în care se trăia, și în bine și în rău,” spune Anabella, managerul de proiect. „Mi se pare că încă n-am pus suficient sub îndoială ce se întâmpla atunci. N-am cercetat suficient”. Deocamdată nici muzeul nu pune atât sub îndoială, cât prezintă o etapă din istorie la care nu ne gândim prea mult.
„Intenția a fost asta: să arătăm de unde s-a plecat și unde s-a ajuns și să arătăm că încă mai sunt lucruri pe care trebuie să le învățăm despre apă, că e important să nu uităm care e evoluția sectorului de-a lungul timpului.”
Deși oficial nu este clasat ca monument de patrimoniu industrial, Muzeul Apei ar obține cu ușurință acest statut. Calitatea asta îi este dată atât de situl propriu-zis, cât și de ansamblu, îmi explică Gabriela, expertă în patrimoniu industrial.
Utilajele rămase înăuntru fac din Muzeul Apei un caz rar în țară și un exemplu foarte bun de patrimoniu industrial. În toate sălile introduse în circuitul de vizitare aparatura este cea originală, starea de conservare este bună și aproape totul este la locul lui. Compară asta cu majoritatea fabricilor și uzinelor din România, care fie s-au modernizat aruncând la gunoi vechea aparatură, fie au fost abandonate, iar tot ce putea fi furat a dispărut.
Poate că rămășițele fabricilor, întreprinderilor, sistemelor hidrografice, de transport sau iluminat nu sunt la fel de frumoase ca cele ale caselor, palatelor sau bisericilor, dar spun un capitol important al istoriei noastre. „Ar trebui să înțelegem și să păstrăm martori ale etapelor prin care creștem. Altfel e ca și cum am am tăia o etapă din viața noastră, a fiecăruia personal”, spune arhitecta Maja Bâldea.
Apa și provocările ei orășenești
Ultima sală a muzeului este stația de pompare. De aici, apa filtrată era direcționată în rețea, către consumatori. Un fel de gară a apei, care o lua în direcții diferite, în funcție de nevoi.
E sala cea mai prietenoasă cu omul. Cu pompe nici prea mari, nici prea mici, printre care poți să mergi, cu detalii ornamentale pe pereți, unelte folosite de muncitori și un telefon negru cu fir și disc rotativ, care suna când era nevoie de mai multă presiune în apă sau de diverse informații.
Pe o masă poți să răsfoiești mai multe poze din arhivă. Într-una dintre ele, îi vezi printre schele pe Stan Vidrighin și pe inginerii lui la costum și cu pălării de Charlie Chaplin, în alta vezi muncitori în cămăși albe lângă rampa folosită pentru scoaterea cocsului.
În complexul uzinei există și un bloc de locuințe pentru muncitorii care lucrau aici. De-a lungul timpului, pe lângă platanii seculari plantați probabil la deschidere, în grădină au apărut și vișini, pruni, peri, ale căror fructe ajungeau la angajați.
„Sunt multe povești care tot apar, așa, și ne surprind”, spune Anabella. La deschiderea muzeului au venit foști angajați ai uzinei însoțiți de familile lor. „Ce m-a surprins e că fiii păreau chiar mai mândri decât tații. Erau foarte mândri și ne spuneau: «Uite, tatăl meu a lucrat aici toată viața».” Fiica unui fost angajat, acum la o vârstă respectabilă, a povestit cum atunci când a trebuit să meargă la școală în oraș, Stan Vidrighin, inginerul care a proiectat uzina, i-a pus la dispoziție caleașca lui personală.
Loredana Leordean, coordonatoarea de programe educaționale și parte din echipa de marketing a companiei de apă a orașului, spune că și angajații de azi sunt conștienți de importanța muncii lor. Lucrează de mai bine de 20 de ani în Aquatim și a rămas aici pentru că a simțit mereu că e rost de o nouă provocare. Longevitatea e ceva obișnuit în companie, explică ea, și angajații simt un sentiment de loialitate față de job, mai ales când care lucrează direct cu apa. „Cei din producție se mândresc de munca lor. Își dau seama că este o responsabilitate mare și o chestie deosebită de care să te ocupi. Trebuie să dai apă orașului și apa să fie bună.”
În mare, procesul de extragere și filtrare a apei din acvifer este același și în zilele noastre. Nu se mai folosește cocs, iar procesele tehnice se întâmplă în alte clădiri. Uzina de aici a funcționat până în 1992, când a fost deschisă una nouă, în imediata apropiere, cunoscută ca Stația Urseni. Prin 1960, Timișoara s-a reîntors la apă din Bega, care, odată extrasă, trece prin alt proces de filtrare și pregătire. În prezent, timișorenii primesc atât apă din Bega - cam 70-80% din apa potabilă a orașului vine de aici -, cât și apa din acvifer, în funcție de unde locuiesc în oraș.
„Apa se amestecă în rețea, dar cei care stau în zona Stației de apă Urseni spun că ei au apă mai bună, sunt foarte mândri”, explică Loredana. Probabil asta vine din faptul că apa din subteran este mai rece (are circa 12 grade tot timpul), ceea ce o face mai gustoasă.
Am stat o săptămână la Timișoara și i-am întrebat pe toți oamenii cu care am vorbit dacă beau apă de la robinet. Cele mai categorice răspunsuri le-am primit, mai întâi, de la o tânără mutată de un an în oraș, care nu dă apă publică nici măcar pisicilor ei. „N-am înceredre”, spune ea. Apoi de la un șofer de Bolt, născut și crescut în Timișoara, care mi-a arătat cu cel mai mare zâmbet sticla lui de doi litri, umplută zilnic cu apă de la robinet. Apă „de la stația Urseni, cea mai bună apă”.
Deși problema apei potabile se complică odată cu accelerarea crizei climatice, coordonatoarea Loredana nu-și face neapărat probleme că Timișoara nu va avea apă în viitor. Cursul Begăi are un debit mare, iar acviferul este atent măsurat, ca să nu se depășească nivelul până la care poate fi exploatat. Apa din subteran se regenerează prin ploi, dar procesul durează, iar dacă extragi prea multă apă te poți trezi că a secat.
Problemele actuale ale sistemului sunt altele. „Ploile puternice și sistemul de canalizare. E și o problemă de reziliență a orașului, până la urmă, la schimbările climatice”, spune Loredana. În ultimii ani, Timișoara s-a confruntat cu furtuni violente, care depășesc capacitatea scurgerilor și a pompelor.
Prin deschiderea muzeului, compania vrea să prezinte orașului ce face și de cât timp face. O altă stație de epurare a companiei de apă, este acum folosită ca centru educațional pentru copii. La Aquapic vin elevi în tururi ghidate și învață despre cum ajunge apa la robinet și cum să aibă și ei grijă de sistem. De exemplu, să nu risipească apa și să nu arunce pe scurgere tone de mazăre, morcovi sau piele și capete de capră, toate lucruri pe care angajații le-au găsit în apă.
Apa ca exponat de muzeu
Și muzeul are propriile provocări, de la restaurare la accesibilizare. ISU nu te lasă să ai prea mult cocs în clădire, așa că echipa a trebuit să golească camerele în care acesta era din abundență și să lase doar câteva bucăți. Dacă în clădirea stației de pompare și parțial în cea de filtrare a fost posibilă montarea unei rampe de acces, în OZN, arhitecții nu au găsit nicio soluție care să nu modifice prea mult clădirea, așa că acum caută alte moduri de a prezenta camera pentru persoanele cu probleme de mobilitate.
De altfel, muzeul a fost deschis înainte ca procesul de transformare să fie complet, astfel că panotarea nu este gata. Pe de-o parte, spun Anabella și arhitecții, e un lucru bun, pentru că vizitatorii pot să sugereze și ei ce informații și-ar dori să găsească.
„Problema este că într-un muzeu industrial vii o dată, poate de două și pe urmă nu mai vii, pentru că ai învățat ce era de învățat”. Intenția ei și a companiei de apă este de a transforma spațiul într-un centru cultural, cu activități diverse – spectacole, festivaluri, poate rezidențe artistice.
Până acum, muzeul pare un succes. În vară, aici a fost organizat festivalul „Seri de vară la muzeu”, la care au venit sute de persoane – cartea de impresii e deja plină de desene cu picături de apă sau cu broscuțele care își fac veacul în șanțurile cu apă din curte. Când intri pe pagina de facebook a muzeului, vezi invitații la ateliere de yoga în curte, ateliere de pictură pentru persoane cu dizabilități sau de reciclare pentru copii.
Dacă la 1912 aici era un teren viran la marginea Timișoarei, stația este acum înconjurată de case și blocuri. Într-un oraș unde cea mai mare ofertă culturală este în centru, muzeul are potențial să dea suflu cartierelor din jur și să unească cele două comunități: locatarii din casele vechi și cei mutați în blocurile recent ridicate. „Eu îmi doresc foarte mult ca cei din zonă să simtă muzeul ca pe un loc al lor, să vină chiar cu propriile lor propuneri de a-și petrece timpul acolo”, spune Leordean. „Aș fi foarte fericită dacă aș vedea că, nu știu, o dată pe lună vin bunicuțele din cartier să croșeteze sau să citească poezii.”
Dar asta nu e o muncă simplă când ai o echipă mică. Muzeul are trei angajați dedicați full time, dar la funcționarea lui contribuie mai mulți oameni din personalul Aquatim. Nucleul de bază e împărțit între asigurarea funcționării muzeului și accesarea de noi proiecte de finanțare.
„Suntem înconjurate de apă”
„Asta e principala misiune: să ții subiectul apei în spațiul public și să tot reînnoiești felul în care transmiți mesajul. Apa e o resursă valoroasă, hai să ne gândim ce rol are ea și ce putem face ca s-o păstrăm mai bine,” crede Anabella.
Într-o formă sau alta, apa e prezentă peste tot în muzeu. E pe faianța din OZN, unde continuă să se infiltreze prin podea. E în aerul umed din clădirile vechi și în dozatoarele din cea nouă, unde se află birourile și spații pentru expoziții temporare. E în bazinele de la poarta de la intrare, de unde oamenii din zonă își mai umplu sticlele, și în instalația de pe peretele de unde îți începi vizita. E în pahare și mâncare, în discuțiile cu oamenii și în preocupările lor.
Iar muzeul e despre toate astea. E despre trecut, prezent și viitor. E despre istoria căutării apei în Timișoara și a dezvoltării ei, despre frumusețea neașteptată a patrimoniului industrial și modul în care se schimbă cum înțelegem și ce așteptăm de la spațiile industriale. E despre relația noastră cu apa și comunitatea în care locuim.
