• Cel mai mare muzeu de istorie din țară stă aproape închis de 17 ani.

• După cutremurul din ’77, clădirea, finalizată în 1900, n-a fost consolidată. Muzeul are peste 50 de săli, dar în ultimii 17 ani doar trei au fost deschise pentru public. În 2016 o porțiune din acoperiș s-a prăbușit. 

• Doar 12.000 de piese de patrimoniu au rămas în vitrine, 0, 071% din întreaga colecție. Celelalte sunt în cutii; unele s-au deteriorat din cauza umidității. 

• Peste 500.000 de euro din bani publici a cheltuit muzeul pe lăzi, casete, cutii și containere în care să fie ținute obiectele de patrimoniu. 

• Muzeului Național de Istorie a României (MNIR) a achiziționat de-a lungul timpului, la limita legii, obiecte de la detectoriști, amatori care caută obiecte de valoare.

• 50 de angajați ai instituției și-au dat demisia în ultimii cinci ani, mulți din pricina unor conflicte interne provocate sau întreținute de managerul Ernest Oberländer-Târnoveanu

• MNIR și-a dat în judecată o parte dintre salariați.  

• În 2019, Corpul de Control al Prim-Ministrului a descoperit mai multe nereguli în funcționarea instituției conduse din 2010 de Oberländer.

• Cum se întâmplă adesea în urma publicării unei investigații, am primit pe adresa de email a redacției un drept la replică. Îl puteți citi integral la finalul articolului.

Ernest Oberländer-Târnoveanu scrie apăsat cu pixul pe-o foaie, într-un birou al Muzeului Național de Istorie a României (MNIR) din București. Are 68 de ani, e managerul instituției din 2010, iar din 2014 e și protagonistul bătăliilor din muzeu. Celălalt personaj principal e Sindicatul Lucrătorilor din MNIR, organizație înființată după Revoluție de angajați ai instituției, însă mai activă din 2014, de la primele conflicte cu Oberländer.    

Ca să înțelegem istoria recentă a celui mai important muzeu de istorie din țară, am vorbit de-a lungul a șapte luni cu peste 20 de oameni: angajați – din sindicat și din afara lui –, salariați care și-au dat demisia, foști consilieri și secretari de stat la Ministerul Culturii, membri din comisiile de evaluare și concurs de la minister, un detectorist, un arhitect și un jurist. La sfârșitul documentării i-am cerut un interviu lui Ernest Oberländer-Târnoveanu și a acceptat. Însă nu m-a anunțat înainte că vrea să înregistreze dialogul sau că la interviu va participa și Adrian Rista, unul dintre avocații muzeului. Când ne-am întâlnit, managerul mi-a spus că e necesară prezența lui pentru că nu-i par o jurnalistă de încredere, din cauză că am cerut prea multe informații de interes public în ultimele luni. 

Acest articol este despre puterea unui manager într-o instituție de stat, precum și despre brățări dacice de aur traficate, apoi recuperate de Poliția Română și Interpol, acum expuse în subsolul MNIR. Și despre pereți și tavane care se prăbușesc odată cu misiunea educativă a unuia dintre cele mai valoroase muzee din țară.

În mijlocul schimbului de focuri dintre conducere și angajați, MNIR stă în mare parte închis de 17 ani. Are mai puțini vizitatori decât alte muzee mari din București, iar expozițiile se organizează în numai trei dintre cele peste 50 de săli. Așa că nu-și mai îndeplinește unul dintre rolurile esențiale: să-i ofere publicului o pistă pentru înțelegerea istoriei. Clădirea vulnerabilă la cutremure adăpostește 16.753.000 de piese, de la timbre la pietre funerare, adunate de-a lungul a zeci de ani de echipe de istorici și arheologi. Acum stau în cutii. Acolo sunt și obiecte – unele cumpărate cu bani publici – de la detectoriști, amatori care caută piese de valoare, dar care nu știu să găsească și originile, și povestea lor. Prin deciziile și acțiunile lui, Oberländer și-a divizat subalternii și i-a determinat pe mai mulți să plece. Între 2014 și 2018, 50 de salariați au demisionat. Unii dintre aceștia spun că instituția nu-i ajuta să evolueze profesional: nu mai puteau să studieze obiecte din trecut și nu mai puteau completa astfel capitole din istoria României. În vara lui 2019, MNIR avea 125 de angajați și 30 de posturi vacante.

Așa cum arată acum, muzeul se întoarce în trecutul îndepărtat al României și se ține la distanță de istoria recentă, de care avem nevoie ca să aflăm cine suntem. Într-o lume plină de lideri naționaliști și populiști, MNIR nu explorează teme complicate, ci se oprește deseori la viața dacilor și-a romanilor, cu vreo două milenii în urma noastră. Dacă cineva ar vrea să viziteze azi muzeul, poate ar observa că de pe treptele de la intrare lipsește faimoasa Lupoaică din bronz. Primăria Capitalei i-a oferit instituției, în 2012, din banii bucureștenilor, o statuie de vreo 200.000 de lei: Împăratul Traian, nud, ținea în brațe o lupoaică. În 2017, Lupoaicei i-a picat coada; statuia a fost luată la reparat și nu s-a mai întors. În hol, vizitatorul s-ar întâlni, totuși, cu o statuie: a unui dac nobil, înalt de 2.2 metri. Sculptată în Florența la inițiativa unui ONG din România, a fost dezvelită cu entuziasm în muzeu vara asta, până când urma să fie mutată pe Bulevardul Dacia. Oberländer le-a mulțumit atunci „celor care au contribuit la realizarea acestei minunate copii”. 

Mai încolo, în holul central, ar găsi expozițiile temporare, iar în Lapidariu și în Sala Tezaurului Istoric, pe cele permanente, unde sunt, între altele: Copia Columnei lui Traian de la Roma, comandată la Vatican de statul autoritar al lui Carol a II-lea, coroana reginei Maria și 13 brățări dacice de aur. Dacă ar intra pe ascuns în celelalte 50 de săli, care trebuie restaurate, ar privi pereți scorojiți și podele crăpate. Acoperișul unei încăperi a căzut în 2016. În altă cameră, piese de ceramică au putrezit din pricina umidității; odată a plesnit sistemul de termoficare și clădirea s-a inundat. Jumătate dintre sălile mai puțin afectate au devenit depozite pentru obiectele de patrimoniu care se odihnesc de 17 ani în cutii. Doar 12.000 de piese sunt în vitrine: 0, 071% din întreaga colecție. Departe de ochii publicului au rămas fragmente de altare din Epoca de Piatră – perioada a durat mai bine de 3 milioane de ani și s-a încheiat în 2000 înaintea erei noastre –, vase de ceramică din coloniile grecești Histria și Callatis, oseminte din timpul civilizației Cucuteni de-acum peste 6.000 de ani, tablouri ale pictorilor Theodor Aman și Nicolae Grigorescu, arme din Primul Război Mondial sau mașina la care s-au tipărit manifeste anticomuniste în anii ’80, care va fi scoasă în sfârșit din depozit luna asta pentru o expoziție despre regimul lui Nicolae Ceaușescu.

Muzeul și-a dat în judecată propriii angajați

În sindicat sunt 60 de membri, cam jumătate dintre salariații MNIR, de la aproape toate secțiile. Adrian Bălășescu, fost cercetător la secția Investigații Fizico-Chimice și Biologice a muzeului și fost membru de sindicat, și-a dat demisia în 2017, după 20 de ani la MNIR. E arheozoolog, specialist în istoria oamenilor în raport cu cea a animalelor, și-acum lucrează la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române. Bălășescu, 49 de ani, a cerut să participe la o competiție a unei instituții din subordinea Ministerului Educației. Voia să întocmească un inventar al tuturor „resturilor animale și vegetale descoperite în contexte arheologice”, din preistoria României, pe care să le reprezinte grafic pe hărți. El și încă doi colegi i-ar fi adus muzeului 800.000 de lei în 30 de luni, dacă proiectul ar fi câștigat finanțarea. Însă Oberländer i-a scris cu pixul pe cerere că mutarea muzeului: „nu permite angajarea resurselor umane ale instituției în noi proiecte de cercetare”. Au fost și alți colegi în situația lui, așa că au plecat. 

Când m-am întâlnit cu Oberländer, l-am întrebat despre proiectele celor care au demisionat: „A reface un muzeu este o șansă istorică pentru o generație! Cum vă imaginați că puteam să împachetăm și să inventariem patrimoniul, în condițiile în care o parte din personal era lăsată să facă altceva?”, mi-a spus managerul. 

Din 2014 și până acum, sindicatul a redactat cel puțin șapte scrisori deschise, memorii interne și publice. Printre problemele semnalate: Oberländer a interzis participarea la competițiile naționale de proiecte, ceea ce a dus la scăderea veniturilor extrabugetare ale MNIR, a achiziționat piese de la detectoriști, iar muzeul n-a fost consolidat. În 2017, când a apărut public un memoriu al sindicatului către Ministerul Culturii, managerul MNIR a declarat pentru Agerpres că semnatarii nu au „recuperat nici măcar o potcoavă de cal mort” în cercetările lor și „că au folosit bani din buget pentru săpături care n-au dus la nimic”. Sindicatul a deschis anul trecut un proces pentru defăimare împotriva lui Oberländer și l-a pierdut. Apoi, la inițiativa managerului, muzeul și-a dat în judecată o parte dintre angajați. Oberländer a susținut în instanță că sindicatul nu-i reprezintă pe salariați. „Nu mai avea numărul de membri care îl prevede legea. Sunt o persoană care respect legea în toate domeniile. Nu negociez pe marginea legii”, îmi spune Oberländer. Avocatul Rista, plătit din bani publici, a reprezentat în instanță muzeul. Procesul ăsta l-a câștigat sindicatul. 

La începutul lui 2019, sindicatul i-a cerut Ministrului Culturii de-atunci, Daniel Breaz, să ia „măsuri concrete”, pentru că activitatea lui Oberländer ar fi cauzat „exodul” angajaților de la toate secțiile în ultimii ani. Așa că în martie 2019 a ajuns la muzeu Corpul de Control al Prim-Ministrului. În aprilie, la evaluarea anuală a activității de manager, Oberländer a primit de la comisia Ministerului Culturii 9.63 din 10. Mai mult, pe 19 septembrie, la Cotroceni, președintele Klaus Iohannis l-a decorat cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, o insignă cu valoare simbolică, acordată „cetățenilor români pentru serviciile excepționale aduse statului și poporului român și pentru merite deosebite”. 

Abia în octombrie 2019, după mai multe luni de anchetă, Corpul de Control a redactat un raport care cuprinde și concluziile: Într-adevăr, din instituție au plecat mai mulți angajați; nu s-au organizat concursuri pentru ocuparea multora dintre posturile vacante, printre care și cel de consilier juridic, iar serviciile juridice au fost externalizate – s-au încheiat contracte cu societăți civile de avocați și cabinete individuale de avocatură, fără acordul Ministerului Culturii. Pentru expozițiile itinerante, „reprezentanții MNIR nu au achiziționat servicii specializate de transport printr-o procedură transparentă de atribuire, conform dispozițiilor legale”. În ce privește achizițiile de la detectoriști, concluzia e difuză.

„Ne crește orgoliul național”

Sediul muzeului se află în fostul Palat al Poștelor, finalizat în 1900, pe Calea Victoriei din București. Aici a funcționat o vreme Poșta Română până când a fost înlocuită, în ’72, de Muzeul de Istorie al Republicii Socialiste România. Apoi, cutremurul din ’77, cu magnitudinea de 7,2 pe scara Richter, a zdruncinat clădirea, care n-a mai fost consolidată niciodată de-atunci. 

Azi, atracția principală a muzeului sunt celebrele brățări dacice de aur, cu șase sau mai multe spirale, recuperate de autoritățile române cu ajutorul Interpol în urma unui scandal de trafic de patrimoniu. Dacii le foloseau acum 2.000 de ani ca podoabe sau la ritualuri religioase, drept ofrande pentru zei. 

Florian Matei-Popescu, cercetător la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” și fost consilier al miniștrilor culturii în 2016, consideră că Muzeul Național e anacronic. O creație specifică secolului al XIX-lea, cu o cameră a Tezaurului plină de aur și de argint, fără context. „Nu există nici măcar un concept de expoziție permanentă. Nu ar putea să mai înceapă din preistorie și să urmărească devenirea poporului român până la Iohannis”, spune el. Matei-Popescu, 42 de ani, voios în conversație, se întristează brusc. „Niciunul dintre muzeele din Occident nu mai e așa”, continuă el. „Aș vedea brățările într-o expoziție care să reconstituie societatea dacică. Când cineva intră în sală, să vadă și rostul lor, în rest sunt doar niște piese de care ne minunăm. Ne crește orgoliul național”.  

În 2018, MNIR a găzduit expoziția Ambasadei Statului Kuweit la București, căci România și această țară vecină cu Irak au împlinit „55 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice bilaterale”. Într-o singură zi din 2017, în Kuweit au fost executați prin spânzurare șapte oameni. Câteva expoziții temporare ale MNIR au fost organizate, în ultimii ani, prin Programul de cooperare culturală dintre Guvernul României și Guvernul Chinei. Anul ăsta, România a participat, alături de Rusia, Kazahstan, Cambodgia, Japonia și Polonia, la evenimentul „Un viitor comun: Comori de la muzee naționale aflate de-a lungul Drumului Mătăsii”, în aceeași lună în care a fost vernisajul primei expoziții a României la Muzeul Luvru din Paris, „Broderii de tradiție bizantină din România. În jurul stindardului lui Ştefan cel Mare”, parte din Sezonul România-Franța.    

Din subvențiile de la Ministerul Culturii și din veniturile proprii, muzeul nu acoperă nevoile angajaților. Constantin Haită, arheolog și cercetător la Secția Investigații Fizico-Chimice și Biologice, și-a luat, ca alți colegi, laptop, computer și materiale de papetărie din banii din proiecte de cercetare. Haită a absolvit în ’93 Facultatea de Geologie și Geofizică din București, domeniu spre care s-a îndreptat din copilărie, când, într-o curte dintr-un orășel prahovean, s-a întrebat de unde apar pietrele. Acum 26 de ani și-a început munca în geoarheologie la MNIR. Adună sedimente de pe șantierele arheologice și apoi le studiază structura în laboratorul din muzeu. „E important să vedem ce mineral e și ce transformări a suferit”. Pentru asta, impregnează cu rășină sintetică mostrele de pe teren, adică blocurile de sedimente, pe care ulterior le secționează și le șlefuiește, ca să afle de unde provin sedimentele, în ce ritm s-a amenajat un spațiu și ce activități aveau locuitorii. O asemenea cercetare amănunțită nu mai poate fi dusă la bun sfârșit când intervin detectoriștii și modifică spațiul. 

Bătălia achizițiilor 

Mai mulți angajați din sindicat povestesc că managerul lor i-a intimidat în repetate rânduri cu formularea „Chem procurorii!”, ceea ce i-a făcut să se gândească la colaborarea lui Oberländer cu Augustin Lazăr. Când l-am întrebat despre asta, managerul mi-a spus că nu-i stă în fire să amenințe. „Faptul că îi spui unei persoane că legea prevede cutare și cutare, dacă nu face (n.r. – ceva din «fișa postului»), nu constituie o amenințare”. 

Augustin Lazăr, procuror general al României până în primăvara lui 2019, era în 2004 procuror general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia. Atunci a auzit de brățările dacice, din interceptările unor traficanți de piese furate din situri arheologice. Pentru că a vrut să știe dacă acele brățări chiar există, a continuat cercetările. A pornit o anchetă penală și a trimis 13 persoane în judecată în 2005. Lazăr a descoperit că două dintre brățări ajunseseră, de pe piaţa neagră internaţională, la o expertă în antichități din Germania, și a zburat acolo, după cum a povestit într-un film documentar, The Hunt for Transylvanian Gold/ Vânătoarea după aurul transilvănean. Alte brățări au călătorit în Statele Unite și în Marea Britanie. Ajutat de specialista din Germania, a intrat în legătură cu un colecționar din New York, cumpărătorul a patru brățări. Guvernul României i-a plătit pentru ele 500.000 de dolari și piesele au aterizat în România în 2007 și-apoi în subsolul MNIR. 

Istoricii spun că dacii ar fi ridicat fortărețe în Munții Orăștiei, Hunedoara, prin secolul I al erei noastre, ca să se apere de romani. Brățările au stat pitite sub pământ în zona cetăților dacice până în 2000, când niște traficanți români de patrimoniu le-au descoperit cu detectorul de metale. Liderul lor era un fost polițist trecut în rezervă și sportiv la clubul Dinamo, scrie în rechizitoriu. Apoi, aceștia le-au vândut în străinătate, pe piața neagră. Unii dintre membrii rețelei au fost condamnați, alții au scăpat. La ancheta coordonată de Augustin Lazăr a participat și Oberländer, însărcinat cu expertiza brățărilor.

Înainte să ajungă directorul MNIR, în 2008, a fost unul dintre autorii care au contribuit la cartea procurorului Lazăr: Combaterea criminalității contra patrimoniului arheologic european. În 2011 și-a început primul mandat de manager și în anii următori a ținut împreună cu Lazăr conferințe de presă care anunțau recuperările de succes ale mai multor obiecte de patrimoniu. 

Numismații precum Oberländer sunt consultați când Poliția și Parchetul anchetează „cazuri de sustrageri de tezaur”, explică Florian Matei-Popescu. Numismații analizează valuta, în special monedele, ca să afle din ce materiale au fost confecționate, în ce secol, cine le-a emis și ce rol au inscripțiile de pe ele. Spre deosebire de ei, arheologii caută pe teren obiecte și urme din trecutul îndepărtat sau apropiat și-apoi le studiază ca să vadă cum trăiau oamenii de altădată. În special din cauza discuțiilor despre achizițiile de la detectoriști, în muzeu a apărut un conflict surd între numismați și arheologi. 

Unii dintre arheologii care lucrează în continuare acolo spun că managerul nu apreciază munca lor. Ovidiu Țentea, arheolog și cercetător, tatăl a doi adolescenți, s-a mutat de la Cluj la București acum 16 ani, când muzeul era deja închis. Doi ani a fost președintele Comisiei Naționale de Arheologie, iar de curând a devenit membru al partidului PLUS. Zice că munca lui nu contează în ochii managerului, dar nu vrea să plece de-aici, pentru că e atașat de colegi și așteaptă să vadă un muzeu funcțional. De pildă, amforele din castrul roman de la Mălăiești, Prahova, unde a muncit el, nu l-au interesat pe Oberländer, spune Țentea. „Considera că e o cercetare de mâna a doua, chiar denumea artefactele «ciurucuri». Nu vedea povestea din spate”. 

Pe Mihaela Simion, de asemenea arheolog, o deranjează că managerul vrea să afle înainte de cercetare câte piese poate să aducă dintr-un sit, ceea ce n-are cum să știe, și că el preferă mai ales obiectele de aur și argint. „Mai importantă e o groapă în care sunt sporii unei plante necunoscute. Din puzzle-ul ăsta construiești istoria”. Cercetătoarea povestește cu un accent muzical și că, din 2016, e șefă de șantier la Micia, în Hunedoara, într-un oraș roman de-acum 2.000 de ani, cu amfiteatru și două hectare de terme, băi publice în care romanii se spălau și se relaxau cu jocuri de societate.

10.000 de euro de la Guvern, pentru o descoperire cu detectorul 

În biroul Cabinetului Numismatic, Cristiana Tătaru, 28 de ani, scoate două monede din niște plicuri. E specialistă în numismatică și muzeografă. Monedele subțiri pe care tânăra tunsă scurt le așază pe-o masă fac parte dintre cele 47.000 găsite în 2013 de Iulian Enache, cel mai cunoscut detectorist din România. Au fost bătute de un sultan pe la 1400 și ceva – cam atât se știe despre ele. Tătaru a fost angajată la muzeu în 2012, după ce-a lucrat o vară ca ghid. Un an mai târziu, s-a dus cu încă doi colegi în județul Vâlcea, unde Enache, vânzător la o benzinărie, a descoperit monedele într-o pădure cu un detector de metale. Enache a sunat la MNIR, pentru că știa de Cabinetul Numismatic al muzeului de la președintele Asociației Pro Detecție. 

Descoperirea lui a atras atenția presei, autorităților, a oamenilor care nu auziseră până atunci de cei care caută comori și a altor detectoriști, care și-au dat seama că ar putea să obțină bani de la stat. Între 2014 și 2018, Poliția Română a confiscat 524 de detectoare de metale de la persoane neatestate, cele mai multe în 2015 și 2016. 

Când au venit Tătaru și colegii de la București, Enache spune că i-au transmis din partea directorului că va fi „recompensat corespunzător”. Însă nu i-au precizat o sumă, căci încă nu număraseră monedele. Le-au evaluat apoi la vreo 92.000 de euro. Prin lege, Enache ar fi avut dreptul la 30% din valoarea bunurilor și o bonificație de 5%, deci în jur de 30.000 euro, dar nu i-a primit. În 2015 a acționat în instanță MNIR, Ministerul Culturii și Ministerul Finanțelor Publice, iar dosarul e în curs de soluționare. Enache a primit totuși ceva de la stat. În 2013, premierul de-atunci, Victor Ponta, i-a dat 10.000 de euro din fondul de rezervă al prim-ministrului, destinat de obicei pentru urgențe precum calamitățile. „A fost un lucru bun, pentru că imediat a avut loc o explozie de descoperiri”, îmi spune Enache într-o conversație telefonică. Crede că arheologii și oamenii de cultură care critică acțiunile detectoriștilor o fac „din frustrări personale și neîmpliniri”.     

Unii arheologi din sindicat consideră că monedele au ajuns necinstit la MNIR, pentru că Enache și colegii lor n-ar fi respectat întocmai pașii legali. În plus, legea în privința descoperirilor e neclară: nu precizează dacă amatorii precum Enache pot folosi detectorul de metale ca să facă descoperiri arheologice. 

În mandatul lui Oberländer, MNIR a început din 2013, după premiul oferit de Ponta, să achiziționeze de la detectoriști din ce în ce mai multe obiecte, în special monede, donate sau recompensate cu bani. De asta au izvorât luptele dintre sindicaliști, pe de o parte, care nu sunt de acord cu aceste achiziții, zic ei, la limita legii și a cercetării, și Oberländer, de cealaltă, alături de angajații care-l susțin. Dacă s-ar urma pașii legali, bunurile descoperite nu ar putea să ajungă direct la Muzeul Național, așa că n-ar fi nevoie să-i plătească această instituție pe detectoriști. Din 2013 până în 2015, s-au cheltuit 375.263 de lei pe astfel de achiziții. 

L-am întrebat pe manager, în timpul întâlnirii de aproape două ore, de ce le-au cumpărat, iar Oberländer și Rista au răspuns că au plătit recompensele abia după ce i-au dat în judecată detectoriștii. Amatorii primeau sumele de bani fie de la muzeu, fie de la minister, „depindea de la caz la caz”.

De ce se pierde povestea unor obiecte de patrimoniu

Ovidiu Țentea și alți doi arheologi din Comisia de Achiziții a MNIR i-au trimis un memoriu lui Oberländer în 2015 – anul cu cea mai mare sumă cheltuită pe recompense: 282.386 de lei. Au reclamat faptul că nu e clară proveniența multor piese de la detectoriști și că specialiștii din muzeu au verificat rar locurile descoperirii. Un exemplu: „în Pădurea Snagov”. 

Corina Borș, 46 de ani, arheolog și cercetător, se gândește că managerul a acceptat piesele din dorința de a avea obiecte noi în instituție, în special numismatice. „E pierdută din vedere acea latură deontologică, practic este un comerț cu antichități”, spune ea și închide ochii în timp ce-și alege cuvintele. „Muzeul are și rolul de a educa publicul. Scopul arheologiei nu este producția la hectar de obiecte antice. E vorba despre cunoaștere. Trebuie să lăsăm părți necercetate pentru viitorime”. Când cei fără studii de specialitate scot din pământ aceste obiecte, distrug viitoarele situri. Pe deasupra, dacă un muzeu primește multe piese și n-are bani să le restaureze, le păstrează în cutii. Unde sunt deja o grămadă de alte artefacte, pregătite pentru o posibilă mutare dintr-un viitor incert, când va fi consolidat muzeul. 

De 11 ani la MNIR, Corina Borș a devenit responsabil ştiinţific al şantierului arheologic de la unul dintre cele 11 situri de pe un tronson al actualei autostrăzi Orăștie – Sibiu. Asemenea săpături se fac atunci când se construiesc autostrăzi sau căi ferate. Lucrând acolo, a dat, împreună cu alți arheologi, de 200 de obiecte de fier și bronz: piese de harnașament (echipamente pentru înhămarea cailor) și arme mânuite de oameni în secolele IX-VII înaintea erei noastre, ale Epocii Fierului, în vremuri îndepărtate, anterioare războaielor daco-romane. 

Încă din facultate, își amintește arheologul Florian Matei-Popescu, studenții la istorie și arheologie învață că modul în care obiectele se asociază într-un context contează mai mult decât descoperirea propriu-zisă. Și că nu e suficient să scoată „niște obiecte frumoase din pământ”, deși unele pot să încânte apoi publicul într-un muzeu. 

Nici Rodica Oanță-Marghitu, și ea arheolog, n-a fost de acord cu acțiunile managerului. Se aștepta ca el să organizeze întâlniri cu subalternii de la toate secțiile implicate. Își aranjează eșarfa înflorată, după care își amintește cum Oberländer a numit în Comisia de Achiziții membri care acceptau piese de la detectoriști. Mai mulți angajați au confirmat asta. Pe lângă această nemulțumire, ea mai are una: simte că lucrează zi de zi într-o instituție scindată. „În muzeu e un număr mare de oameni cu care (n.r. – managerul) discută doar cu martori, de multe ori în prezența avocatului”. S-a angajat aici în urmă cu 21 de ani. 

În martie 2016, ea și alți 21 de colegi i-au trimis o scrisoare deschisă lui Vlad Alexandrescu, Ministrul Culturii la acea vreme, în care cereau o lege mai limpede pentru protejarea patrimoniului, prin care să se lămurească ce bunuri pot fi primite în muzeele publice din țară și care sunt pașii pe care instituțiile trebuie să-i urmeze la cumpărarea obiectelor găsite cu detectoarele de metale. 

Alexandrescu i-a ascultat pe arheologi și a emis un act – o direcție de interpretare a legii – prin care le impune celor care găsesc obiecte de patrimoniu să dovedească că au făcut descoperirea întâmplător, și nu expediții cu detectorul de metale. După aceea, a scăzut și numărul de detectoare confiscate de poliție la mai puțin de jumătate față de anii anteriori.

Oberländer crede că, prin achiziționare, ar fi împiedicat piesele să ajungă pe piața neagră. „Dacă ai de-a face cu cetățeni de bună-credință, e normal să încerci să găsești o soluție pentru ca bunurile să rămână în țară. E mult mai ieftin să le plătim bonificații și recompense decât să umblăm să recuperăm obiecte în condiții foarte dificile”, continuă el. Mișcarea lui Alexandrescu „a făcut ca în ultimii ani să nu mai vină niciun obiect la Muzeul Național, de unde veneau sute și mii pe an. Vă imaginați că detectoriștii nu mai acționează? Numai un oligofren ar putea să creadă așa ceva”, îmi mai spune managerul.  

Istoria nu se încheie aici. Oberländer a adunat obiecte prețioase, deseori private de context, într-un muzeu care nu are nici spațiu, nici buget pentru ele și unde sunt în pericol.

Bătălia restaurării

După cutremurul din ’77, sediul MNIR de 8.000 de metri pătrați, monument istoric, n-a fost restaurat în exterior – s-au făcut doar reparații interioare –, așa că Ministerul Culturii a hotărât, în 1998, că erau necesare consolidări. Crișan Mușețeanu era atunci director general, iar Oberländer, șeful Cabinetului Numismatic. 

Din 2002, MNIR e închis. Oberländer a devenit în 2011 șeful unui muzeu a cărui restaurare începuse, dar nu se încheiase din pricina bugetului insuficient și a unor conflicte cu firma care a câștigat licitația, Romconstruct a lui Vasile Turcu, acționar la FC Dinamo București. Consolidarea celor 50 de săli rămâne urgentă, pentru că e vorba despre o clădire de patrimoniu vulnerabilă la cutremur. 

Oberländer spune că în toți acești nouă ani a reușit totuși să refacă „sistemul de climatizare și de securitate” și „a realizat noi dotări expoziționale, adică vitrine”. 

Odată ce și-a început mandatul de director general, Oberländer și-a stabilit că unul dintre proiectele principale va fi „reluarea procesului de consolidare și restaurare a sediului instituției și de refacere a expoziției permanente a acesteia”, ceea ce ar fi putut „rezolva criza gravă în care se găsea MNIR”. Asta a scris în raportul despre activitatea celor cinci ani din primul mandat. Ca să-și bifeze obiectivele, a organizat împreună cu Ordinul Arhitecţilor din România un concurs internațional de soluții de arhitectură: „Noul MNIR”. La competiția încheiată în vara lui 2016 s-au înscris inclusiv firme din străinătate, din juriu a făcut parte și Oberländer, iar biroul de arhitectură Starh din București a ieșit pe primul loc. Chiar Oberländer a premiat primele trei soluții cu 60.000 de euro, din subvenția de la Ministerul Culturii din acel an pentru activitatea muzeului. 

Însă, în 2017, Oberländer și Rista au anulat concursul, pentru că proiectul câștigător nu corespundea 100% cu cerințele muzeului. Consolidarea clădirii, se apără managerul, nu depinde de el, ci e „o decizie politică”. 

Deși mutarea a fost iar amânată, angajații au fost nevoiți din nou să ducă obiectele din vechile cutii în lăzi noi și să le pregătească pentru o eventuală plecare din muzeu. Unii au refuzat să se implice în acest proces, pentru că nu se știa unde urmau să meargă și nu exista o analiză de risc pentru piesele zgâlțâite în timpul transportului. „La această decizie de mutare a colecțiilor nu s-a ajuns prin dialog. N-am ambalat, nu s-a făcut nicio presiune asupra mea, iar eu nu m-am lăsat impresionată”, spune Corina Borș, activă în sindicat. „Este o formă de responsabilitate. Odată ce pleacă către o altă destinație, trebuie luate măsuri de un personal specializat. Am preluat depozitul de patrimoniu și am ambalat obiecte doar pentru a fi ferite de praf. Una e să le punem în cutii pentru asta și alta e să facem lăzi de transport”.  

Ovidiu Țentea, și el în sindicat, a participat la împachetări și a tras concluzia că ambalajele sunt mai scumpe decât artefactele. „Mi-am dat seama după material și m-am gândit că se face ambalare de dragul cheltuirii banului public. Lăzile se fac prin comandă specială”. Muzeul a cheltuit în ultimii nouă ani peste 500.000 de euro pe lăzi, casete, cutii și containere, pentru o mutare care nu se mai întâmplă. Managerul spune că lăzile sunt și pentru protejarea și depozitarea pieselor în muzeu.

„Personalul nu e format din oameni care doar vin la serviciu. Au profesii vocaționale”, spune  arheologul Paul Damian, sindicalist, și director-adjunct vreme de 21 de ani, acum cercetător. Simte că dezacordurile actuale din muzeu au crescut pentru că Oberländer nu a știu să descurce problemele inițiale ale instituției. La 59 de ani, Damian e senin și evită părtinirile. Muncește aici din 1989, de când a fost angajat pe un post de muzeograf arheolog. În același an, pe 21 decembrie, a ieșit din această clădire ca să ajungă la Revoluție. „Muzeul ăsta face parte din viața mea”, spune el. „Mai am șase ani până la pensie și nici atunci nu va fi gata”.

Bătălia evaluării

Când și-a încheiat primii cinci ani de mandat, în vara lui 2016, Oberländer a fost evaluat de o comisie a Ministerului Culturii, responsabil să verifice dacă instituțiile subordonate, teatre, biblioteci sau muzee, ajung pe mâna unor manageri capabili. 

La început de mandat, Oberländer își asumase realizarea unui vast program: „Măsuri de oprire a degradării în continuare a clădirii, de la subsol la acoperiș, (...) deschiderea  pentru public a tuturor spațiilor disponibile de la parter, (...) pregătirea și specializarea personalului; inventarierea și digitizarea patrimoniului, (...) refacerea comunicării publice a muzeului, inclusiv pe web și rețelele sociale; soluționarea problemelor juridice complicate”.

Comisia i-a dat la evaluare 6.80. Îi trebuia cel puțin 7 ca să-și păstreze funcția. Valer Rus, director de muzeu în Brașov, unul dintre membrii comisiei, își amintește că multe dintre obiectivele mandatului de manager n-au fost îndeplinite. Contrariat de nota primită, Oberländer a făcut o contestație, respinsă de o nouă comisie. Asta însemna că tocmai pierduse al doilea mandat de manager la muzeu. „Rezultatul a cinci ani de muncă a fost notat cu stupefiantul 6.80 de o comisie alcătuită din impostori”, a declarat Oberländer, în 2016, pentru Adevărul. „Numai la noi, sub egida noii specii a «reformiştilor» de sorginte proletcultisto-maoistă care au năpădit Ministerul Culturii din iarna lui 2015, rezultatele unor evaluări anterioare pot fi anulate de nişte neica nimeni”. 

Corina Șuteu, pe-atunci Ministru al Culturii, l-a numit pe Oberländer director interimar până la organizarea unui nou concurs. 

Dar directorul interimar al MNIR era și președintele Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor de pe lângă Ministerul Culturii. Iar comisia condusă de el i-a trimis o scrisoare deschisă Corinei Șuteu, apărându-și șeful: „Oare pe cine deranjează prezenţa la conducerea MNIR (...) a unui profesionist integru?”. Fostul consilier Florian Matei-Popescu consideră că e o „situație tipică pentru România, unde oamenii sunt veșnici în funcție” și că „nu e vorba numai de Oberländer, ci de atitudinea fiecăruia. Pentru că eternizarea în posturi duce la abuzuri”. 

La finele lui 2016, Oberländer s-a prezentat din nou la concurs. A mai participat doar Florian Matei-Popescu. El a luat 7.04, iar Oberländer, 8.13. De-atunci e iar director general al muzeului, până în 2021. Și obiectele de patrimoniu sunt în continuare în cutii. „N-a avut niciun proiect”, îmi explică Georgeta Filitti, fostă cercetătoarea a Institutului de Istorie al Academiei Române și membră a comisiei. L-a întrebat despre mutarea pieselor de patrimoniu din muzeu: „«V-ați gândit să găsiți în spațiul bucureștean un loc în care să le adăpostiți?» Un secretar de stat mi-a spus că pun întrebări agresive”.    

„Mari proiecte”

Din CV-ul lui Oberländer de pe siteul MNIR aflăm că în ’74 a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din București, apoi a lucrat ca profesor de istorie la o școală dintr-un sat tulcean, ca muzeograf la Muzeul Deltei Dunării din același județ și ca muzeograf-coordonator al Oficiului Judeţean pentru Patrimoniul Cultural Naţional-Tulcea. S-a angajat la MNIR în 1980 pe postul de muzeograf-principal, iar în ’92, la 41 de ani, a fost bursier al Colegiului Wolfson de la Universitatea Oxford, Marea Britanie, printr-un program destinat cercetătorilor din țările est-europene proaspăt ieșite din comunism – a studiat șase săptămâni la un cabinet internațional de numismatică. După aceea, a devenit șeful Departamentului Numismatic al MNIR. Kelemen Hunor, fost Ministru al Culturii, l-a numit în 2010 director interimar și în 2011 a câștigat concursul organizat de minister pentru această funcție, în fața singurei contracandidate, arheologul Mihaela Simion.    

Mai mulți angajați au rămas până astăzi nemulțumiți de manager. Mihaela Simion, 50 de ani, are senzația că Revoluția din ’89 n-a ajuns la MNIR. „Am fost golan în Piața Universității. De ce? Ca să trăiesc ce trăiesc acum. Copilul meu face studii în străinătate și nu cred că se mai întoarce”.  

Când l-am întrebat pe Oberländer dacă își reproșează ceva în legătură cu activitatea de manager, mi-a răspuns că da. Își reproșează că nu a fost mai ferm cu angajații. Nu crede că a contribuit la plecarea unora dintre ei: „Sunt unul din oamenii care a investit cel mai mult în tineri, am oferit posibilitatea realizării de mari proiecte. Cei care fac instituțiile să funcționeze sunt oameni tăcuți și faptele lor vorbesc”. 

Dintre realizările muzeului, menționează proiectele pentru copii și faptul că îi duce publicului din provincie piese din colecția MNIR. „Știm că au probleme economice și nu se pot deplasa. În septembrie am prezentat coiful de la Coțofenești la Vărbilău, reședința zonei Coțofenești (n.r. – Prahova). După 90 de ani, coiful a fost din nou acasă”. 

Pentru campania #eusuntromania, în 2018, Televiziunea Română a vrut să afle „de la personalităţi ale momentului cum văd ţara peste încă 100 de ani”. L-au invitat și pe Oberländer să participe, iar el a răspuns: „Mi-aş dori să văd România aceea creată la sfârşitul Primului Război Mondial şi ale cărei frontiere au fost confirmate prin tratatele de pace de la Paris”. Însă, până la o altă bătălie universală care ar putea schimba granițele țării, războiul de la MNIR merge înainte. Iar cel mai important muzeu de istorie din țară stă în continuare într-o clădire șubredă, cu patrimoniul în cutii. 
 

---

Editor: Luiza Vasiliu

---

Cum se întâmplă adesea în urma publicării unei investigații, am primit pe adresa de email a redacției un drept la replică semnat de 32 de angajați ai Muzeului Național de Istorie a României. Autoarea materialului e numită, cu ghilimele, „jurnalistă”, iar demersul ei „un material de propagandă, demn de România anilor `50”, care are drept scop nu informarea publicului în legătură cu situația celui mai important muzeu de istorie din țară, ci „demonizarea managerului muzeului”. De altfel, conflictul din muzeu dintre arheologi și detectoriști e descris drept „un conflict intern, intelectual, al d-lui Oberländer. Putem spune, pe înțelesul autoarei, că numismatul Oberländer, împreună cu arheologul expert Oberländer, după consultarea managerului Oberländer, au decis împreună să respecte legea.”

Puteți citi în cele ce urmează integral răspunsul semnat de 32 de angajați ai muzeului:

 

00 Drept La Replica Angajati MNIR 20-12-2019 by Luiza Vasiliu on Scribd