Am fost două zile la Jimbolia, în ultima localitate la granița cu Serbia, unde am vizitat singurul muzeu al presei din România. Muzeul Presei „Sever Bocu” a fost înființat în 2007 de scriitorul și poetul Petre Stoica. Acolo găsești cele mai vechi colecții de ziare, reviste, manifeste, cărți de vizită, reviste umoristice, din presa de la noi și din diaspora. De la ziarul Albina Românească, Resboiul sau Curier de ambe sexe, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, până la Revista Frontiera și Gândacul de Colorado din zilele noastre. De toate astea are grijă Cristina Dema, singura angajată a muzeului, cu o misiune foarte clară: să mențină viu Muzeul Presei.
Trenul de la București la Jimbolia are întârziere și pierd transferul din Timișoara. Sunt de 14 ore pe drum. În 2015, în urma unui conflict dintre CFR și Regiotrans, a fost sistată circulația dintre cele două localități cu cea mai veche cale ferată din România pentru transportul de pasageri. Azi este limitată la patru trenuri pe zi. Microbuz nu există.
Pe hartă urmăresc cum mă apropii de linia graniței cu Serbia. Afară se înnoptează și plouă torențial. Habar n-am ce mă așteaptă și nici cum arată orașul. Știu că urmează să mă cazez la hotelul Santa Maria, construit în 1870, sub sloganul: „De când există călător, există și nevoia de găzduire.” O pasăre din Banat mi-a șoptit că la același hotel s-au cazat în 2017 și trupa de metalcore Jinjer din Donetsk, The Exploited, și Dope DOD.
Cobor pe peronul din Jimbolia și mă trezesc brusc din amorțeală. În fața mea se arată una dintre cele mai frumoase gări pe care le-am văzut. Construită în 1857, de arhitectul Pfaff Ferenc, gara a fost un punct principal de ieșire din țară. Carol al II-lea a fugit urmărit de legionari prin gara din Jimbolia. Orient Express trecea tot pe aici și uneori opreau ca să realimenteze sau să pregătească documentația necesară de ieșire din țară.
Jimbolia, un oraș cu aproximativ nouă mii de locuitori, este ultima localitate care a intrat pe harta României după Primul Război Mondial. Un segment important din istoria orașului se află pe strada Republicii. O biserică catolică construită de șvabi, etnici germani care, în 1766, au colonizat localitatea, și o biserică ortodoxă, construită de români în 1936. Între cele două este o langoșerie deschisă de 25 de ani, iar puțin mai sus, pe strada Lorena, se află Muzeul Presei „Sever Bocu”.
„Muzeul Presei te așteaptă întotdeauna cu brațele-i (alcătuite din ziare) deschise.”
Ajung la muzeu într-o dimineață ploioasă de luni. Când intru în curte văd o mașină cu număr de Timișoara și multe biciclete parcate. Clădirea muzeului pare lipită de o școală generală. Sun la sonerie în sincron cu clopoțelul care anunță pauza pentru elevi. Îmi deschide ușa Cristina Dema, cea care îngrijește și conduce Muzeul Presei „Sever Bocu”. E îmbrăcată într-o fustă cu flori, și în picioare are niște pantofi verzi cu toc. În spatele ei se află un spațiu de 600 mp, compartimentat în zece încăperi, foste laboratoare ale unui liceu cu profil tehnic. Aici, poți răsfoi cele mai vechi periodice care marchează trecutul și evoluția limbii române, dar și a multiculturalității din Jimbolia sau Banat(prin publicațiile în limba germană, maghiară și sârbă). „Dacă astfel de dovezi nu ar fi existente, evenimentele s-ar șterge din memoria colectivă, ceea ce ar putea duce la repetarea unor greșeli prezente în istorie.”, scrie Cristina pe pagina muzeului.
Muzeul deține aproximativ o sută de mii de ziare, reviste, almanahuri, calendare sau cărți de vizită. Albina românească (1837), prima publicaţie de limbă română din Moldova și cea mai veche din colecția muzeului, Albina (Viena, 1867), Curier de ambe sexe (1837), Foaie pentru minte, inimă și literatură (Brașov), Higiena şi şcoala (Timişoara, 1876; Gherla, 1878), Dreptatea (Timişoara, 1894). Sau publicațiile din București: Resboiul, Timpul, Curentul, Moftul român, Moş Teacă şi Universul. O donație substanțială a venit și de la Biblioteca Astra din Sibiu. Pe multe dintre cele menționate le găsiți aici sau pe site-ul bibliotecii digitale din Cluj.
Publicațiile sunt colecționate în mare parte de Petre Stoica, cel care a înființat muzeul în 2007, după ce a aflat că în Aachen, Germania, există un Muzeu al Presei. Mai există doar câteva astfel de muzee în lume - Newseum în Washington, care s-a dizolvat în 2020 din motive financiare, NewsMuseum în Portugalia, Press Museum în Amsterdam și Internationales Zeitungsmuseum în Aachen.
La muzeu nu ajung atât de mulți vizitatori, deși această inițiativă a fost gândită ca o sursă de documentare pentru elevi, studenți sau cercetători. „În zonă se știe de existența muzeului. Avem Facultatea de Jurnalism la Timișoara. E la îndeamnă să faci cercetare pentru lucrarea de licență, dar asta nu prea se întâmplă. Nu știu care este motivul”, îmi spune Cristina la începutul întâlnirii.
Reporterul-poet
Petre Stoica s-a născut pe 15 februarie 1931, la Peciu Nou. A studiat Filologia la București, secția română-germană, și a făcut parte din generația poeților șaizeciști, împreună cu Nichita Stănescu. Apoi a lucrat ca traducător și redactor în mai multe redacții, printre care și revista literară Secolul 20, din 1963 până în 1972.
„El a avut pasiunea colecționării încă din tinerețe. În liceu i se spunea jurnalistul. În Timișoara ajungeau patru numere din ziarul Dreptatea și întotdeauna pe unul dintre ele scria numele lui. Îl convinsese pe cel de la chioșc că el va face ceva bun cu ziarul respectiv și că nu-l va arunca. Așa a început formarea unei colecții”, îmi spune Cristina.
Pasiunea pentru jurnalism s-a infiltrat și în poeziile sale. În volumul Copleșit de glorie (1980), dau peste următoarele titluri: „Precizări pentru toate agenţiile de presă din lume”, „Interviu final”, „Reportaj duios” sau „Micul dejun”. Marcel Tolcea, profesor de jurnalism și comunicare, la Universitatea de Vest din Timișoara, spune despre Petre Stoica că acționa precum un reporter-poet „ce inventariază cu lentoarea filmelor lui Tarkovski”.
La 62 de ani, Petre Stoica se mută de la București la Peciu Nou, cu intenția de a deschide un muzeu al presei. Acolo este primit cu reticență. În 1995 ajunge la Jimbolia, unde „figura lui boemă nu se încadra în peisajul local”, după cum îl descrie Cristina. „Avea o pălărie de paie, și o geantă de piele purtată pentru orice eventualitate, în cazul în care se întâlnea cu cineva care voia să-i dea un ziar vechi pentru colecție”. Următorul pas a fost să meargă la primar și să-i spună că deține „un munte de valori pe care vrea să-l lase orașului său, dacă îi oferă un loc unde să stea și apoi îl ajută să găsească un spațiu unde să-și pună visul în practică.”
„Pe strada Tudor Vladimirescu la numărul 72 locuiește unul dintre cei mai proaspeți cetățeni ai orașului, într-o cameră austeră și plină de simplicate, în mijlocul unui șantier care, odată terminat, va lăsa loc unei fundații culturale.” Autoritățile locale din Jimbolia i-au oferit o casă unde să-și depoziteze „muntele de valori”. Cărți, medalii, monede, obiecte vechi. În locul unde a fost Fundația culturală româno-germană „Petre Stoica”, cât timp a trăit poetul, acum se află Casa Memorială „Petre Stoica”.
Numele ales pentru Muzeul Presei nu este întâmplător. În concepția lui Petre Stoica, politicianul și redactorul ziarului Tribuna, Sever Bocu (1874-1951), era tiparul pe care trebuia să-l urmeze orice jurnalist atunci când începea această meserie. După cum adaugă Cristina, probabil s-a gândit la el și pentru că cei doi împărțeau o viziune politică comună, „monarhist și țărănist la un moment dat”.
„Tot ce am câştigat am investit în inventarul acestui muzeu. Aşteptam ca lumea să gândească: E acolo la Jimbolia un nebun, care împreună cu alţii a făcut al doilea muzeu al presei din Europa...", spunea Petre Stoica, în ultimul său interviu, în 2008, în revista Unu.
Antilirică
de Petre Stoica
Nu sunteţi în Europa
mi-a spus o doamnă la Viena pe data
de 15 iunie Anno Domini 1990
am plâns apoi i-am recitat
câteva poeme din Lucian Blaga
doamna a stat câteva clipe pe gânduri
şi a spus iartă-mă aţi fost în Europa
Cristina Dema nu l-a cunoscut pe Petre Stoica. „Probabil drumurile noastre s-au intersectat, dar eram prea mică ca să realizez cine e.” S-a născut în Jimbolia și a absolvit Facultatea de Litere din Timișoara, în 2016, cu lucrarea Limba literară în publicații bănățene de la începutul secolului al XX-lea, pornind de la colecția Muzeului Presei. Asta a fost prima ei legătură oficială cu muzeul. Tot atunci a aflat că muzeul nu are angajați și a întrebat la primărie ce se întâmplă. Așa s-a înscris la concurs și de șase ani este singura persoană care lucrează la muzeu. Altfel spus, Cristina se ocupă de absolut tot. De la indexarea publicațiilor din domenii precum istorie, sport, literatură, medicină, modă etc., organizare de evenimente, vizite ghidate, promovarea în online și campania emisiunii Glas de Femeie, colaborarea cu Arcanum (compania care se ocupă de digitalizarea arhivei) și până la reparații atunci când apar probleme cu spațiul. Când am ajuns la muzeu tocmai se infiltrase apa într-una din încăperi.
În holul din prima încăpere a muzeului sunt înrămate și expuse coperțile unor ziare, în următoarea ordine: Libertatea (numărul apărut în dimineața din 22 decembrie 1989), Patriotul, Timișoara, Temesvári Hírlap, Veselia, Floarea Soarelui, Tribuna, Minerva Literară, Revista Nouă, Moș Teacă, Foaia pentru toți, Distracția. Toate originale, spune Cristina. Selecția curatoriată de Petre Stoica se încheie cu ziarul Adevărul. „Cumva toate trebuie să ducă la ceea ce ar fi ideal să apară în presă, adică adevărul.”
Pe peretele alăturat sunt primele pagini ale ziarelor din Banat, care reflectă multiculturalitatea Jimboliei și cronologia diversității limbilor în care au apărut de-a lungul timpului: germană, maghiară, sârbă și română. Hatzfelder Zeitung (1887), Zsombolyaer Zeitung (1920), Hatzfelder Volksblatt (1924), Jimbolianul, Habitat, Noul Observator, Buletin informativ, Gazeta de Jimbolia și Jurnal de Jimbolia (actuala publicație informativă a primăriei).
Dintre toate publicațiile din presa locală, mi-a rămas privirea la fotografia de grup a redacției Observatorul din Jimbolia, numărul din ianuarie 1997.
„Redacția noastră a fost într-o zi de ianuarie a acestui an plină ochi de… redactori. N-am mai fost niciodată toți, cei ce-am colaborat la apariția “Observatorului”, în același timp prezenți în încăperea doi pe trei (metri) cu pretenție de radacție. S-a întâmplat acum, cu ocazia apariției numărului 100 și cine știe când se va repeta. Preocupările cotidiene nu ne vor permite, continuând în maniera de până acum, să “scoatem” un cotidian. Sigur, ar fi frumos ca, rămânând totuși săptămânal, următoarea mare aniversare să o datorăm rotunjirii numărului de apariție cu încă un zero. Până atunci, dar de la început și până acum, noi vă mulțumim, stimați cititori, colaboratori și prieteni pentru fidelitate. Vă iubim!”
Într-una dintre vitrinele cu publicațiile valoroase ale muzeului, îmi atrage atenția Adevărul literar și artistic (1920), prin formatul de mari dimensiuni 53 cm x 44 cm, care nu se încadra în tiparele vremii. „Revista îşi deschide coloanele deopotrivă pentru toate talentele şi publică tot ce este esenţial în artă şi cugetare”. Un ziar săptămânal care publica cronici de artă, muzică și film, interviuri, scrisori, reportaje.
La fel de relevant este și Resboiul, un ziar inaugurat în 1877, anul când România și-a dobândit independența. Apărea „în fie-care diminéța la șapte ore”, conținea știri de pe front, pamflete politice și gravuri ce reproduceau imagini. O alegere și o tehnică relativ nouă. „Este uimitor ca în vreme de război să pui totuși preț pe transmiterea informațiilor și prin intermediul unei imagini”, îmi spune Cristina. Redacția se afla în Palatul Dacia din București, la intersecția străzii Lipscani cu Calea Victoriei.
În aceeași încăpere sunt niște panouri cu cărți de vizită ale gazetarilor. Apar, printre altele, cartea de vizită a scriitorului și jurnalistului Geo Bogza, pe care scrie „– Achitat – 28 noiembrie 1931”, sau cea a lui Mihai Eminescu, din perioada când lucra în redacția ziarului Timpul.
Primele ziare românești din perioada interbelică aveau patru pagini. Dar dacă apărea o știre importantă pe care voiau să o dezbată mai mult timp, se mai adăugau până la șase pagini. Odată ce subiectul dezbătut se încheia, reveneau la numărul inițial de pagini.
În colecția muzeului sunt periodice publicate și în bulgară, franceză, germană, turcă, rusă, ucraineană etc. Sunt materiale valoroase rămase în formă nedigitalizată. Din cauza asta, dacă nu cauți ceva specific, e foarte greu să găsești ceva. Încă de la deschiderea muzeului s-a făcut arhivarea pe orașe, după locul apariției și limba. Tot ce s-a adăugat nou merge pe același principiu. Acum Cristina lucrează la indexarea prin cuvinte cheie. Un proces mult mai lent decât dacă ar nota numele publicației și data.
Pe lângă asta, mă uit în jur și realizez că lipsesc instrumentele de bază unui spațiu muzeal care expune și depozitează materiale de arhivă istorică. În cazul hârtiei, pentru că are una dintre cele mai sensibile reacții, fluctuațiile de umiditate duc în timp la deplasarea componentelor solubile, cum ar fi cerneala. Conform standardelor internaționale e nevoie de un termohigrograf care măsoară și înregistrează umiditatea și temperatura. Ideal ar fi o temperatură constantă de 20 de grade și o umiditate mai mică de 50%-60%. Climatul trebuie creat tehnic.
Costurile pentru aparatură sunt prea mari, așa că recent au încheiat un acord de colaborare cu compania Arcanum Adatbázis Kiadó din Budapesta. În februarie, anul acesta, un prim lot de peste nouăzeci de mii de pagini au traversat granița pentru digitalizare. „Indexarea durează destul de mult timp. Vrem ca de fiecare dacă când trimitem ceva la ei să existe un proces verbal și să ne asigurăm că tot ce ajunge acolo se și întoarce la noi”, spune Cristina. Colecția curatoriată de Petre Stoica, din prima cameră a muzeului, au decis să o fotografieze, ca să nu riște vreun pericol pe durata transportului spre digitalizare.
Până la finalizarea procesului de digitalizare, milioane de cuvinte stau depozitate în teancuri pe rafturi, expuse la lumină. Drumul lent și sigur către o degradare irecuperabilă a ziarelor.
Cât despre exponate, acestea ar trebuie protejate în niște casete din sticlă sau plexiglas, care să nu intre în contact cu hârtia. „Prin urmare, digitalizarea este un proces obligatoriu, care va ajuta la punerea în valoare a tezaurului informațional pe care muzeul nostru îl deține”, îmi spune Cristina.
Când ies din muzeu mă lovește mirosul de iarbă proaspăt cosită și gândul că singurul om care duce mai departe existența muzeului, se expune unui mediu nociv pentru sănătate. Problema spațiul și condițiile improprii de depozitare a publicațiilor, pe lângă degradarea lor în timp, favorizează și apariția de bacterii, fungi. Îmi spune că nu a avut probleme de sănătate de când lucrează la muzeu. De la primărie i se fac anual consultații medicale. La pachet vine și un consult special la plămâni.
„Dacă noi plecăm în concediu, se închide cultura în Jimbolia”
Mulți jimbolieni au plecat la muncă în Germania, Austria sau Franța. Cristina și Sergiu Dema, soțul ei, vor să rămână în oraș și să miște în continuare activitatea pe partea culturală. El e directorul Casei de Cultură din Jimbolia, organizează ghiduri istorice și administrează pagina Jimbo Blog. Ea face uneori turul muzeelor din oraș. „La început eram optimiști, lasă că poate mai rămân și tineri în Jimbolia și vom facem lucruri. Ceea ce nu prea se întâmplă. Dar noi nu ne lăsăm pe partea noastră și continuăm cu pasiune”, îmi explică Cristina.
Când s-a angajat la muzeu, a venit cu ideea de a face niște „cafenele culturale", inspirate de cafeneaua literară „Apunake”, organizată Petre Stoica în 2003, dar să nu fie doar despre literatură. „La un moment dat ne-am adunat să vorbim despre emigrarea jimbolienilor și a bănățenilor în America. Ne punem la mese cu cafeaua în față și cu ceva de ronțăit, și e mai degrabă o discuție între cunoștințe decât ceva foarte oficial.”
A doua zi la muzeu, m-am instalat cu laptopul la masă în cafenea și-am început transcrierea conversației cu Cristina din ziua precedentă. Tot atunci, o doamnă de la primărie, împreună cu soțul ei, au intrat în muzeu și au adus niște sacoșe cu almanahuri, revista Femeia, Scânteia, reviste cu rețete. „Asta e ceva ce cred că nu aveți, Articole și cuvântări de Gheorghe Gheorghiu-Dej, 1961-1962”, zice doamna cu entuziasm. Cristina nu a vrut să refuze publicațiile aduse care nu au fost discutate inițial pentru donații. Acum nu-i rămâne decât să le găsească un loc pe rafturile care sunt deja arhipline. Mansarda muzeului ar putea fi un loc pentru depozitare care trebuie amenajat, dar asta ar fi posibil, spune Cristina, doar cu ajutorul unor fonduri europene.
În depozitul unde sunt mult mai multe publicații decât cele expuse, am răsfoit prin abonamentele gratuite primite ca donații din diaspora. Foaia Românească, revista săptămânală a românilor din Gyula, Ungaria. „Scot foaia asta o dată pe săptămână, și o dată pe lună trimit patru plicuri la muzeu.” Miorița USA, o publicație socio-politică şi culturală a comunității de români din America Centrală și de Nord, Banater Post din München, Libertatea din Pancevo.
Lângă Gândacul de Colorado, altă publicație românească tot din America Centrală si de Nord, am dat peste Revista Frontiera, lansată în 1920 sub numele de Revista Grănicerilor. Publicația este editată de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră Române și conține reportaje, anchete despre activitatea de la frontieră, sau articole care vorbesc de la sine: „Eiffel, trenul şi ţigările de contrabandă”, „Realitatea virtuală - VR - un instrument modern pentru pregătirea poliţiştilor de frontieră”, „Poliţist de frontieră, campion la tenis de câmp”, „Toţi copiii îşi întreabă mama la un moment dat în copilăria lor: „Mama, ce este acela….un poliţist?”, și „Momentele trec, scrisul rămâne. O sută de ani de FRONTIERA”.
Peste frontieră, la 26 de km de Jimbolia, se află Kikinda, prima localitate mai mare după granița cu România. Trenurile de călători au circulat fără oprire spre Serbia, din 1857 până în 2015, atunci când s-a sistat traseul și pe ruta Timișoara - Jimbolia. Acum doar trenurile de marfă mai circulă. O întreb pe Cristina dacă există în plan să se reia trenul Jimbolia - Kikinda. Zâmbește și spune „noi avem ideea asta". Au discutat cu cei de la Asociația pentru Promovarea și Dezvoltarea Turismului în județul Timiș și cu cei din Kikinda. „Există un muzeu foarte fain acolo, Terra, care duce mai departe tradiția prelucrării lutului pe care o avea și Jimbolia odată cu fabrica de țigle și cărămidă. Ei au păstrat fabrica și au transformat-o într-un muzeu de artă”. Împreună plănuiesc să organizeze tururi ghidate ale muzeelor din Jimbolia și Kikinda pe care să le lege cu trenul. „Cred că am putea pune asta pe hârtie și ne adresăm cuiva care ar face asta posibil. O dată pe săptămână sau doar pe timpul verii.”
O nouă clădire pentru Muzeul Presei
În septembrie 2021, Facultatea de Arhitectură și Urbanism din Timișoara a organizat școala de vară „Triplex Confinium”. Profesori și studenți la arhitectură din România, Serbia și Ungaria, au ales Jimbolia ca studiu de caz, din punct de vedere arhitectural, sociologic și geografic. După vizita la muzeul Presei, o studentă a ales să proiecteze noua clădire a muzeului, ca lucrare pentru diploma ei de licență. Amplasamentul pentru noua clădire este într-o zonă centrală a orașului care aduce laolaltă și alte instituții culturale. Un spațiu care comunică printr-o curte cu Casa de Cultură, Clubul Copiilor, Muzeul Ştefan Jäger și Muzeul Pompierilor „Sf. Florian”.
„I-am explicat studentei că trebuie să existe un depozit separat unde publicul să nu aibă acces, sau sertare, ca să nu pătrundă lumina și umiditatea. Ideal ar fi să nu existe țevi de apă care să treacă prin încăpere, să aibă rafturi cu o distanță de 25 de cm de la podea.” Toate astea sunt reguli învățate de Cristina la cursul de Muzeograf, absolvit recent la Institutul Național pentru Cercetare și Formare în domeniul Culturii, cu lucrarea „Muzeul Presei «Sever Bocu» - diversitate în uni(ci)tate". „Mi se pare un pas enorm ca administrația locală să aibă un proiect gata realizat”, spune Cristina. „E foarte costisitor numai să gândești clădirea. Doar niște fonduri europene ar putea face posibilă realizarea proiectului.”
Mă întreb ce rol are continuarea prezervării unei colecții de presă scrisă într-o perioadă în care tot mai mulți oameni vor să se deconecteze de la știri. Viteza cu care se propagă informația e mai rapidă decât oricând, iar cititorul nu-și mai oferă timp să proceseze ce citește. „Nu cred că se mai pune preț pe felul în care este scrisă știrea, ci doar efectiv pe mesaj. Cred că este un regres major al presei”, îmi explică Cristina.
Deși ziarele tipărite încep să piardă cursa în fața abonamentelor digitale și newsletterelor, Cristina crede că „atunci când atingi ceva te conectezi mai mult și cu ceea ce transmite acel ceva, iar același principiu se poate aplica și în cazul ziarelor.” Altfel spus, o impresionează „cum poți, după atât de multă vreme, să atingi amprentele celor care odinioară le-au scris și, ulterior, ale celor care le-au citit”.
Vizita la Muzeul Presei „Sever Bocu” din Jimbolia face parte din proiectul meu de cercetare Artă și jurnalism: imagini și cuvinte în colaborare, concepută în jurul asemănărilor și diferențelor dintre practica artistică și jurnalism – inițiativă demarată în cadrul expoziției de grup Cifrul imensei rumori planetare (8 iunie - 17 iulie 2022), de la Salonul de proiecte. Expoziția a pornit de la cercetarea istorică a fostei tipografii Universul din București, unde Salonul își desfășoară activitatea încă din 2016, dar și în contextul prea puțin cunoscut al cartierului „gazetăresc” care a existat în jurul Palatului Universul. Pe strada Constantin Mille se aflau, printre altele, redacțiile ziarelor de stânga Adevărul și Dimineața, iar în Palatul Universul se tipărea ziarul Universul, cel mai popular ziar al epocii interbelice. În aceeași clădire, se află astăzi redacția publicației Recorder.
*
Muzeul Presei „Sever Bocu” se află pe strada Lorena din Jimbolia, nr. 35, și poate fi vizitat de luni până vineri, între orele 08:00 și 16:30.
