Dedicând considerabile eforturi – financiare și nu numai – unei odisei la mare altitudine, cineaștii Felix van Groeningen și Charlotte Vandermeersch se izbesc, cu Le otto montagne, de paradoxul unui film complet lipsit de relief.
Le otto montagne este o saga întinsă pe mai multe decenii, despre doi prieteni pe care îi leagă o forță aproape mistică: muntele. Pentru Pietro (Luca Marinelli), orășean ajuns pe piscuri grație tatălui său, un montaniard de modă veche, muntele e pură pasiune, privilegiu în care se amestecă o plăcere „estetică” a depărtărilor și o morală cu damf New Age despre reconectarea cu pământul. Pentru Bruno (Alessandro Borghi), montanaro din tată în fiu, traiul la înălțime e, întâi de toate, necesitate: asta știe să facă dintotdeauna, iar porțile către o altă viață i s-au închis cu brutalitate încă de mic. Iată conflictul, difuz, al acestui film fără conflict tare: un inventar grăbit – în ciuda celor 2h30 de proiecție – al modurilor în care umanitatea largă s-a raportat în ultimii ani la pisc, la cățărare, la natură; moduri care, dintr-un narcisism middle class, riscă să-i lase pe dinafară tocmai pe cei care au cunoscut această formă de viață nu ca plaisir sau „evadare”, ci ca realitate de înfruntat zi de zi.
Există în film, cum se zice, un „suprapersonaj”, care – lucru straniu – se vede filmat numai când e în toane bune. Chiar și când nu e – când se burzuluiește la noi cu o depresie atmosferică, de pildă –, camera de filmat știe să-l facă seducător. Să-i transforme pericolul, cu alte cuvinte, în materie inofensivă cu care să ne clătim ochii. Muntele – căci despre el e vorba – constituie aici o prezență în același timp somptuoasă și redusă la stadiul de spectacol. Niciun risc în a-i „face experiența”, atunci: de la munțomani care deplâng domesticirea traseelor la pantofari pentru care muntele a fost dintotdeauna un „aiurea” îndepărtat, filmul promite să împace pe toată lumea.
Mai puțin, desigur, pe aceia care încă mai cred că între cinema și munte s-a dat dintotdeauna o luptă veche și incitantă, pe care nicio „pacificare” publicitară nu o poate domoli credibil. Făcând din Pietro un narator, cineaștii se plasează în spatele celui care privește la autenticitatea experienței muntelui cu jind și naivitate. Durează puțin până ce înțelegem că Bruno – acest exponent al unei virilități în priză naturală cu elementele – e cu atât mai trebuincios ficțiunii cu cât se dovedește mai indispensabil în conturarea unui raport romantic față de munte. În fond, nici nu e clar dacă Bruno acesta există cu adevărat, sau e doar fantasma unei priviri poluate de gazele de eșapament, cu nimic mai răsărită în pretinsa ei superioritate față de turismul în masă lipsit de „interogații” etice. N-aș ști să tranșez, dar există cu siguranță un joc de putere inegal la mijloc, în care Bruno devine simultan rezervor excepțional al unei științe ancestrale pe cale de dispariție, și alteritate exotizată.
Filmul este, evident, la curent cu miza „politică” a situației – nu degeaba ne arată niște prieteni „de la oraș” ai lui Pietro, veniți să descopere „natura” ca într-un city break, prilej numai bun de autogratulare pentru toată lumea care arborează o atitudine mai luminată, mai eco-conștientă de sine (nici nu era greu). Dar această asumare nu se traduce, adecvat, și printr-o explozie a status quo-ului de bază, ci doar printr-o subversiune mimată, comodă în măsura în care nu schimbă nimic. Totuși, căi ar fi fost din belșug: fie prin acceptarea deschisă a substratului homoerotic afișat în tovărășia dintre doi lumbersexuali paranoic de arătoși, care tâmplăresc în lumină blândă, pe fundal de carte poștală; fie prin demascarea lui Pietro – care sfârșește prin a se muta în Nepal – ca parte din mașinăria contradictorie care, făcând din căutarea autenticului o misiune, eșuează în aceeași schemă neoliberală a transformării experienței în marfă.
Cu imaginile sale mereu frumoase, filmul pică pe tensiunea dintre o nostalgie pentru tărâmul virgin din poveștile strămoșilor și un drive terapeutic de exploatare a muntelui în direcția unei sihăstrii pentru bogătani. Impas fără ieșire, care în carte – filmul este o adaptare a unui roman de Paolo Cognetti, scriitor abundent tradus în România la Editura Polirom – găsea un debușeu în spațiul mental favorizat din principiu de literatură. Or, acționând la nivel vizual, filmul e obligat să evacueze imaginația și să impună o anume reprezentare a muntelui. Aici, să nu ne îndoim, reprezentarea se naște dintr-o privire pentru care muntele înseamnă „peisaj care îți taie respirația” și alte clișee similare de suprafață.
E limpede că Van Groeningen și Vandermeersch au căutat, fără a renunța la calofilie, să se elibereze totuși din menghina care, pe bună dreptate, prinde imediat în strânsoare vizualul glossy și estetica clipului de Internet. Răspunsul lor a fost acela de a filma într-un format de 4:3 care, cu cadrajul său, „face” cinema. Opțiune fricoasă a celor ce, furând meserie de la vloggerii care au transformat ascensiunea în teren de joacă aproape voaierist, nu îndrăznesc să recunoască această filiație „nelegitimă” și o maschează prin trucuri formale de buzunar.
Cartea lui Cognetti – o mică revelație personală la data apariției – realiza, pare-mi-se, programul deloc simplu al muntelui privit din balconul blocului sau bătut la pas în drept cu măgărușii, filtrat de o subiectivitate care evita la limită să îl colonizeze. Pentru mulți, era romanul unei vieți trăite sub spectrul muntelui, care ni se refuza în aceeași măsură în care nu înceta să ne bântuie. O modulație abilă, mulată pe pulsiunile contradictorii ale omului contemporan, care făcea din munte teatrul unui conflict de paradigme.
Filmul nu face rabat de la complexitatea cărții: ne poartă în Italia optzecistă, aleargă prin Nepal pe urmele șerpașilor, înregistrează efectele superbe ale anotimpurilor pe platourile înalte măturate de vânturi. Dar, lipsit de o căutare mai adâncă a mizanscenei – simplă ilustrație, oricât de ambițioase i-ar fi fost mijloacele –, se vede asimilat ochiului plat al turistului-antreprenor, care dibuie în orice colț retras de natură un potențial așram. Vertijul, chinul și chiar moartea sunt excluse din acest exponat menit contemplației, care vine la pachet cu interdicția obsesivă de a-l atinge.
Le otto montagne rulează în cinematografe.
